Extras din lucrarea lui Jesús Huerta de Soto care este profesor de economie la Universitatea Rey Juan Carlos, Madrid. (Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă)
Orice economie afectată de o pandemie necesită un anumit cadru instituțional care, la început, permite economiei să se adapteze noilor circumstanțe la cel mai mic cost posibil și, odată depășită pandemia, să înceapă o redresare sănătoasă și durabilă. În prima parte a acestei lucrări, am luat în considerare posibilele efecte structurale care ar putea rezulta dintr-o pandemie pe termen scurt, mediu și, în cele din urmă, pe termen lung și rolul pe care creșterea naturală a incertitudinii (cauzată de pandemie) îl joacă inițial în creșterea cererii de bani și a puterii lor de cumpărare.
În contextul carantinării (sectoriale sau generale) în care activitatea productivă este oprită temporar, este deosebit de important ca aceasta să fie însoțită de o scădere a cererii, pentru a elibera bunuri de consum și servicii astfel încât toți oamenii care sunt obligați să-și suspende activitatea productivă sau munca, să poată continua să consume cantitatea minimă de care au nevoie. Cu alte cuvinte, creșterea deținerilor monetare și scăderea prețurilor nominale facilitează adaptarea consumatorilor și agenților economici la situații dificile și, în același timp, le permite tuturor să reacționeze rapid odată ce pot anticipa finalul pandemiei și că încrederea începe să revină.
În orice caz, economia trebuie să fie „eficientă dinamic” pentru a descoperi oportunitățile care încep să apară și a crea contextul necesar pentru a nu le rata, așa încât redresarea să demareze.
Condițiile necesare eficienței dinamice sunt furnizate de tot ceea ce permite și facilitează exercitarea liberă (atât creativă cât și coordinativă) a activității antreprenoriale de către toți agenții economici.
Scopul este ca aceștia să poată canaliza resursele economice disponibile către proiecte de investiții noi, profitabile și sustenabile axate pe producția de bunuri și servicii care satisfac nevoile cetățenilor și care sunt solicitate independent de aceștia pe termen scurt, mediu și lung.
Într-un mediu precum cel actual, al economiilor puternic controlate, procesul prin care se formează și se stabilesc prețurile specifice sistemului de întreprindere liberă, trebuie să funcționeze fără piedici și cu agilitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple,
trebuie să liberalizăm piețele cât mai mult posibil, în special piața forței de muncă și a altor factori de producție, eliminând toate reglementările care fac economia rigidă.
În plus, este esențial ca sectorul public să nu risipească resursele de care companiile și agenții economici au nevoie primordial, pentru a face față ravagiilor pandemiei și a supraviețui, iar, mai târziu, când lucrurile se îmbunătățesc, pentru a folosi toate economisirile și resursele inactive disponibile cu scopul redresării economice.
Prin urmare, este imperios necesar să acționăm în sensul unei reduceri generale a taxelor care lasă cât mai multe resurse posibil în buzunarele cetățenilor și, mai presus de toate, în sensul unei scăderi cât mai mult posibil a oricărei taxe pe profiturile antreprenoriale și acumularea de capital. Trebuie să ne amintim că
profiturile sunt semnalul fundamental care îi ghidează pe antreprenori în munca lor indispensabilă, creativă și coordonatoare.
Profiturile îi canalizează spre detectarea, realizarea și finalizarea proiectelor de investiții profitabile și sustenabile care generează locuri de muncă stabile.
Și este necesar să promovăm (mai degrabă decât să pedepsim fiscal) acumularea de capital, dacă dorim să aducem beneficii claselor muncitoare și, în special, celor mai vulnerabili. Acest lucru se datorează faptului că salariile pe care muncitorii le câștigă sunt determinate în cele din urmă de productivitatea lor. Aceasta va fi mai mare cu cât și volumul de capital pe cap de locuitor va fi mai mare, în sensul bunurilor de capital puse la dispoziția muncitorilor de către antreprenori, într-o cantitate și o complexitate tehnologică tot mai mari.
În ceea ce privește piața muncii, trebuie să evităm orice fel de reglementare care scade oferta, mobilitatea și disponibilitatea deplină a forței de muncă pentru a reveni rapid și fără probleme pe piața muncii, în noi proiecte de investiții.
