ELITA BURSELOR ȘI MOBILITĂȚILOR: „GENERAȚIA FORMATĂ AFARĂ”

În anii 2000, pe fondul extinderii Uniunii Europene, al liberalizării circulației academice și al multiplicării granturilor finanțate de guverne occidentale, fundații private și instituții transnaționale, România a intrat într-un nou ciclu istoric. Acest ciclu a schimbat radical structura elitelor intelectuale și administrative ale țării.

Dintr-un spațiu postcomunist în care oportunitățile academice erau limitate, iar infrastructura universitară rămânea vulnerabilă și subfinanțată, România s-a transformat rapid într-un exportator masiv de tineri inteligenți, adaptabili, ambițioși și capabili să se integreze în centre universitare de vârf.

Această mutație a generat apariția unei categorii sociale complet noi: generația burselor, a mobilităților, generația formată „afară”, generația care s-a întors cu diplome occidentale, rețele internaționale, un stil profesional occidentalizat și un ethos identitar diferit de cel al societății românești tradiționale.

Această nouă elită nu a fost doar un produs al reformelor post-2000, ci a devenit, treptat, un actor modelator al instituțiilor. Ea a rescris limbajul public, a configurat agendele ONG-urilor, a influențat administrația centrală și locală, a impus standarde profesionale noi în mediul corporatist și a normalizat ethosul „euro-atlantic” ca reper unic de modernitate.

1. Bursierii între merit și direcție strategică

Programele de mobilitate academică – de la Erasmus la Fulbright, DAAD, Chevening, SNSF sau Horizon – au constituit canalele principale prin care tinerii români au accesat universități de prestigiu și medii academice performante. Aceste programe au oferit: licențe complete și masterate în discipline cheie, doctorate și postdoctorate, stagii de cercetare în instituții cu tradiție, programe de leadership și traininguri de excelență, mobilități profesionale scurte și lungi în administrație, think-tank-uri, ONG-uri și companii multinaționale.

Pentru mii de tineri români, acest acces a fost o eliberare intelectuală. Ei au descoperit: rigoarea metodologică, meritocrația instituțională, cultura responsabilității publice, etica universitară, standardele profesionale ale lumii occidentale, un tip de libertate academică greu de regăsit în mediul postcomunist fragmentat de nepotism și politizare.

Mulți dintre acești bursieri au muncit exemplar, au acumulat competențe solide, au intrat în contact cu profesori de talie internațională și au înțeles din interior cum arată o instituție care funcționează.

Nu succesul individual este problema, ci efectul sistemic.

Este esențial să clarificăm încă de la început: nu succesul individual al acestor tineri reprezintă o problemă. Dimpotrivă. Fără contribuția lor, România post-2000 ar fi fost mult mai vulnerabilă intelectual și administrativ.

Problema, însă, apare în alt plan:

1. efectul de masă al unui transfer unilateral de valori;

2. capturarea elitelor de către un set ideologic importat fără negociere;

3. absența unui filtru românesc de selecție și adaptare a acestor modele;

4. transformarea unei experiențe biografice în criteriu de autoritate absolută în spațiul public.

Această categorie socială acumulată rapid – formați „afară”, validați „afară”, conectați „afară” – a devenit în mod informal elita epistemică a României, purtătoarea modelului de „civilizație corectă”.

Ceea ce s-a născut astfel a fost un transfer de hegemonie culturală, nu prin colonizare explicită, ci prin internalizarea voluntară a paradigmelor occidentale: tinerii români au devenit mediatori ai unei viziuni despre lume care, în Occident, este doar una dintre multiplele viziuni, dar în România s-a impus ca singura „validă”, „modernă” și „civilizată”.

2. Modelul invizibil al „civilizației corecte”: uniformizare și conformism

În ultimele două decenii, spațiul românesc a importat – în mod grăbit și adesea fără filtrare critică – un set de paradigme culturale și politice provenite din mediul universitar occidental. În timp ce în Occident aceste paradigme sunt intens disputate, contestate și supuse unei evaluări continue, în România ele au fost adoptate nu ca ipoteze, ci ca axiome, transformându-se într-un fel de „cod moral” al elitelor academice și al bursierilor formați în afara țării.

