Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân şi sclaval Fenomenologiei Spiritului. Opera a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalităţii. „Socialism” a existat şi în China antică, şi în sectele milenariste medievale. Dar abia cînd socialismul este articulat dialectic avem marxism.
Pentru Hegel dialectica „stăpânului şi sclavului” este o constantă a istoriei deşi el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică faţă de sfera puterii. Concepţia acestui curs este că simplificarea binară procesului dialecticii recunoaşterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca şi în cazul lui Derrida sau Deleuze se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziţia dintre deconstruibil şi indeconstruibil sau opoziţia dintre arborescent şi rizomatic rămân dogmatic asigurate).
Schema inegalitară „stăpân şi sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducţie sub forma dialecticii burghezului şi proletarului: (1) o relaţie ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare şi a unei categorii asuprite (3) o revoluţie chemată să răstoarne actuala formă a relaţiei. În toate cazurile cerinţa teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă şi refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).