Prin urmare, următoarele lucruri sunt deosebit de dăunătoare:
impunerea salariilor minime;
rigidizarea și sindicalizarea relațiilor de muncă în cadrul companiilor;
obstrucționarea și, în special, interzicerea legală a concedierii; și
crearea de subvenții și granturi (sub formă de planuri temporare de ajustare a forței de muncă, indemnizații de șomaj și programe de venit minim garantat). Combinația dintre acestea poate descuraja oamenii de la căutarea unui loc de muncă și dorința de a găsi un loc de muncă, dacă devine evident că pentru mulți, alegerea mai avantajoasă este să trăiască din subvenții, să participe la economia subterană și să evite să lucreze oficial.
Toate aceste măsuri și reforme structurale trebuie să fie însoțite de reforma necesară a statului asistențial.
Trebuie să dăm înapoi societății civile responsabilitatea pensiilor, asistenței medicale și educației, permițându-le celor care doresc să-și externalizeze beneficiile către sectorul privat prin deducerea fiscală corespunzătoare, să o facă.
Așa cum am subliniat în ultima secțiune, în fiecare an, aproape 80% din milioanele de funcționari publici spanioli aleg voluntar serviciile private de sănătate. Trebuie să existe un motiv pentru asta…
Așadar, este destul de clar care e cea mai adecvată abordare de politică economică sau foaie de parcurs pentru a face față unei pandemii și, mai ales, pentru a te redresa. Unele dintre principiile sale esențiale sunt cunoscute pe scară largă. Altele sunt un „secret știut de toată lumea”, în special pentru toți cei care cad în capcana încurajării demagogiei populiste, prin crearea de așteptări false și imposibil de atins în rândul unei populații atât de înspăimântate și dezorientate în mod firesc în timpul unei pandemii.
„Piesa de rezistență”: cheltuielile publice
Și acum ajungem la ultima rețetă considerată esențială pentru depășirea crizei provocate de pandemie și revenirea la normalitate:
luați-vă gândul de la a pune pe o bază sănătoasă resursele publice sau de la a estompa cheltuielile publice neproductive realizate cu acestea.
Luați-vă gândul de la a reduce presiunea fiscală sau de la a mai reduce povara birocrației și a reglementărilor asupra antreprenorilor, astfel încât aceștia să-și recapete încrederea și să se lanseze în investiții noi. Uitați de toate acestea;
se cere exact opusul: trebuie să ne bazăm cât mai mult posibil pe politica fiscală și să creștem și mai mult cheltuielile publice – în mod disproporționat – deși, ni se spune, ar trebui să se acorde prioritate investițiilor în mediu, digitalizare și infrastructură. Dar această nouă agonie a politicii fiscale este prociclică și tulburător de contraproductivă.
De exemplu, până în această vară (2021), când începe să sosească „mana” de 140 de miliarde de euro nerambursabili furnizați Spaniei de către Uniunea Europeană (dintr-un program total de 750 de miliarde organizat de autoritățile UE și extins la 1,85 trilioane în împrumuturi), este mai mult ca probabil ca economiile Spaniei și ale celorlalte țări UE să își revină deja de la sine.
Prin urmare, aceste fonduri vor absorbi și deturna resurse rare, esențiale sectorului privat pentru a iniția și finaliza proiectele de investiții cu adevărat profitabile.
Aceste proiecte, prin ele însele și fără ajutor public, pot genera o rată a ocupării mare și sustenabilă pe termen scurt, mediu și lung. Asemenea locuri de muncă diferă izbitor de cele generate de deciziile politice, invariabil instabile și care presupun cheltuieli publice de consum, chiar dacă pe proiecte grandioase de ecologie și „tranziție” digitală. Și nici nu trebuie să pomenim de ineficiența inerentă a sectorului public atunci când vine vorba de direcționarea resurselor primite și inevitabila politizare a distribuției acestora, care este întotdeauna foarte vulnerabilă în fața celor care urmăresc beneficiile și menținerea sistemului de prăduire politică.
Cu toții ne amintim, spre pildă, de eșecul abisal al „Planului E”, care a presupus creșterea cheltuielilor publice și a fost promovat de administrația socialistă a lui Zapatero pentru a face față Marii Recesiuni din 2008.
Ne amintim, de asemenea, de eșecul regretabil al politicii fiscale japoneze de creșteri mari ale cheltuielilor publice, care nu a avut alt efect vizibil decât acela de a transforma Japonia în cea mai îndatorată țară din lume.
Pe scurt, istoria se repetă iar și iar.
Noi trebuie doar să facem o paralelă cu ce se întîmplă la noi în ţară....
- Nu vom găsi mari diferenţe .
