Geamul spart




În științele economice se întâlnesc mai multe erori de gândire decât în orice alt domeniu de studiu cunoscut omului. Și nu întâmplător. Dificultățile inerente ale subiectului, destul de mari oricum, sunt multiplicate de mii de ori de către un factor nesemnificativ în domenii precum, să zicem, fizică, matematică sau medicină – afirmarea intereselor egoiste. Deși anumite interese economice sunt identice tuturor grupurilor, în același timp, fiecare grup are, după cum vom vedea, interese antagoniste față de cele ale tuturor celorlalte grupuri. În timp ce de unele efecte ale politicii de stat va beneficia, pe termen lung, toată lumea, de altele va fi avantajat un singur grup, în defavoarea tuturor celorlalte. Grupul avantajat, având un interes direct, va pleda în favoarea acestei politici, convingător și insistent. Va angaja cele mai bune minți care există pentru a-și dedica tot timpul susținerii pledoariei sale. În cele din urmă, fie va convinge opinia publică, fie o va dezorienta într-atât încât un raționament clar asupra subiectului respectiv să devină aproape imposibil.


Pe lângă aceste nesfârșite pledoarii în favoarea propriilor interese, există un al doilea factor important care dă naștere la erori economice în fiecare zi. Acesta constă în tendința permanentă a omului de a vedea doar efectele imediate ale unei anumite politici, sau numai efectele acesteia asupra unui anumit grup, și de a desconsidera efectele pe termen lung pe care acea politică le-ar putea avea nu numai asupra acelui grup în particular, ci asupra tuturor grupurilor. Aceasta reprezintă eroarea omiterii consecințelor secundare.



În aceasta constă toată diferența dintre o teorie economică bună și una proastă. Un economist mediocru vede numai ceea ce sare imediat în ochi; economistul bun privește și mai departe. Primul are în vedere numai consecințele imediate ale unei acțiuni propuse; al doilea caută și consecințele pe termen lung și cele indirecte. Primul vede doar care a fost sau care va fi efectul unei politici date asupra unui grup anume; economistul bun se întreabă și care vor fi efectele acestei politici asupra tuturor grupurilor.

Există o singură diferență între un economist rău și unul bun: economistul rău se limitează la efectul vizibil; economistul bun ţine cont atât de efectul care se vede, cât şi de acele efecte care trebuie prevăzute. Cu toate acestea, această diferență este extraordinară; căci aproape întotdeauna se întâmplă ca atunci când consecința imediată este favorabilă, consecințele ulterioare să fie dezastruoase și invers. De unde rezultă că economistul rău urmărește un mic bine prezent care va fi urmat de un mare rău care va veni, în timp ce economistul bun urmărește un mare bine care va veni, cu riscul unui mic rău prezent.
- Frédéric Bastiat

Deosebirea pare să fie evidentă. Grija de a depista toate consecințele unei politici date asupra tuturor poate părea o chestiune elementară. Oare nu știe fiecare, din proprie experiență, faptul că există tot felul de tentații foarte atrăgătoare pe moment, dar dezastruoase în final? Oare nu orice puști știe că dacă mănâncă prea multe bomboane i se va face rău? Oare cel ce se îmbată nu știe că se va trezi dimineața cu stomacul întors pe dos și cu o durere de cap îngrozitoare? Oare alcoolicul nu știe că se distruge și își scurtează viața? Nu știe și Don Juan-ul că se expune la tot felul de riscuri, de la șantaj la îmbolnăvire? În fine, ca să revenim la sfera economicului, deși tot pe plan individual, oare nu știu leneșul și cheltuitorul, chiar în culmea euforiei lor, că se îndreaptă spre un viitor marcat de datorii și sărăcie?


Cu toate acestea, în domeniul teoriei economiei publice, aceste adevăruri elementare sunt ignorate. Oameni considerați astăzi economiști străluciți au desconsiderat economisirea, recomandând risipa la scară națională drept calea spre salvarea economică; și când cineva evidențiază consecințele pe care această politică le va avea pe termen lung, replica lor ușuratică este asemănătoare cu cea dată de un fiu risipitor unui tată grijuliu: „Pe termen lung vom fi cu toții morți.” Și astfel de glume proaste trec drept aforisme irezistibile și exemple de înțelepciune profundă.


