MODELUL DUBLU AL DOMINAȚIEI

Notă introductivă

Dacă privim cu adevărat, fără autoamăgiri, ultimii treizeci și cinci de ani, devine imposibil să mai credem că România a ajuns aici dintr-un accident al tranziției, dintr-o neșansă istorică sau dintr-o simplă înlănțuire de greșeli întâmplătoare. Nu avem în față nici „stângăcii politice”, nici „mentalități defectuoase” ca explicație finală. Avem în față un model. Un model de dominație construit în timp, metodic, prin care două forțe aparent distincte, dar profund complementare, au remodelat România în direcția unei dependențe perpetue.

Prima forță este întunericul intern: continuitatea rețelelor postcomuniste, capturarea aparatului de stat, oligarhizarea puterii, manipularea instituțiilor, colonizarea economiei din interior. Este moștenirea nerezolvată a anului 1989: vechile structuri nu au dispărut, ci s-au redistribuit, s-au cosmetizat în vocabular, dar nu și în morală.

A doua forță este dependența externă: integrarea într-o ordine globală fără capacitate reală de negociere, supunerea la condiționalități economice, importul mecanic de politici și ideologii, înlocuirea interesului național cu paradigme fabricate în exterior. Este consecința unei modernizări fără autonomie, a unei aderări fără proiect propriu, a unei elite care a confundat validarea externă cu dezvoltarea reală.

Cele două forțe nu au funcționat ca două povești separate, de tipul „întâi corupția internă, apoi influențele externe”. A avut loc o fuziune: o alianță funcțională, uneori tacită, alteori explicită, dar mereu eficientă. Întunericul intern a găsit în dependența externă cel mai puternic scut de legitimare, iar dependența externă a găsit în întunericul intern cel mai docil și mai interesat executant.

Unul a asigurat accesul, celălalt a garantat obediența; unul a oferit resurse și cadre de „reformă”, celălalt a mimat schimbarea și a asigurat controlul; unul a pretins modernizare, celălalt a folosit acest discurs pentru a-și consolida propriul regim de captură.

Rezultatul este o Românie formal liberă, dar structural subordonată: independență în discurs, dependență în mecanisme; democrație în aparență, captură în realitate.

Acest model dublu al dominației explică de ce nu am avut lustrație, de ce privatizările au fost mai degrabă un act de demolare decât unul de reconstrucție, de ce globalismul a produs exod masiv, nu prosperitate generală, de ce suveranismul este demonizat, nu discutat, de ce România profundă a fost abandonată și poporul transformat în simplă resursă, nu în subiect al propriei istorii.

Modelul nu epuizează toate cauzele, dar oferă cheia de lectură: un stat care funcționează pentru alții, prin intermediul unor elite care funcționează împotriva propriului popor.

1. După 1990: statul confiscat de continuitatea invizibilă a vechilor structuri

Căderea lui Ceaușescu a fost prezentată poporului ca o ruptură istorică și începutul unei lumi noi.

Privită retrospectiv, ceea ce am numit „revoluție” a semănat mai degrabă cu o rotație internă a puterii decât cu o eliberare reală a statului și a societății.

În locul unei lustrații clare, al unor tribunale morale, al unei reconstrucții instituționale din temelii și al unei asumări limpezi a trecutului, am avut contrariul: securiști reciclați în oameni de afaceri și decidenți publici, activiști de partid reîmbrăcați în „democrați” de profesie, rețele reorganizate, nu desființate, o continuitate mascată sub limbajul schimbării.

Ruptura a fost, în mare măsură, o iluzie. Continuitatea a fost realitatea.

1.1. Securistul — transformat în om de afaceri, diplomat, strateg al noii republici

Foști ofițeri de Securitate, specialiști în comerț exterior și oameni din anturajul economic al partidului comunist au înțeles primii oportunitatea istorică deschisă după 1989. Ei au devenit peste noapte patronii primelor afaceri private, gestionarii capitalului acumulat în conturile obscure ale vechiului regim, diplomați și reprezentanți ai „noii Românii”, generali și consilieri strategici, arhitecți ai noilor rețele de putere.

