Binefacerile distrugerii

Actualizată în: 16 feb.



Am clarificat deci problema geamului spart. O eroare elementară! Am putea crede că oricine ar fi în stare să o evite după câteva momente de reflecție. Și totuși, această eroare este cea mai persistentă din istoria științei economice. Ea este, în prezent, mai răspândită ca oricând în trecut. Este afirmată din nou, cu gravitate, tot timpul, de mari lideri industriali, de camere de comerț, de lideri sindicali, de ziariști și de comentatori de radio și de televiziune, de statisticieni cu pregătire care folosesc cele mai rafinate tehnici, de profesori de științe economice din cele mai bune universități. Fiecare dintre aceștia, în felul său, preamărește avantajele distrugerii.


Deși unii dintre ei s-ar feri să spună că există avantaje clare de pe urma acțiunilor mărunte de distrugere, aceștia întrevăd avantaje aproape nelimitate de pe urma unor acte de distrugere pe scară extinsă. Ei ne spun că pe vreme de război o ducem mult mai bine din punct de vedere economic decât pe vreme de pace. Ei susțin că numai războiul ajută la realizarea unor „miracole ale producției”. Și văd o întreagă lume căreia i se aduce prosperitatea printr-o cerere enormă, „acumulată” și „susținută”. În Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial, ei contabilizau optimiști casele și chiar orașele întregi dărâmate și care „trebuiau să fie înlocuite”. În America numărau casele care nu au putut fi construite în timpul războiului, ciorapii de nailon ce nu au putut fi produși, automobilele și cauciucurile uzate, radiourile și frigiderele depășite. Și au ajuns la totaluri impresionante.


Era vorba de vechea noastră cunoștință, eroarea geamului spart, într-un nou înveliș și amplificată, astfel încât a devenit greu de recunoscut. Nevoia fusese confundată cu cererea. Cu cât mai multe distrugeri provoca războiul, cu atât mai mult sărăceau oamenii și cu atât mai mare urmau să fie nevoile postbelice. Indubitabil. Dar nevoia nu înseamnă cerere. Cererea economică efectivă presupune nu numai nevoia, ci și o putere de cumpărare corespunzătoare. Nevoile Indiei sunt, în prezent, incomparabil mai mari decât cele ale Americii. Dar puterea sa de cumpărare și, prin urmare, „noile afaceri” care ar putea fi impulsionate de această „cerere” sunt incomparabil mai mici.



Dar dacă depășim acest punct, sunt șanse să cădem în altă greșeală, iar cei ce propagă eroarea geamului spart se lovesc de obicei de ea. Ei se gândesc la „puterea de cumpărare” doar în termeni monetari. Așa cum știm, banii pot fi produși prin tipărire. O dată afirmat acest lucru, să spunem și că tipărirea banilor reprezintă cea mai mare industrie din lume – dacă producția este măsurată în termeni monetari. Dar cu cât se produc mai mulți bani în acest fel cu atât mai mică va fi valoarea unei unități monetare date. Această valoare în descreștere se reflectă în prețurile în creștere ale mărfurilor. Dar cum cei mai mulți oameni s-au obișnuit atât de mult să-și măsoare averea și venitul în termeni monetari, aceștia consideră că, pe măsură ce masa monetară crește, o duc mai bine, în pofida faptului că dacă unitatea de măsură ar fi bunurile, s-ar putea ca ei să aibă de fapt mai puțin și să cumpere mai puțin. Cele mai multe dintre rezultatele economice „bune” pe care oamenii le atribuiau la momentul respectiv celui de-al Doilea Război Mondial se datorau de fapt inflației din perioada războiului. Ar fi putut fi determinate, la fel de bine, și așa s-a și întâmplat, de o inflație asemănătoare în timp de pace. Vom reveni asupra acestei iluzii monetare mai târziu.



Există totuși o jumătate de adevăr în această eroare a cererii „cu acoperire”, la fel cum era și în cazul celei a geamului spart. Acesta din urmă a dat, într-adevăr, mai mult de lucru geamgiului. Distrugerile războiului au dat de lucru producătorilor anumitor bunuri. Distrugerea caselor și orașelor a furnizat, într-adevăr, mai mult de lucru în construcții. Incapacitatea de a produce automobile, radiouri și frigidere în timpul războiului a determinat o cerere postbelică cumulată pentru aceste produse particulare.


