Manifestările patologice în spaţiul spiritual pot să apară imediat ce anumite instituții umane administrative își arogă calitatea de ”instituție spirituală”. În acest caz patologia derivă din imposibilitatea de a corela spațiul de conștiință cu cel instituțional. Astfel, prima consecință a asumării instituționalizate a spațiului spiritual este eludarea (omenească) a sistemului normativ.
Patologia manifestă în spaţiul spiritual nu trebuie confundată cu patologia clinică. Ea poate fi identificată cu precădere la persoane sănătoase clinic, cu preocupări declarate în ”spațiul spiritual instituționalizat”, acesta din urmă purtând cu sine inadecvarea și contradicțiile cu care asumările spirituale autentice sunt incompatibile.
În ceea ce privește sesizarea instalării comportamentului patologic în arealul spiritual, singurul ”simț” manifest la nivelul conștiinței este conștiința existenței sacrului, pentru toate celelate simțuri, patologia în spaţiul spiritual fiind transparentă. În consecință, putem înțelege că, acolo unde patologia manifestă în spaţiul spiritual proliferează, sacrul se retrage. În acest sens, dacă ne situăm în arealul unei spiritualităţi de tip ontic, descrisă într-o abordare anterioară, putem constata că desacralizarea spațiului spiritual ontic survine prin: alterarea simțului estetic;agresarea bunului simț prin creații subculturale; promovarea la nivel de artă, a kitsch-ului; pervertirea emoționalității estetice; impostură, asumarea unei false erudiții; promovarea creativității de inspirație malefică etc. În cazul spiritualităţii religioase, patologia este identificabilă prin expresia comportamentală a unei înțelegeri eronate a mesajului religios, poate fi efectul unei manipulări, ține de instabilitatea convingerilor religioase, de alterarea credinței, toate acestea dând măsura desacralizării spațiului spiritual religios.
Pentru a înţelege însă cadrul de normalitate în care spiritualitatea umană se poate manifesta, ar trebui să revenim în universul de abordare al psihofiziologiei, urmând logica de constituire a unor patternuri, ale căror proiecţii în spaţiul spiritual pot sugera semnificaţiile şi conexiunile subtile, identificabile prin acţiunea şi sub autoritatea sacrului.
Dincolo de aspectele specifice școlilor psihologice care și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra modului în care este înțeles psihicul uman, abordările psihologice ale conștiinței sugerează o conjuncție puternic articulată între câmpul de conștiință și spațiul spiritual, care, după cum am arătat, în starea sa de normalitate, se găsește sub proiecția sacrului.
In această idee putem sistematiza acele subsisteme psihofiziologice operaționale care sugerează integrarea structural-funcțională a spiritualității. Putem vorbi astfel despre conștiință individuală, dar și despre spiritualitate, având în vedere un grad ridicat de integrare a facultăților emoțional-cognitive în spațiul spiritual.
Toate aceste funcţii proiective extinse vădesc o ”psihofiziologie” proprie laturii spirituale, astfel încât, zonei contemplative, subsistem ”titular” al psihofiziologiei umane i se vor atașa proiectiv: normarea spirituală - zona integrativă care conferă discernământul, în perspectiva unui sistem de valori spirituale, asupra aspectelor normative, morale ale vieții; emoția spirituală - zona rafinată de manifestare a simțului estetic, a trăirilor afective profunde datorate asumărilor spirituale; acceptanța (convingerea) spirituală – zonă profundă a spiritualității umane în care sunt germinate și gestionate argumentele convingerilor și credințelor de natură spirituală;
Cunoașterea realităţii la nivel contemplativ-mental aduce instrumentarul cognitiv în intimitatea reprezentărilor spirituale oferind acestora modele interpretative din lumea percepțiilor, a fenomenelor. Astfel judecățile ce au loc la nivel mental sunt investite profund în realitatea spirituală făcând-o mult mai ușor accesibilă, dar și spectaculos de prolifică. Aici vor fi germinate un gen de constructe, de forme specifice, care crescând pe fundalul celorlalte reprezentări, prin unicitatea lor vor surprinde gândirea, determinând-o să le investească, să le confere semnificații, uneori contextuale, alteori libere de orice context. Ideile și formele astfel născute din realitatea spirituală pot fi descrise, evidențiate, contemplate, ele descinzând în rațiune printr-un fel special de iluminare a minții pe care o putem numi intuiție pură, sau ”rațiunea” spiritului. Cu această predispoziție specială de a se lăsa iluminată, ființa umană este capabilă să vadă clar idealurile, ideile, scopurile înalte ale devenirii.
Tot astfel poate fi înţeles faptul că instrumentul emoțional-afectiv pătruns prin contemplație în lumea reprezentărilor spirituale, le amplifică și le modelează pe acestea făcând posibilă exteriorizarea lor creativă în artă, literatură, muzică, etc. Ființa umană își va releva astfel sensibilitatea creativă , ”instinctul” spiritual, fără de care reprezentările spirituale interiorizate nu ar putea prinde viață.
Funcțiile specifice manifeste în latura spirituală ontică sunt ancorate, deci, în facultatea contemplativă a ființei umane. Astfel, contemplația cripticăse manifestă din încredințarea că partea interioară a lucrurilor trebuie căutată pe altă cale decât prin cea a senzațiilor și percepțiilor şi prin mijloacele de cunoaştere obişnuite. (ex. cercetători ai fizicii cuantice, gânditori, filosofi etc.).
Normarea estetică se datoreazăoperaționalității gândirii normative, capabilă, la modul generic, să identifice aspectele şi regulile care se află în spatele unor situaţii sau fenomene complexe. Specific în artă și muzică, gândirea normativă păstrează discernământul asupra respectării virtuoase a standardelor artistice, asupra aplicării cu măiestrie a rigorilor armoniei și frumosului.
Inspirația vine prin intuiția pură a armoniilor de sunet și culoare, a binelui și frumosului, în general a coborârii inefabilului în tangibil. Ea este operatorul ”rațiunii” spirituale în latura ei ontică.
Erudiția, măiestria, consacrarea, se construiesc pe suportul puternic al asumării, al convingerii și încredințării. Ele pot fi înțelese proiectiv drept sacerdotium în muzică și artă, în literatură, având o conexiune profundă cu conștiința binelui și frumosului care inspiră ”rațiunea” spirituală.
Emoția estetică și creativitatea devin operatori consacrați spiritualității ontice, ele manifestându-și acțiunea integrativ, formând un subsitem adaptativ specific.
În continuarea acestui demers am rezervat expunerea unei analize a „psihofiziologiei” spiritualităţii religioase, care, sperăm să clarifice diferenţele esenţiale dintre asumările de credinţă la nivel comportamental şi credulitatea gregară, rezultată de cele mai multe ori ca efect al manipulării sub pretext religios.