Această internalizare a produs ceea ce poate fi numit „modelul invizibil al civilizației corecte”, un sistem normativ subtil, care nu se impune prin legi sau reglementări explicite, ci prin presiunea culturală a conformismului și prin definirea tacită a unor standarde de „corectitudine intelectuală”. În centrul acestui model stă o viziune despre lume în care progresul este sinonim cu uniformizarea, iar diferențele culturale, istorice sau spirituale sunt percepute nu ca surse de vitalitate, ci ca obstacole de depășit.

În această logică, au fost absorbite ca adevăruri „de la sine înțelese” o serie de teze care, în mediile academice occidentale, sunt departe de a fi consensuale:

·         globalismul este direcția naturală a istoriei – ignorându-se tensiunile, reculurile și conflictele generate de accelerarea globalizării, precum și discuțiile reale despre limitele ei economice și culturale;

·     tradiția este suspectă sau păguboasă – fiind asociată automat cu „înapoierea”, deși în întreaga Europă se dezvoltă curente de valorizare a patrimoniului și continuității;

·         identitatea națională este un reziduu cultural – o concepție care reduce națiunea la un mit depășit, ignorând rolul identității colective în coeziunea socială și în funcționarea democrației;

·       scepticismul față de marile structuri e „populism” – deși în cultura politică occidentală, neîncrederea rațională în autoritatea centralizată este un principiu democratic fundamental;

·    suveranitatea este o obsesie orientală – interpretare simplificatoare care ignoră rediscutarea actuală a suveranității în Franța, Germania, Italia, Polonia și Statele Unite;

·      autonomia spirituală e privită cu condescendență – fiind percepută ca un rest premodern, incompatibil cu cosmopolitismul post-național;

·     rădăcinile locale sunt văzute ca „limite”, nu ca resurse – deși exact aceste rădăcini fac posibilă diversitatea culturală europeană.

Prin acumulare, aceste axiome nescrise generează un reflex intelectual: orice apel la specific, tradiție, continuitate sau suveranitate este privit cu suspiciune, ca fiind în mod tacit inferior oricărui discurs despre integrare, omogenizare și „modernitate”.

Reflexul uniformizării: progresul ca eliminare a diferențelor

În logica acestui model invizibil, progresul înseamnă apropierea de un standard ideal de cetățean și de stat „european”: fluid identitar, detașat de istorie, uniformizat cultural, fără „fixații” legate de suveranitate, tradiție sau memorie. În schimb, orice diferență – fie ea lingvistică, religioasă, culturală, simbolică – este tratată ca o sursă de risc. Se instalează astfel o psihologie a uniformizării, o presiune de a renunța la ceea ce te particularizează, pentru a deveni compatibil cu un model abstract al civilizației „corecte”.

Această psihologie favorizează apariția unei elite intelectuale care nu mai operează critic cu ideile, ci repetă formule validate, transformând diversitatea conceptuală într-o schemă rigidă de gândire.

Mecanismele de reproducere: citări obligatorii, discursuri obligatorii, teme obligatorii

Sistemul universitar devine spațiul principal de multiplicare a acestui model. Aici, nu doar ideile circulă, ci și formele de validare. Se consolidează un conformism intelectual care se reproduce mimetic prin:

·         citări obligatorii – există autori „canonici” ai noii ortodoxii globaliste, care trebuie invocați indiferent de relevanță, pentru că ei certifică apartenența la „școala corectă”;

·         discursuri obligatorii – anumite teme trebuie abordate într-un anumit fel, folosind un anumit vocabular, cu un anumit tip de conotație progresistă;

·    teme obligatorii – proiectele academice și cercetările studenților sunt orientate aproape exclusiv către subiecte care confirmă direcția mainstream: multiculturalism obligatoriu, integrare necondiționată, identitate fluidă, scepticism față de tradiție.

În timp, această uniformizare a formelor produce uniformizarea conștiințelor. Gândirea critică este înlocuită de gândirea acceptabilă, iar diversitatea intelectuală este sacrificată în numele unei corectitudini geopolitice și culturale.

3. Rolul structural al generației formate „afară”: tehnocrații fără rădăcini

Pe măsură ce această generație s-a întors în țară, ea a fost absorbită aproape imediat în zonele strategice ale sistemului politico-administrativ. Statul român, aflat încă într-o tranziție prelungită, a văzut în acești tineri o sursă de competență, prestigiu internațional și modernizare rapidă. Dar această integrare nu a avut loc într-un vid instituțional: România nu și-a reformat structurile, ci doar și-a înlocuit cadrele, iar în acest ecart s-a produs o mutație profundă.

