Statul ca patimă
scris de Constantin Munteanu-Gurgu
Spre o teologie a statului
Cu un prilej anterior[1] arătam că, dacă suntem îndreptățiți să vorbim despre piață ca virtute (desigur, nu în sensul că piața prin sine însăși ar avea vreo părtășie cu lucrarea duhovnicească a virtuților, ci în sensul că ea oferă oamenilor circumstanțele și stimulentele ce încurajează comportamente economice mai curând virtuoase / morale decât pătimașe / imorale), atunci suntem deopotrivă îndreptățiți să vorbim și despre stat ca patimă (așișderea, nu în sensul că statul prin însăși natura sa fraternizează cu lucrarea „tainei fărădelegii” în societatea umană, ci în sensul că intervenționismul etatist germinează circumstanțele și stimulentele ce facilitează comportamente economice mai curând pătimașe decât virtuoase).
Și totuși, credem că această ultimă idee ar trebui nuanțată, întrucât iată ce ne spune Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex[2]:
„Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor.”[3]
Cuvintele Sfântul Sofronie sunt clare, răspicate și grave în același timp. În înțelegerea noastră și în contextual discuției ce o purtăm aici, ele au o importanță crucială. Pe de o parte, pun un pod de legătură nemijlocită între tărâmul transcendentului (lumea credinței) și cel economic (lumea științei); aceasta întrucât, luată în ansamblul ei, afirmația sfântului face o caracterizare neechivocă a naturii statului (ca problemă centrală în analiza economică), pe care o plasează în contextual stării spiritual-duhovnicești a omului în general (ca problemă centrală a reflecției teologice). Pe de altă parte, importanța crucială a cuvintelor Sfântului Sofronie mai decurge și din faptul că ele conferă dialogului economie-teologie un palier de problematizare comun, de mare consistență și bogată folosință.
Drept urmare, vă propunem în continuare să zăbovim ceva mai mult cu tâlcuirea și interpretarea cuvintelor cuviosului. Deci, spune marele duhovnic:
„Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”
Ideea clară și fără echivoc exprimată aici este aceea că statul, în general (și intervenționismul etatist, în particular), sunt urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esența sa, deci, intervenționismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Și apoi, părintele mai precizează:
„Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor”
Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă („Iar ieșire din aceasta nu este”) și, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuării intervenționismului statal, el constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietății private, cât și într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei.
Date fiind gravitatea în sine, precum și importanța consecințelor afirmațiilor Sfântului Sofronie, problema firească care se pune este aceea a determinării temeiurilor lor scripturistice. Este ceea ce vă propunem să investigăm în cele ce urmează, căutând identificarea adevărurilor revelate, cuprinse în Sfânta Scriptură, pe care se întemeiază cuvintele sfântului.
Pentru atingerea acestui scop, considerăm că este folositor să urmărim modul în care este descrisă în Vechiul Testament (în cadrul Cărții judecătorilor și a Cărții întâi a regilor) devenirea în timp a relației lui Dumnezeu cu poporul Său ales (iudeu).[4]
Mizăm pe faptul că, prin analizarea succesiunii în timp a perioadelor distincte pe care le-a parcurs această relație, vom fi în măsură să identificăm temeiul scripturistic al spuselor Sfântului Sofronie.