Se pare că totuși nu voi veni la întâlnire. Motivele nici măcar nu contează. De câțiva ani buni am învățat să renunț; nu din lașitate ci din curaj!
Îmi amintesc ultima revedere la care am participat. În sinceritate cu mine, mi s-a confirmat doar singurătatea. Nu aveam în mod conștient așteptări, dar am constatat că subiectivismul îmi era deja mobilat. Jocul fericit al aparențelor era dominant. Onestitatea aceea crudă, nudă, deschisă necondiționat adevărului și realității, cu care eram obișnuit, trebuia interzisă. Tragicomedia vieții solicită soluții cordiale. Când vanitatea noastră nu reușește să-și poarte melancolia ca pe o podoabă, e bine să părăsești incinta veseliei. Priveam liniștit în jur și observam cât de copilăroși și pustii am rămas în noi înșine. Însingurați și înstrăinați ne împărțeam zâmbitori diplomele justificărilor de sine câștigate prin inevitabilul evenimentelor parcurse. O întrebare fără răspuns ne făcea solidari. Circulam, se pare, pe același Titanic.
De ce scriu aceste rânduri? Cui le scriu? Fiecare în parte merită mai mult decât cuvinte. Dar fără ele cum ne vom împărtăși unii altora?
Simt că ar fi fost, pentru mine, ultima întâlnire cu voi în această viață. Aș fi avut oare ceva să vă spun; ceva care merită spus? Nu știu ce valoare ar fi avut pentru voi, dar îți voi comunica ție acestea.
Prima experiență a solitudinii am avut-o probabil în jurul vârstei de 9 ani. Eram în curte și dintr-odată am conștientizat că în mine nu e nimeni, în afară de mine! Uluitor sentimentul acela confuz – paradoxal numit spaimă fericită –, în care realizai că ai unde să te ascunzi de ceilalți și totodată că nu știi cum să te aproprii de ei. Am prins atunci de veste că prezența nemijlocită era de fapt sinceritatea mea cu mine însumi. Dar cât de needucat și pur e acest fond copilăresc al firii! Acest aluat lăuntric, modelat și mereu frământat de bucuriile și durerile venite inevitabil în vizită, a stat la baza formării celui cunoscut de voi în liceu. Un măscărici obsedat de cunoașterea de sine și cunoașterea lumii, pendulând amețitor între lacrimă și zâmbet, amăgire și dezamăgire, iluzia iubirii și iluzia libertății. Judecata, criza și crucea descind din același cuvânt: crisis. Dar cum discerni adevărul de pura părere, esențialul de neesențial, eternul de trecător, când o astfel de învățătură oficializată nu mai există? Numărat, cântărit, măsurat, analizat chimic și fizic, înregimentat partinic și sentimental, pălmuit întruna de simpatiile și antipatiile animalității neepuizate, Omul transpare în noi ca o caricatură, un autoportret menit continuu umorului, ironiei. Ființa nu se lasă surprinsă decât ca proces dinamic, ca metamorfoză inepuizabilă, pe care aroganța rațiunii o crede definibilă prin instrumentele logicii. Cum aș putea oare să dau „definiția” cuiva? Omenirea terorizată de obiectivitate trăiește pasional aventura subiectivismului. Ești „prins” la dosar de cei plătiți să spună cine ești; și de vreme ce nu știi tu însuți cine ești, cum ar putea să o facă ei în mod nepărtinitor? Instituțiile actuale doar folosesc sau dresează oamenii spre utilizare, nu-i mai înalță spre propria lor demnitate. Sentimentul acela că ești singur în tine însuți (conturat ca sinceritate cu sine) întemeiază de fapt tragicomedia libertății, a moralității și menirea propriei biografii în contextul vremurilor. Ca pe o „Invitație la ridicol” (Mircea Eliade) mi-am trăit viața. Conștient de înălțimile și adâncurile unei realități spirituale abia mimate afectiv în instituția sacrei Biserici, viețuite prematur în ultimii ani de liceu, mi-am ales pe la 28 de ani principiul „sinuciderii prin sinceritate”, practicat perseverent inclusiv în așternerea acestor rânduri. Pare absurd și pretențios ceea ce declar, dar urmarea evenimentelor parcurse și surprinse parțial în eseul „Spiritismul ca experiență” anulează total șansa de a mai folosi minciuna ca soluție salvatoare sau profitabilă. Cine crede însă că a spune în mod needucat și, prin urmare, imprudent adevărul în orice împrejurare ar fi avantajat cu ceva se înșală amarnic. Iubirea de adevăr e un drum dureros spre noi înșine și prin noi înșine spre ceilalți, ce confirmă aforismul lui Mihai Ralea: „Nimic nu e sigur, totul e posibil”. Expresive par de asemenea cuvintele lui Goethe: „Drumul spre adevăr e ca mersul pe o muchie de cuțit. Ai o singură șansă de a te menține în echilibru și o infinitate de a cădea în eroare”.