Aceasta li s-a părut multora o creștere a cererii totale, așa cum a și fost, parțial, dacă este exprimată în dolari cu putere de cumpărare redusă. Dar ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost o deturnare a cererii către aceste produse, în detrimentul altora. Europenii au construit mai multe case noi decât altminteri pentru că au fost nevoiți să o facă. Dar construind mai multe case, au rămas în mod proporțional cu mai puțin capital și forță de muncă disponibile pentru orice altă activitate. Cumpărând case, au rămas în mod proporțional cu mai puțină putere de cumpărare pentru altceva. Extinderii într-o direcție a afacerilor îi corespundea restrângerea acestora în altă direcție (cu excepția cazului în care energiile productive erau stimulate pentru satisfacerea unei nevoi anume sau a unei urgențe).


Pe scurt, războiul a modificat direcția postbelică a efortului economic, a modificat echilibrul industriilor și a schimbat structura industriei.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa a avut loc o „creștere economică” rapidă și chiar spectaculoasă atât în țările grav afectate de război, cât și în celelalte. Unele dintre țările în care s-au înregistrat cele mai mari distrugeri, cum ar fi Germania, au progresat mai rapid decât altele, cum ar fi Franța, unde distrugerile au fost mai reduse. În parte, aceasta s-a datorat faptului că Germania de Vest a aplicat o politică economică mai sănătoasă. Pe de altă parte, nevoia disperată de reîntoarcere la condiții normale de locuit și de trai a impulsionat sporirea eforturilor. Dar nu înseamnă că distrugerea proprietății este în avantajul persoanei a cărei proprietate a fost distrusă. Nimeni nu-și dărâmă propria casă în ideea că nevoia de a o reconstrui îi va stimula energiile.



După un război, în mod normal, are loc o stimulare a energiilor, pentru o vreme. La începutul faimosului capitol trei al volumului History of England, Macauley sublinia că:


Nicio nenorocire banală, nicio proastă administrare obișnuită nu vor distruge o națiune în aceeași măsură în care progresul constant al cunoașterii și efortul constant al fiecăruia de a se perfecționa vor contribui la prosperitatea ei. De multe ori s-a observat că o cheltuială nemăsurată, impozitarea apăsătoare, restricțiile comerciale absurde, tribunalele corupte, războaiele dezastruoase, răscoalele, persecuțiile, conflagrațiile, inundațiile nu au reușit să distrugă capitalul la fel de repede cum au reușit să-l creeze străduințele indivizilor.


Nimănui nu i-ar conveni să i se distrugă proprietatea, fie pe timp de pace, fie pe timp de război. Ceea ce dăunează și este dezastruos pentru o persoană trebuie să fie la fel de dăunător și de dezastruos pentru națiunea în ansamblu.


Multe dintre erorile cele mai des întâlnite în raționamentele economice sunt provocate de tendința, observată în special în prezent, de a folosi termeni abstracți – colectivitate, națiune – și de ignorare a persoanelor care le compun și le conferă semnificație. Nimeni nu poate crede că distrugerile războiului au reprezentat un avantaj economic dacă se gândește mai întâi la toți cei a căror proprietate a fost distrusă.


Cei ce consideră că distrugerile războiului duc la creșterea „cererii” totale uită faptul că cererea și oferta sunt două fațete ale aceleiași monede. Reprezintă același lucru, dar privit din direcții diferite. Oferta creează cererea întrucât la origine ea reprezintă o cerere. Bunurile pe care oamenii le produc reprezintă de fapt tot ceea ce ei pot să ofere în schimbul bunurilor pe care le doresc. Astfel, oferta de grâu a fermierului este măsura cererii sale de automobile sau de alte bunuri. Toate acestea sunt inerente în cadrul diviziunii moderne a muncii și într-o economie de schimb.