Tinerii întorși nu au avut posibilitatea reală de a reconfigura statul român; în schimb, statul român i-a absorbit și i-a orientat spre executarea mecanică a unor paradigme externe.

Așa s-a născut figura „tehnocratului fără rădăcini”: un profesionist competent, dar deconectat de textura socială a țării, lipsit de repere locale și funcțional în interiorul unui model administrativ construit în afara României.

3.1. Ministere și agenții guvernamentale

Tinerii reveniți din Occident au fost integrați accelerat în ministere-cheie (Finanțe, Justiție, Externe, Educație, Fonduri Europene), în agenții de management pentru programe europene, în secretariate generale ale ministerelor, în echipe de consilieri ai premierilor și președinților.

Ei reprezentau simbolic „stilul occidental”: profesionist, neutru ideologic, eficient, meritocratic. În realitate, rolul lor a fost redefinit tacit într-o altă direcție: au devenit translatori ai voinței externe în politici interne. Nu pentru că nu ar fi avut discernământ, nu pentru că ar fi fost trădători, ci pentru că întregul sistem instituțional privilegia automat alinierea, nu inițiativa. Astfel aceștia implementau directive fără dezbatere, procesau conditionalități ca pe dogme, facilitau alinierea la standarde scrise în altă parte, redactau strategii și programe în vocabularul granturilor europene.

Într-un paradox greu de ignorat, un stat deja capturat informal după 1990 de influențe externe – politice, economice, culturale – a dobândit după 2000 funcționari formați exact în paradigmele celor care îl controlau. Nu pentru a fi agenți, ci pentru că erau singurii care vorbeau limba „corectă” a finanțatorilor. Prin urmare, tehnocrația importată nu a fost o forță de emancipa­re a statului, ci un mecanism de adaptare structurală la dependența existentă.

3.2. ONG-uri și think-tank-uri

O altă direcție majoră de absorbție a acestei generații au fost ONG-urile și think-tank-urile care au constituit „societatea civilă profesionistă”. Bursierii au devenit rapid experți, coordonatori de proiecte, traineri, evaluatori de proiecte ale altora, specialiști pe teme „trendy”: anticorupție, diversitate, participare civică, mediu, digitalizare, good governance. Mulți au fost sinceri, dedicați, competenți. Multe ONG-uri sunt perfect oneste în intenții și au produs rezultate reale. Însă structura financiară a sectorului a generat o formă de dependență inevitabilă.

Dependența structurală produce conformism structural

Majoritatea fondurilor provin din granturi ale Comisiei Europene, fonduri norvegiene, fundații internaționale, ambasade, corporații transnaționale.

Asta înseamnă că:

1.      cine depinde, execută – organizația își calibrează proiectele după cerințele finanțatorului;

2.      cine execută, interiorizează – normele externe devin, treptat, propriile norme;

3.      cine interiorizează, legitimează – agenda externă este prezentată ca obiectiv național;

4.      cine legitimează, preia controlul simbolic – ceea ce este „normal”, „democratic” sau „european” ajunge să fie definit prin filtrul rețelelor financiare, nu al dezbaterii interne.

Astfel, ONG-urile nu sunt malefice în sine, dar structural funcționează ca antene ale paradigmelor externe într-o societate lipsită de anticorpi intelectuali.

3.3. Consultanți ai vechilor elite

Probabil cea mai ironică întorsătură a istoriei recente este aceasta:tinerii formați în cele mai bune universități occidentale, purtători ai modernității europene, au ajuns să lucreze cot la cot cu elitele moștenite ale tranziției românești. Aceștia s-au intersectat, inevitabil, cu foști securiști și moștenitorii lor, cu veri ai oligarhilor, cu copii ai rețelelor politice mafiote, cu beneficiari direcți ai privatizărilor dubioase, veterani ai primului val de îmbogățire. Și, în mod paradoxal, au devenit inteligența executivă a vechii puteri, asigurând redactarea rapoartelor pentru politicieni corupți, analizele tehnice care camuflau interese obscure, justificările „occidentale” pentru decizii profund neoccidentale și nu în ultimul rand intermedierea limbajului „corect” cu instituțiile europene.

