Eminescu nu va fi cunoscut cu adevărat nici peste încă 100 de ani! Desigur sunt autori eminescologi care pot afirma că au o viziune completă asupra întregii sale opere. Ca fizician însă, referindu-mă numai la viziunea fabuloasă asupra timpului și esența luminii din ”La steaua”: ”Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre...” nu pot să nu afirm că Eminescu poate fi considerat fără greș precursorul inițiatic al teoriei relativității, chiar dacă paternitatea acesteia încă este și acum discutată în anumite medii, cu referiri la Henri Poincaré și Albert Einstein. Pare să avem și aici de-a face cu o nedreptate încă persistentă care-l face pe Norbert Wiener părintele ciberneticii prin lucrarea ”Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine” apărută în 1948, deși cu exact zece ani mai devreme, în 1938, compatriotul nostru Ștefan Odobleja publicase deja la Paris excepționala sa lucrare ”Psychologie consonantiste”, un autentic tratat de cibernetică teoretică.
Dincolo de toate acestea însă, aș spune că Eminescu nu ar avea asemenea prejudecăți, el continuând să strălucească peste timp și timpuri asemenea Luceafărului său pe care l-a pogorât cu atâta măiestrie în conștiința atâtor generații la rând. Eminescu a dat fizicii cuantice spiritualitate poetică. O extensie consonantică a spiritualității eminesciene ne va conduce la înțelegerea unor sensuri existențiale nebănuite încă. De Eminescu nu te poți apropia decât urcând în vibrația inițiatică a Marilor Maeștri. Este extraordinar să înțelegem că Eminescu considera la timpul său vidul ca pe un vast nimic, în același timp, Sursă a toate și tot ce există. Dar să-l lăsăm pe el însuși să ne inițieze în miracolul minții sale:
”...La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”
(Scrisoarea I –fragment)