 Aceleași structuri au orchestrat primele privatizări, adică mutarea masivă a averii publice în buzunare private, primele transferuri de capital, primele alianțe cu actori economici și politici externi și procesul subtil de legitimare a averilor obținute prin inginerii cunoscute doar de inițiați. Regimul vechi nu a dispărut; și-a schimbat forma, nu reflexele.

1.2. Nomenclatura — reciclată în administrația „democratică”

Foști activiști de partid au preluat aproape firesc ministerele, agențiile centrale, consiliile județene, primăriile marilor orașe.

Democrația românească a fost, în mare parte, administrată de aceiași oameni care administraseră și socialismul.

Nu a existat un moment al adevărului, al răspunderii și al purificării; a existat doar continuitatea unui aparat format să controleze, nu să servească. În locul unei administrații noi, venite din societate, am avut o administrație veche, reambalată pentru a fi prezentabilă Occidentului.

1.3. Statul — din expresie a suveranității în mecanism tehnic de redistribuire către inițiați

Instituțiile-cheie ale statului, de la Finanțe, Justiție și servicii secrete până la instituțiile de reglementare, regii autonome, resurse naturale și mass-media publică, au fost transformate într-un mecanism de transfer controlat: transfer de active, de contracte publice, de resurse și de putere.

Statul nu a devenit motorul reconstrucției naționale, așa cum spera poporul în decembrie 1989, ci plasa prin care s-a pescuit averea lui colectivă, aparatul prin care s-au consolidat averile unor grupuri și prin care s-a perpetuat dominația rețelelor.

Poporul român a fost, în tot acest proces, spectator căruia i s-a cerut doar răbdare, vinovat de serviciu acuzat de „mentalități învechite” și „neadaptare”, masă de manevră electorală convocată doar când trebuia să legitimeze prin vot spectacolul democratic.

2. După 2000: conectarea rețelelor interne la structurile globale

La începutul anilor 2000, când România se pregătea să intre în NATO și UE, vechile structuri au înțeles că puterea internă, oricât de consolidată, nu mai era suficientă. Pentru a-și perpetua dominația, a-și securiza averile și a se legitima public aveau nevoie de recunoaștere internațională, de legitimitate europeană, de acces la fonduri externe, de protecție geopolitică și de o metamorfoză a discursului. A început astfel a doua etapă a dominației: fuziunea dintre captură internă și dependență externă. Rețelele nu au dispărut, ci s-au occidentalizat formal, și-au schimbat uniforma, nu natura. Au înțeles că, pentru a supraviețui, nu trebuie să se opună Occidentului, ci să se insinueze în interiorul lui, ca intermediari privilegiați.

2.1. Securistul devine expert european

Fostul ofițer, format în logica opacității și a controlului, a descoperit avantajele unei noi identități: cea de expert european. El devine consultant în politici publice, specialist în anticorupție și „reziliență instituțională”, expert în securitate regională, lider sau membru al unor ONG-uri cu pedigree occidental, antreprenor abil conectat la rețelele de granturi.

S-a schimbat limbajul, acum tehnic, european și managerial, dar nu s-au schimbat reflexele: controlul rețelelor, capturarea resurselor, influențarea deciziilor politice, disimularea intereselor proprii în spatele unei retorici impecabil „europene”.

Metodele vechi au fost șlefuite prin forme noi.

2.2. Nomenclaturistul devine reformator progresist

O parte a vechii nomenclaturi, obișnuită cu limbajul duplicitar și cu oportunismul adaptiv, a trecut fără dificultate în tabăra „reformatorilor”. Acești actori devin lideri ai societății civile finanțate extern, promotori zeloși ai „valorilor europene”, administratori morali ai spațiului public, curatori ai discursului progresist urban și judecători permanenți ai „derapajelor” poporului român.

Transformarea pare spectaculoasă: de la „omul nou socialist” la „agentul modernizării occidentale”. Dar continuitatea psihologică este evidentă: oportunism în loc de credință, adaptabilitate mimetică în loc de principii, docilitate față de puterea dominantă, indiferent cine o reprezintă, absența rădăcinilor morale sau culturale. Nu s-a schimbat sufletul, ci doar vocabularul.