Acest adevăr fundamental este puțin vizibil, este adevărat, pentru mulți oameni (inclusiv pentru unii economiști sclipitori și recunoscuți), în spatele unor complicații cum ar fi plata salariilor și forma indirectă în care se realizează aproape toate schimburile moderne prin intermediul banilor. John Stuart Mill și alți clasici, deși câteodată nu au reușit să țină seama într-o suficientă măsură de consecințele complexe ce rezultă din folosirea banilor, cel puțin au întrezărit realitățile dincolo de „paravanul monetar”, până într-acolo încât i-au depășit pe mulți dintre criticii lor actuali care sunt, evident, dezorientați de folosirea banilor ca mijloc de schimb. Inflația – adică emisiunea de bani suplimentari cu consecința creșterii salariilor și a prețurilor – poate părea o acțiune prin care se creează o cerere suplimentară. Nu însă dacă ne referim la producția și schimbul concret de bunuri reale.


Ar trebui să se înțeleagă clar faptul că puterea de cumpărare reală se diminuează în aceeași măsură în care se reduce capacitatea productivă. N-ar trebui să ne păcălească sau să ne pună în încurcătură creșterea prețurilor sau a „venitului național”, în termeni monetari, ca manifestări ale inflației.


Se afirmă uneori că germanii sau japonezii au avut un avantaj postbelic față de americani, deoarece vechile lor uzine, fiind complet distruse de bombe în perioada războiului, au putut fi înlocuite cu cele mai moderne uzine și utilaje, producând astfel mai eficient și cu costuri mai mici decât americanii, cu uzinele și utilajele lor învechite și pe jumătate uzate. Dar dacă acest lucru ar fi fost, într-adevăr, un avantaj net evident, americanii ar fi putut cu ușurință să-l depășească dezafectând propriile uzine vechi, debarasându-se de toate vechile utilaje. De fapt, producătorii de pretutindeni ar putea să scape de uzinele și echipamentele vechi în fiecare an și să construiască altele noi, să instaleze noi utilaje.


Adevărul este că există o rată de înlocuire optimă, un moment optim pentru înlocuire. Ar fi avantajos pentru un producător ca fabrica și utilajele sale să fie distruse de bombe numai dacă ar fi venit momentul în care acestea, ca urmare a deteriorării și uzurii, ar fi atins deja valoarea nulă sau negativă, iar bombele ar fi căzut tocmai când ar fi trebuit să cheme echipa de demolare sau să comande utilaje noi.


Este adevărat că, dacă uzura fizică și cea morală nu au fost reflectate corect în registre, distrugerea proprietății are consecințe mai puțin dezastruoase decât cele sugerate de datele din aceste documente. La fel de adevărat este și faptul că existența unor uzine și utilaje noi mărește viteza cu care se uzează moral cele vechi. Dacă patronul uzinei și utilajelor vechi încearcă să le folosească în continuare peste perioada în care ele i-ar asigura maximizarea profitului, atunci producătorii ale căror uzine și utilaje au fost distruse (presupunând că au avut dorința și capitalul necesar înlocuirii lor cu altele noi) vor obține un avantaj comparativ sau, ca să fim mai exacți, pierderea lor cumulativă se va reduce.


Pe scurt, fără teama de a greși, putem trage concluzia că nu constituie niciodată un avantaj faptul că niște fabrici și utilaje sunt distruse de obuze sau de bombe, dacă nu și-au pierdut deja valoarea sau nu au atins o valoare negativă prin uzură fizică și morală.


În plus, în toată discuția aceasta, am omis până acum o idee de bază. Fabricile și utilajele nu pot fi înlocuite de către o persoană particulară (sau de un guvern socialist) decât dacă s-au putut acumula economii, respectiv capital, pentru realizarea înlocuirii. Războiul distruge însă capitalul acumulat.


Este adevărat că ar putea apărea factori compensatori. Descoperirile și progresele tehnologice din timpul războiului pot, de exemplu, să ducă la creșterea productivității individuale sau naționale într-o oarecare măsură și s-ar putea, în cele din urmă, să se înregistreze o creștere netă a productivității globale. Cererea postbelică nu va reproduce niciodată cu exactitate modelul cererii de dinainte de război. Dar aceste complicații nu ar trebui să ne abată de la recunoașterea adevărului elementar că distrugerea fără sens a oricărui lucru valoros reprezintă întotdeauna o pierdere netă, o nenorocire, uneori chiar un dezastru, și că oricare ar fi considerațiile în favoarea distrugerii, într-un caz sau altul, ea nu poate constitui niciodată, pe ansamblu, o cale spre prosperitate sau o binefacere.


https://mises.ro/capitole/iii-binefacerile-distrugerii/



20 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate