XXIII. Mirajul inflației
1
Am considerat că este necesar să atrag din când în când atenția cititorului asupra faptului că „un anumit rezultat constituie urmarea unei anumite politici”, cu condiția să nu existe inflație. În capitolele care tratează lucrările publice și creditul am afirmat că trebuie făcut un studiu separat asupra complicațiilor pe care le poate produce inflația. Dar banii și politica monetară reprezintă o parte atât de inextricabilă și de intimă a fiecărui proces economic, încât această separare este foarte dificil de făcut, chiar dacă vrem s-o facem cu scop explicativ; în capitolele referitoare la efectele produse de diversele politici privind salarizarea promovate de guvern sau de sindicate asupra ocupării forței de muncă a trebuit să ne referim neapărat și la efectele diferitelor politici monetare.
Înainte de a arăta care sunt efectele inflației în anumite situații, trebuie să vedem care sunt în general aceste efecte.
De fapt, trebuie să începem prin a analiza de ce s-a apelat constant la inflație, de ce dintotdeauna aceasta a părut atractivă și de ce cântecul său de sirenă a atras națiunile pe calea dezastrului economic.
Cel mai adesea s-a recurs la inflație datorită celei mai vechi și mai persistente erori – aceea de a confunda „banii” cu bogăția. „Că bogăția este constituită din bani sau din aur și argint”, scria Adam Smith cu mai mult de două secole în urmă, „este o noțiune populară care apare, normal, din dubla funcție a banilor, ca instrument de comerț și ca măsură a valorii… A te îmbogăți înseamnă a strânge bani, iar bogăția și banii sunt, pe scurt, considerate în termeni populari sinonime din toate punctele de vedere.”
Desigur, bogăția reală este formată din tot ceea ce se produce și se consumă: mâncarea pe care o mâncăm, hainele pe care le îmbrăcăm, casele în care locuim. Este formată din căi ferate, drumuri și mașini, nave, avioane și fabrici, școli, biserici și teatre, piane, cărți și tablouri. Totuși, ambiguitatea este atât de puternică încât face să se confunde banii cu bogăția și chiar și cei care recunosc că fac această greșeală mai cad în capcană uneori.
Fiecare consideră că dacă ar avea mai mulți bani, ar putea cumpăra mai mult. Dacă ar avea de două ori mai mulți bani, ar cumpăra o cantitate dublă de bunuri; dacă ar avea o sumă triplă de bani, ar avea o avere de trei ori mai mare. Și pentru toți concluzia evidentă este că dacă guvernul ar hotărî să tipărească mai mulți bani și să-i distribuie populației, toată lumea ar fi mai bogată.
Aceștia sunt inflaționiștii naivi. Mai există și un alt grup, format din persoane mai puțin naive, care înțeleg că dacă lucrurile ar fi atât de simple, guvernul n-ar trebui să facă altceva decât să tipărească bani ca să rezolve problemele. Aceștia își dau seama că ceva nu este în ordine, așa că limitează oarecum suma de bani pe care ar vrea ca guvernul să o tipărească. Ei sunt de părere că trebuie să fie tipărită doar cantitatea suplimentară necesară pentru a acoperi un așa-zis „deficit” sau „decalaj”.
Ei consideră că puterea de cumpărare este cronic deficitară deoarece, într-un fel sau altul, industria nu distribuie producătorilor destui bani pentru ca aceștia, în calitate de consumatori, să poată să cumpere produsul creat. Există undeva o „scurgere” misterioasă. Unii o „dovedesc” cu ajutorul ecuațiilor. Într-o parte a ecuației iau în considerare un element doar o dată; în cealaltă parte iau același element de mai multe ori. Acest lucru produce o diferență alarmantă între ceea ce ei denumesc „plățile A” și așa-numitele „plăți A+B”. Așa că se grupează într-o mișcare și insistă ca guvernul să tipărească bani sau să dea „credite” ca să elimine inexistența „plăților B”.
Apostolii mai neexperimentați ai „creditelor sociale” pot părea ridicoli, dar există un număr mare de școli de inflaționiști ceva mai subtili, care susțin că dispun de metode „științifice” pentru a determina cantitatea potrivită de bani care ar trebui tipăriți sau de credite ce ar trebui acordate pentru a acoperi un presupus deficit cronic sau periodic, un decalaj calculat de ei.
2
Susținătorii inflației care dispun de cunoștințe economice recunosc că orice creștere substanțială a cantității de bani reduce puterea de cumpărare a fiecărei unități monetare – cu alte cuvinte, conduce la creșterea prețurilor bunurilor de consum. Dar acest lucru nu-i deranjează. Dimpotrivă, chiar aceasta se așteaptă de pe urma inflației.
Unii dintre ei susțin că ea va îmbunătăți situația debitorilor săraci în comparație cu creditorii bogați.
Alții consideră că va stimula exporturile și va descuraja importurile.
Dar mai există și persoane care consideră inflația o măsură necesară pentru depășirea unei depresiuni economice, pentru a „repune în funcțiune industria” și a „obține ocuparea deplină”.[1]
Există nenumărate teorii referitoare la modul în care o cantitate sporită de bani (inclusiv credite) afectează prețurile.
De o parte, după cum am văzut, se află cei care își imaginează că se poate mări oricât cantitatea de bani, fără a afecta prețurile.
Ei privesc această mărire ca pe o modalitate de a spori „puterea de cumpărare” a tuturor, în sensul că permite tuturor să cumpere mai multe lucruri decât înainte.
Fie nu își dau seama că oamenii nu pot cumpăra o cantitate de bunuri de două ori mai mare decât cea pe care o produc, fie își imaginează că singurul lucru care împiedică creșterea producției n-ar fi o lipsă de mână de lucru, de ore de muncă sau de capacitate productivă, ci doar o cerere monetară nesatisfăcută.