2.3. Propagandistul devine formator de opinie

Cei care înainte de 1989 construiau discursul unic al regimului, specialiști în cenzură, manipulare și control simbolic, au pătruns natural în noua industrie a opiniei. Ei devin analiști politici omniprezenți, editorialiști elitari, comentatori permanenți în talk-show-uri, experți invitați la televiziuni, influenceri ai generației digitale.

Sarcina lor rămâne aceeași: să definească limitele a ceea ce este permis să gândești. Ei decid ce este „modern”, „european”, „acceptabil”, „democratic” și ce este „periculos”. Suveranismul devine în discursul lor „naționalism toxic”, critica globalismului devine „conspiraționism”, apărarea tradiției devine „fundamentalism retrograd”, reafirmarea identității devine „populism extremist”. Nu au încetat să facă propagandă; au încetat doar să-i spună pe nume. Au schimbat manualul, nu meseria.

3. Poporul — redus la resursă electorală și forță de muncă exportabilă

În modelul dublu al dominației, poporul român dispare ca subiect al propriului destin și este redus la funcții. Nu mai este partener, nu este întrebat, nu decide; este folosit. Românii sunt tratați nu ca membri ai unei națiuni cu vocație proprie, ci ca masă de manevră electorală, folosită periodic pentru a legitima opțiuni politice pe care nu le-au formulat; ca forță de muncă exportabilă, împinsă în diaspora pentru a reduce presiunea internă și pentru a alimenta economiile altora; ca audiență captivă pentru narațiunile media aliniate; ca rezervor fiscal chemat să plătească taxe într-un stat care nu îi protejează și nu îi reprezintă; ca pretext moral invocat de ONG-uri, experți și elite cosmopolitizate ori de câte ori este nevoie de legitimitate, dar niciodată ascultat în profunzimea nevoilor sale.

În acest model, poporul devine votant doar când trebuie confirmat sistemul, migrant când trebuie redusă presiunea socială, consumator când trebuie întreținută piața, contribuabil când statul are nevoie de bani.

Nu i se mai recunoaște dreptul de a decide, ci doar obligația de a suporta. Cetățenia, ca participare la destinul comun și ca responsabilitate împărtășită, este golită de conținut și transformată într-o simplă formalitate administrativă.

Poporul român, odinioară subiect al istoriei, este retrogradat la condiția de votant periodic, migrant forțat, consumator înregimentat și contribuabil captiv.

O națiune întreagă este redusă la funcțiile ei utile pentru alții, iar ceea ce nu mai este recunoscut ca subiect încetează să mai fie respectat ca popor.

4. Fuziunea fatală: întunericul intern + dependența externă

Astăzi se vede cu o claritate lipsită de iluzii că România nu a fost frânată doar de corupția internă și nici controlată doar prin presiuni externe. A fost prinsă în alianța celor două, într-o simbioză între întunericul postcomunist și dependența globalistă, fiecare devenind instrumentul celuilalt.

Vechile structuri interne au înțeles rapid că integrarea europeană și globalizarea nu sunt doar cadre geopolitice, ci și oportunități istorice de supraviețuire și repozitionare.

Fondurile europene puteau deveni noua conductă prin care se continua îmbogățirea rapidă; legitimitatea externă putea suplini lipsa de legitimitate internă; discursul european putea acoperi, cu cuvinte mari, o practică oligarhică neschimbată; globalismul putea servi ca paravan ideal pentru capturarea tot mai profundă a statului.

Întunericul intern s-a occidentalizat în vocabular, s-a modernizat în aparență, s-a conectat la rețele globale, dar nu a renunțat la esența lui: capacitatea de a domina, de a controla resursele, de a transforma instituțiile în instrumente private ale unei elite restrânse.

Nu a avut loc o reformă morală, ci o schimbare de decor.