Tragedia este că suferim deja consecințele pe termen lung ale politicilor din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. Astăzi înseamnă deja ziua de mâine, pe care economistul mediocru ne îndemna ieri să o ignorăm. Consecințele pe termen lung ale unor politici economice se pot evidenția în câteva luni. Altele pot să nu apară câțiva ani, iar altele pot să nu se resimtă timp de zeci de ani. Însă în oricare dintre aceste cazuri, consecințele pe termen lung sunt conținute de politica respectivă tot atât de sigur precum găina în ou sau floarea în sămânță.


Din această perspectivă, prin urmare, întreaga teorie economică poate fi redusă la o singură lecție, iar această lecție poate fi restrânsă într-o singură frază. Secretul științei economice constă în a avea în vedere nu doar efectele imediate, ci și pe cele de durată ale oricărei acțiuni sau politici; el constă în descifrarea consecințelor acelei politici nu numai asupra unui singur grup, ci asupra tuturor grupurilor.


2


Nouă zecimi din erorile economice ce provoacă prejudicii atât de mari astăzi în lume sunt rezultatul ignorării acestei lecții. Toate derivă dintr-una din cele două erori principale sau din amândouă: aceea constând în luarea în considerare numai a consecințelor imediate ale unei acțiuni sau unui proiect și cea referitoare la luarea în considerare a consecințelor asupra unui singur grup, omițându-le pe cele avute asupra altor grupuri.


Bineînțeles, este posibilă și manifestarea erorii opuse. Când luăm în considerare o politică, nu trebuie să ne concentrăm numai pe rezultatele sale pe termen lung asupra comunității în ansamblul ei. Aceasta este greșeala făcută deseori de către economiștii clasici. Ea a determinat o oarecare nepăsare față de soarta grupurilor care au fost imediat dezavantajate de politicile sau programele care s-au dovedit benefice pe ansamblu și pe termen lung.


Comparativ însă, puțini sunt cei care mai fac această greșeală astăzi, iar acești câțiva sunt în principal economiști de profesie. Eroarea actuală cea mai frecventă este cea care apare iar și iar în aproape orice discuție pe probleme economice, eroarea cuprinsă în mii și mii de discursuri politice, sofismul principal al „noii” științe economice și care constă în analizarea efectelor pe termen scurt ale strategiilor asupra unor anumite grupuri și în ignorarea sau minimalizarea efectelor pe termen lung asupra comunității în ansamblu. „Noii” economiști se felicită, considerând aceasta drept un mare pas înainte, aproape revoluționar, față de metodele economiștilor „clasici” sau „ortodocși”, pentru că cei dintâi iau în considerare efectele pe termen scurt pe care ultimii le ignorau adesea. Dar ignorând ei înșiși sau nesocotind efectele pe termen lung, fac o greșeală cu mult mai serioasă. Examinând fiecare copac cu exactitate și în detaliu, ei scapă din vedere pădurea. Metodele și concluziile lor sunt deseori profund reacționare. Câteodată sunt surprinși să constate că se încadrează în gândirea mercantilistă a secolului al XVII-lea. De fapt, ei cad în toate vechile greșeli (sau ar face-o, dacă nu ar fi atât de inconsecvenți) de care noi speram că ne-au scăpat o dată pentru totdeauna economiștii clasici.


3




Remarcăm adesea cu tristețe că economiștii mediocri își prezintă erorile în fața publicului mai bine decât își prezintă economiștii buni adevărurile lor. Din nefericire, demagogii pot fi uneori mai convingători atunci când, de la tribună, înfățișează un nonsens economic, decât omul cinstit care încearcă să arate ce este greșit. Dar principala cauză n-ar trebui să fie un mister. Ea constă în faptul că demagogii și economiștii mediocri prezintă jumătăți de adevăr. Ei vorbesc doar despre efectul imediat al unei politici propuse sau despre efectele acesteia asupra unui singur grup. Dacă ne limităm la atât, pot avea, de multe ori, dreptate. În aceste cazuri, soluția constă în demonstrarea faptului că politica propusă ar putea avea și efecte de durată sau mai puțin dezirabile, sau ar putea favoriza un singur grup în detrimentul tuturor celorlalte. Pentru a depăși această situație, sunt necesare corectarea și completarea jumătății de adevăr cu cealaltă jumătate.