Pe scurt ei au adus modernitatea în limbaj, dar au perpetuat premodernitatea în practici, pentru că structurile reale de putere nu s-au schimbat.

Rezultatul: o dublă alienare

1.  Bursierii s-au simțit adesea folosiți, marginalizați, instrumentalizați.

2 Societatea i-a perceput ca distanți, elitist-tehnocrați, lipsiți de legătură cu realitățile românești.

Astfel, generația formată „afară” s-a întors într-o țară care nu avea instituții noi, ci doar puteri vechi cu fețe noi, în căutare de legitimitate occidentală, iar tehnocrații fără rădăcini au furnizat exact această legitimitate.

4. Un mecanism psihosocial: fidelitate față de paradigmele globale

Procesul prin care generația burselor și mobilităților a ajuns fidelă paradigmelor globale nu reprezintă un complot, nu are natura unei manipulări ascunse și nu presupune vreo culpă morală individuală. Este, în fond, un mecanism psihosocial profund, documentabil în toate societățile periferice integrate în structuri de putere globale: loialitatea față de cei care îți oferă viitorul.

Este firesc ca un tânăr care a primit bani – sub forma burselor, granturilor și salariilor de stagiu, recunoaștere – prin diplome, publicații, recomandări și rețele academice, legitimitate – prin accesul la instituții prestigioase și profesori de renume, acces – la conferințe, laboratoare, biblioteci, infrastructuri inaccesibile în țară, sprijin – financiar, simbolic, profesional și moral, un viitor – un traseu clar, meritocratic, predictibil și sigur, să dezvolte o formă firească de recunoștință, transformată treptat în loialitate față de „modelul global”.

Această loialitate nu este corupție, nici colonizare conștientă, nici este subordonare ideologică în sens direct. Este rezultatul unui mecanism de selecție psihosocială, bine descris în teoria modernă a circulației elitelor: elitele se formează acolo unde sunt resurse, iar fidelitatea se formează acolo unde elitele sunt cultivate.

4.1. Loialitatea ca efect natural al recompensei

Pentru mulți tineri, Occidentul a fost prima și singura entitate instituțională care le-a recunoscut talentul, i-a tratat meritocratic, i-a valorizat fără nepotism, i-a finanțat fără condiții umilitoare și le-a oferit perspective reale.

România postcomunistă, cu birocrația ei obosită, cu profesorii resemnați, cu instituții lipsite de resurse și cu un climat social apăsător, nu le-a oferit nimic comparabil. În mod firesc, identitatea lor profesională și axiologică s-a format acolo unde au fost iubiți profesional.

Acolo unde un tânăr simte că este „valid”, acolo se vor fixa și reperele lui de gândire.

4.2. Mecanismele selecției: loialitatea prin filtrare, nu prin constrângere

Nu s-a cerut explicit nimănui să devină globalist, nu s-a impus nimănui să adopte un anumit vocabular și nici nu s-a condiționat oficial nicio bursă de renunțarea la identitatea națională. Și totuși, mecanismul de selecție funcționa perfect, fără a fi formalizat: cine nu se alinia, nu era promovat, cine critica paradigma globală, nu mai primea bursă, cine ridica semne de întrebare privind suveranitatea, era privit ca suspect, cine invoca tradiția, rădăcinile, românitatea, devenea „retrograd”, „naționalist”, „provincial”.

În acest fel, nu era nevoie de cenzură pentru că funcționa autocenzura. Tinerii interiorizau rapid regulile nescrise ale validării, anume să  folosești vocabularul corect  ca să fii acceptat, să nu pui sub semnul întrebării dogmele integraționiste ca să nu fii exclus, să nu vorbești critic despre efectele globalismului ca să nu te situezi în afara paradigmei, să nu fii preocupat de identitate și continuitate ca să nu fii perceput ca „problematic”.

4.3. Epurarea simbolică a elitelor

Fără ca cineva să declare explicit, criteriile de selecție au creat treptat o epurare simbolică, nu juridică, nu administrativă, ci intelectuală. Astfel doar un anumit tip de tânăr era eligibil pentru burse, anumite teme erau acceptate în cercetare, anumite perspective erau marcate ca „avansate”, anumite valori erau declarate „moderne”, anumite sensibilități erau considerate „europene”.