În oglindă, dependența externă a găsit în acest întuneric autohton executantul perfect: elite fără rădăcini culturale reale, fără conștiința destinului colectiv, fără proiect de țară, dar cu disponibilitatea de a repeta imediat orice formulă venită dinspre centrele de putere globale. Nu era nevoie de presiune brutală; era suficientă recompensa. Nu era nevoie de constrângere; era suficientă promisiunea prestigiului. Așa a devenit România un spațiu „ușor de administrat”: cu elite obediente, un popor obosit și tăcut, o media aliniată, ONG-uri validate extern și instituții care confundă loialitatea față de stat cu loialitatea față de finanțatorii externi.

Această fuziune a blocat, timp de trei decenii, orice șansă reală de renaștere: întunericul intern oferea docilitate, dependența externă oferea bani, prestigiu și protecție, iar împreună au construit mecanismul prin care România a rămas formal liberă, dar substanțial subordonată.

5. Efectul final: România finanțată, dar nu eliberată

Efectul final al acestei fuziuni este apariția unui stat straniu, contradictoriu: o democrație de suprafață, cu proceduri și instituții, dar fără suveranitate reală în profunzime.

Avem modernizare administrativă și tehnologică, dar în structura intimă a statului persistă dependența, ca o coloană vertebrală invizibilă care împiedică verticalitatea.

Avem etichetă europeană, dar autonomia rămâne suspendată. Avem pluralism mimat, dar o narațiune publică atent coregrafiată, în care vocile incomode sunt neutralizate nu prin interdicție directă, ci prin etichetare.

În acest tip de stat, elitele conectate la rețele globale sunt promovate, protejate, lăudate, prezentate drept singurele competente. Ele sunt recompensate simbolic și material, invitate în spațiul public ca autorități morale, validate fără a trece prin vreo deliberare reală.

În schimb, poporul real este împins în periferie: exportat în diaspora, marginalizat în propria țară, culpabilizat pentru eșecuri structurale și redus la un „factor de risc” în analizele tehnocrate. Vocea lui nu este ascultată, ci administrată; prezența lui nu este valorizată, ci tolerată.

În acest climat controlat, orice apel la suveranitate, demnitate națională, continuitate culturală sau interes românesc este împins imediat la marginea discursului legitim, sub etichete de „extremism”, „populism”, „radicalism” sau „pericol”.

Nu contează argumentul, contează deviația față de linia admisă. Așa se nasc reflexele prin care demnitatea devine suspiciune, iar identitatea devine delict simbolic.

În aceste condiții devine limpede afirmația centrală: România finanțată nu este România eliberată. Este România administrată de alții, cu acordul unei elite interne recompensate pentru conformare. Este o libertate de suprafață peste o subordonare profundă, o modernizare fără autonomie, un progres fără centru moral, o democrație în care voința reală a poporului a fost substituită prin design instituțional și presiune culturală.

6. Concluzie

Modelul dublu al dominației dezvăluie mecanismul care a fixat România într-o formă de existență suspendată: suficient de modernizată ca să pară „aliniată”, dar prea dependentă ca să fie liberă. El explică de ce globalizarea românească a produs mai multă supunere decât dezvoltare, de ce elitele nu reprezintă poporul, ci fluxurile de bani și paradigmele care le asigură supraviețuirea, de ce suveranismul este stigmatizat înainte de a fi înțeles, de ce diaspora a devenit nu opțiune, ci refugiu, de ce România profundă continuă să fie sărăcită în timp ce România finanțată mimează prosperitatea, de ce mass-media repetă aceleași sloganuri indiferent de canal, de ce demnitatea națională este ridiculizată, iar obediența este premiată.

România nu este doar într-o dependență economică sau ideologică; este captivă structural într-o alianță care o ține departe de propriul destin: întunericul intern, al rețelelor postcomuniste și al oligarhiei adaptate, s-a unit perfect cu dominația externă, a condiționalităților financiare și a paradigmelor ideologice.

Împreună, aceste două forțe au acționat ca un dublu capac așezat peste posibilitatea renașterii, blocând emergența României reale: România poporului, a memoriei și a tradiției, România care suferă, dar nu renunță, România care vrea să-și trăiască demnitatea în propria casă.

Aceasta este matricea care a împiedicat revenirea la un centru național autentic. Și aceasta este matricea care, într-o zi, va trebui depășită, pentru ca România să nu mai fie doar administrată, ci să redevină vie.