Acum, la cei 71 de ani pe care îi voi împlini în curând, pot mărturisi că e o artă dificilă să cauți, să concepi și să trăiești adevărul și realitatea ca pe niște prieteni indispensabili. Conștiența de sine trezită la nivelul gândirii e nevoită să accepte profesori inediți și discreți care prefac spațiul lăuntric din carceră, pustiu, incertitudine confuză în laborator și templu, în care aceștia se simt acasă. Primul e Uimirea care pe măsură ce înaintezi, încă din copilărie, în necunoscutul vieții, ți se oferă ca prieten făuritor de întrebări, cu sau fără răspuns imediat. Cine nu se grăbește să concedieze acest vulnerabil și neumbrit interlocutor dezinteresat va învăța să construiască și să deschidă ferestre în sumbrele ziduri ale intransigenței umane.
Al doilea profesor este Venerația, ce-și pune cu generozitate dispoziția la îndemâna ta, spre a te învăța demersul cercetării. Fără atitudinea acestui Venerabil, cunoașterea rămâne o simplă coajă, utilă desigur, dar lipsită total de seva vieții. Deși ura e mereu „bine informată”, ea nu are niciodată acces la miezul moral al intimității cuiva. Iubirea trăiește la altă altitudine a înțelesurilor. Am fost nevoit să-mi zic într-o zi: Nu te mira dacă unii se vor apropia de tine ca de o treaptă, pe care vor călca liniștiți, spre a se înălța pe ei înșiși.
Al treilea prieten-îndrumător care a fost exclus din aproape toate instituțiile academice se numește Acord cu legile lumii. El știe cel mai bine cât de îndepărtată poate fi justețea unei gândiri față de faptele realității. Logica investește adesea cu nonșalanță eroarea și iluzia ca dreptate personală. Dar ce dreptate este aceea în care realul, ca obiectivitate indiscutabilă, nu mai contează? Frica, ura, invidia, îndoiala, minciuna pot fi extrem de logice. Jongleriile acestei arte științifice au ucis viața oricărui adevăr inconfortabil în favoarea unei virtuale explicații. Suntem înstrăinați de noi înșine cu acte în regulă. Și cine se poate opune votului majorității? Dumnezeu Însuși s-a lăsat crucificat în urma unui astfel de vot, pentru a ne revela prăpastia înspăimântătoare dintre judecata noastră și Judecata Lui. Pe scurt. Acest Acord insistă asupra sensului următor: „Gândirea justă nu decide asupra faptului că ceva este real sau nu.”
Al patrulea învățător devotat peregrinării omului spre el însuși își iubește anonimatul cu aceeași acuratețe cu care transparența vrea să rămână transparență, iar invizibilul, invizibil. Blândețea lui pare necruțătoare pentru că știe, prin el însuși, că gândirea trebuie transformată într-un instrument prin care lucrurile să se poată exprima pe ele însele; lucrurile tolerate cu imparțialitate emit ele însele judecățile.
Cu alte cuvinte: îmi trăiesc impersonal existența personală; suficient de detașat pentru a mă putea privi și cugeta ca și cum aș fi altul! Fără această ieșire din subiectivismul „împielițării” și „încăpățânării”, cum m-aș putea cunoaște cu obiectivitate?
Dacă aș continua, pe cine ar mai interesa?
Mulți spun: „Dacă aș mai trăi o dată viața, aș vrea să fie aceeași!” Nu pot spune la fel. Nu sunt prea multe în mod demn de repetat. Lecția principală învățată a fost exact ceea ce place îngrozitor de puțin oamenilor: umilința, modestia reală. M-am întrebat de ce ființa ideală a Omului și Divinității revelată în Christos Iisus a acceptat-o până la batjocoritoarea moarte pe cruce?! Era nesupărăcios. Nu avea orgoliu. Sentimentul Său de Sine era iubirea altruistă. Din imensa Lui suferință lipsea cu adevărat ura, îndreptățirea subiectivă, care pe noi, oamenii obișnuiți, ne caracterizează. Cine sunt eu fără actul de identitate pierdut prin moarte? Nu știu și nu mă târguiesc. Dacă am învățat să iubesc, puțin îmi pasă unde ajung. Dictatura comunistă a materialismului științific și dictatura dogmei preferată în Biserică în numele moralității m-au ajutat – fără voia lor – să accept durerea ca instructor al liberei demnități. Aleg să rămân de bunăvoință; să iubesc umanitatea din care mă străduiesc să fac parte; să-i venerez valorile cultural-sacre, create prin atâtea individualități jertfite în valurile furtunoase ale timpului. Singurul sentiment cu care pot încheia și aceste rânduri, și această viață, este cel de recunoștință. Îți mulțumesc ție, Livia, și prin tine mulțumesc tuturor colegilor, indiferent dacă m-ați acceptat ca simpatic sau antipatic, iar ca preot-pensionar, vă binecuvântez pentru a nu vă teme niciodată de viitor. Fiți liberi și nesupărăcioși.