Pe aceste criterii s-a cristalizat un profil al tânărului „ideal”, anume fluid cultural, desprins de rădăcini, confortabil într-o identitate cosmopolită, sceptic față de tradiție, docil față de paradigmele externe, orientat spre validările Occidentului, nu ale propriei comunități. Prin asta elitele nu au fost formate, ci selectate.

4.4. Consecința: o elită cosmopolită fără sol, fără memorie, fără patrie în sens cultural

În timp, rezultatul a devenit inevitabil: o elită cosmopolită, competentă tehnic, dar structural ruptă de realitatea țării, fidelă unui proiect global care nu pornește de la interesul românesc, nu are o viziune asupra specificului românesc, nu înțelege structurile profunde ale comunității românești, nu percepe traumele istorice ale țării, nu are repere în memoria colectivă și religioasă a poporului, nu este motivată de binele națiunii ca entitate distinctă.

Această elită trăiește în România, dar nu se simte „din România”. Ea vorbește în română, dar gândește în paradigme importate; ocupă funcții în statul român, dar validează modele construite în altă parte; administrează instituții românești, dar se raportează la criterii externe.

Nu este vorba de trădare, ci de dezrădăcinare, edificare identitară în alt sol cultural.

5.   România nu și-a construit elite proprii. Le-a externalizat.

Aici se află una dintre cele mai dureroase dimensiuni ale tragediei culturale românești de după 1989: România nu și-a format elitele în interiorul propriilor instituții, ci le-a externalizat, delegând formarea lor unui mediu în care identitatea națională este opțională, uneori chiar jenată, tradiția este tolerată doar ca obiect de muzeu, nu ca resursă vie, credința este privită ca „residuu” premodern, suportabil doar dacă nu deranjează discursul dominant, autonomia este suspectată ca reflex „suveranist” sau „populist”, suveranitatea este adesea prezentată ca pericol geopolitic, nu ca garanție a demnității colective.

În loc ca generațiile de vârf să se formeze în instituții românești de excelență, cu exigențe mari și rădăcini adânci în cultura națională, ele au fost trimise – uneori cu entuziasm, alteori din neputință – să fie educate în universuri simbolice în care România este doar un caz de manual, o „țară de tranziție”, un exemplu periferic într-o narațiune scrisă în altă parte.

Astfel, în loc să avem un Oxford românesc – o universitate de elită, recunoscută ca for de formare a gândirii critice legate de realitatea locală, un MIT românesc – un pol de inovație tehnologică ancorat în nevoile economiei românești, un École Normale românesc – o școală de formare a elitelor intelectuale și pedagogice ale țării și o elită intelectuală inserată organic în textura societății românești, cu responsabilitate față de comunitățile reale de aici, am produs un alt tip de fenomen, anume importul de paradigme + elite formate „afară”, amestecate cu structuri politice interne corupte și cu un stat deja capturat de rețelele postcomuniste. În loc să construim instituții românești de excelență, am construit o dependență de instituții străine de excelență.În loc să formăm elite care să se simtă responsabile față de un destin național, am format elite care se simt, în primul rând, responsabile față de standardele și așteptările celor care le-au certificat.

5.1. Consecința majoră

Consecința este structurală, nu doar biografică. În loc să construim o elită națională – în sensul de elită ancorată, responsabilă și solidară cu propriul popor – am construit ceea ce am putea numi o elită globalist-locală. Pentru aceasta formarea aparține Occidentului – acolo se pun bazele, acolo se stabilesc reperele, acolo se configurează harta mentală; cariera aparține ONG-urilor, ministerelor și instituțiilor conectate la finanțări internaționale – nu comunităților locale, nu proiectelor naționale strategice; gândirea aparține granturilor – temele, metodologiile, vocabularul sunt calibrate după prioritățile agendelor externe; loialitatea aparține paradigmei globale – ceea ce e „corect”, „acceptabil”, „modern” este definit printr-un filtru extern, iar identitatea nu mai aparține nimănui – nici României, nici Occidentului: o zonă gri a tehnocrației fără rădăcini.

Această „zonă gri” definește figura tehnocratului flotant care este prea „occidentalizat” pentru a se mai putea regăsi în România profundă, este prea „est-european” pentru a fi asimilat complet de elitele occidentale, este suficient de util pentru a implementa directive externe și insuficient de ancorat pentru a formula un proiect național autentic.