Dar luarea în considerare a tuturor efectelor importante ale unei acțiuni propuse asupra tuturor grupurilor impune deseori un șir lung, complicat și plicticos de raționamente. Cea mai mare parte a auditoriului găsește, de regulă, greu de urmărit acest șir de raționamente, se plictisește și nu mai este atentă. Economiștii mediocri se folosesc de această incapacitate și lene intelectuală asigurând auditoriul că nici măcar nu trebuie să încerci să urmărești raționamentul sau să-i judeci meritele întrucât este doar „clasicism”, sau „laissez-faire”, sau „apologie a capitalismului” sau orice alt termen compromițător care ar putea să li se pară lor mai eficace.


Am precizat care este natura lecției și a erorilor care o blochează, sub aspect teoretic. Dar lecția nu-și va atinge scopul, iar erorile vor continua să se manifeste fără a fi recunoscute ca atare, dacă nu sunt exemplificate. Prin intermediul exemplelor putem trece de la cele mai elementare probleme economice la cele mai complexe și mai dificile. Prin intermediul lor putem învăța cum să depistăm și să evităm erorile, începând cu cele grosolane și palpabile și mergând până la cele mai sofisticate și mai greu de depistat.



Să începem cu cel mai simplu exemplu posibil: să ne gândim, după cum a procedat Bastiat, la spargerea unui geam.

Să zicem că un derbedeu aruncă o cărămidă în fereastra unei brutării. Proprietarul iese furios, dar băiatul dispare. Lumea se strânge și începe să se zgâiască, cu satisfacție ascunsă, la vitrina spartă și la cioburile de sticlă răspândite pe pâine și pe plăcinte. După un timp, mulțimea simte nevoia să facă reflecții filosofice. Și câțiva, aproape sigur, le vor reaminti celor de lângă ei sau brutarului că, până la urmă, tot răul este spre bine.


Geamgiul va avea de lucru. O dată ce le-a venit ideea aceasta, încep să brodeze pe marginea ei. Cât ar costa un geam nou? Două sute cincizeci de dolari? Ar fi ceva bani. Și apoi, dacă nu s-ar sparge niciodată ferestre, ce s-ar întâmpla cu fabricile de sticlă? Și uite așa, se poate continua la nesfârșit. Geamgiul va avea cu 250 $ mai mult pentru a putea plăti altor negustori, iar aceștia, la rândul lor, vor avea cu 250 $ mai mult de cheltuit în altă parte și așa mai departe, la infinit. Geamul spart va continua să constituie sursă de bani și de locuri de muncă, în cercuri din ce în ce mai largi. Concluzia logică ce s-ar desprinde din toate acestea, dacă mulțimea ar trage o concluzie, ar fi că micul derbedeu ce a zvârlit cărămida n-a fost nici pe departe o amenințare publică, ci un binefăcător pentru comunitate.


Hai să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Mulțimea are dreptate, cel puțin în ce privește prima concluzie. Măruntul act de vandalism se va traduce, în primă instanță, într-o nouă afacere pentru un fabricant de geamuri. Acesta nu va fi mai puțin mulțumit la aflarea veștii despre acest incident decât un antreprenor de pompe funebre care află despre un deces. Dar brutarul va pierde cei 250 $ pe care își planificase să îi cheltuiască pe un costum nou.

Deoarece a fost nevoit să înlocuiască o vitrină, va trebui să renunțe la costum (sau la ceva asemănător). În loc să aibă o vitrină și un costum, va trebui să se mulțumească doar cu vitrina. Dacă-l considerăm parte componentă a comunității, aceasta a pierdut ocazia de a deține un costum nou care i-ar fi putut aparține și este cu exact atât mai săracă.


Pe scurt, geamgiul câștigă de lucru atât cât pierde croitorul. Nu a fost creat niciun loc de muncă. Cei din mulțime au luat în considerare numai două din pârțile puse în relație de acest experiment, respectiv brutarul și geamgiul. Au uitat de a treia parte potențial implicată, croitorul. L-au omis tocmai pentru că acesta nu-și va mai face apariția. Oamenii vor vedea vitrina nouă peste o zi sau două. Nu vor vedea niciodată costumul în plus, tocmai fiindcă el nu va fi niciodată produs. De regulă, oamenii văd doar ceea ce le apare direct în fata ochilor.


scris de

Henry Hazlitt – jurnalist, critic literar, economist, filozof – a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali publici ai secolului XX.

din Mises.ro

16 afișări0 comentarii