În locul unei elite care să se întrebe: „Ce este bine pentru România, în condițiile lumii de azi?”, avem o elită care se întreabă mai ales: „Ce se așteaptă de la noi, pentru a rămâne în jocul global?”.

5.2. Elita „în tranzit perpetuu”

Externalizarea elitelor a produs și un efect psihologic subtil - mulți dintre acești oameni trăiesc într-o stare de tranzit identitar permanent: fizic sunt în România, mental sunt „în altă parte”, profesional lucrează aici, dar își proiectează viitorul „dincolo”, formal se află în serviciul statului român, dar se legitimează în rețele internaționale.

Această stare de suspendare între două lumi face imposibilă apariția unei responsabilități istorice: cu cât legătura cu solul românesc e mai slabă, cu atât sentimentul datoriei față de acest sol devine mai vag, mai teoretic, mai decorativ.

5.3. Externalizarea criteriilor de legitimitate

O altă consecință majoră a externalizării elitelor este externalizarea criteriilor de legitimitate. În acest sens nu mai contează dacă un intelectual, un expert sau un funcționar este util României, ci dacă este „aliniat” la standardele unei „comunități epistemice” externe, nu mai contează dacă o politică publică servește interesul național, ci dacă este „în acord cu recomandările” unor centre de decizie din afara țării, nu mai contează dacă o reformă este asumată de societate, ci dacă este „apreciată de partenerii externi”.

În acest cadru, elitele nu mai răspund în fața poporului, ci în fața unor instanțe informale ale validării globale: editori, evaluatori de proiecte, comisii, board-uri, rețele transnaționale.

5.4. Dublă fractură: față de țara de baștină și față de Occident

Paradoxul este că această elită externalizată ajunge să fie, în ultimă instanță, neintegrată nicăieri. Pentru o parte semnificativă a societății românești, ea pare străină, arogantă, dezinteresată de realitățile concrete ale oamenilor, iar pentru nucleele dure ale elitelor occidentale, ea rămâne periferică, utilă mai ales ca instrument de implementare, nu ca partener egal de dialog.

Rezultatul este o dublă ruptură: România profundă nu se recunoaște în această elită – o percepe ca intrusă, rece, distantă, iar Occidentul autentic nu și-o asumă cu adevărat – o consideră „din Est”, bună pentru gestionat „dosarul românesc”, nu pentru redefinirea paradigmelor globale.

Astfel, externalizarea elitelor nu a însemnat integrare, ci plasarea României într-o zonă de servitute intelectuală: o țară care furnizează resurse umane competente, dar nu păstrează vreun beneficiu asupra lor.

Concluzie capitol

Generația burselor și mobilităților nu este de condamnat. În mod real, este – în mare parte – o generație talentată, energică, inteligentă, muncitoare, capabilă de performanță autentică. Fără ea, România ar fi fost, probabil, și mai vulnerabilă în fața complexităților lumii contemporane.

Problema nu este cine sunt acești oameni, ci în ce structură au fost integrați: o structură statală deja capturată; o cultură instituțională coruptă; o oligarhie postcomunistă în căutare de legitimitate occidentală; un sistem de finanțare externă care privilegiază conformismul globalist; un vid de proiect național coerent.

În aceste condiții, generația formată „afară” a devenit, în mod aproape inevitabil, vehicul al unei modernități importate, nu al unei renașteri românești.

Ea nu este responsabilă, în sine, pentru dezastrul țării, dar este una dintre pietrele de construcție ale arhitecturii numite aici România finanțată – conectată la fonduri, rețele și paradigme globale, în contrapondere cu România sacrificată – cea a oamenilor care plătesc costurile tranziției, ale dezindustrializării, ale exodului, ale umilinței sociale.

Tragedia nu constă în faptul că tinerii au plecat sau că s-au format în Occident.Tragedia constă în faptul că statul român nu a avut un proiect suveran de a-i întoarce către un scop național, ci i-a integrat într-un mecanism de dependență, în care succesul lor nu este ancorat în binele națiunii, ci în menținerea unei integrări subordonate.

Generația burselor este, astfel, simptom și instrument, nu cauză. Ea ar fi putut fi motorul unei renașteri românești. A fost transformată, însă, în motorul unei modernizări dependente, a unei Românii rebranduite, nu eliberate.