Mărturisind despre Cruce și iubire

„Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”

(1 Corinteni 1:18)

Preocuparea reală pentru adevăr și pentru autenticitatea trăirii creștine ar trebui să lămurească o ruptură de sens care din punct de vedere teologic și istoric, nu poate fi susținută: aceea dintre iubire și Cruce. În învățătura creștină, aceste două realități nu se exclud, ci se luminează reciproc, Crucea fiind tocmai forma concretă și deplină în care iubirea se manifestă în istorie.

Afirmația unor rătăciți dogmatici ai zilelor noastre, iconomahi și aniconici contemporani, cu referire la faptul că Hristos nu ar fi vorbit nicăieri în Sf. Scriptură despre cruce nu corespunde textelor evanghelice. Dimpotrivă, există mai multe locuri în care El face referire directă la aceasta, nu doar ca eveniment ce urmează să se petreacă, ci și ca principiu de viață pentru cei care Îl urmează. Astfel, în Evanghelia după Matei 10:38, Hristos spune limpede: „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”. În același sens, în Evanghelia după Luca 9:23, El formulează o chemare universală: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie”. Aceste cuvinte arată că „crucea” nu este doar obiectul, instrumentul de tortură și execuție la romani, ci devine, în învățătura lui Hristos, un simbol al asumării conștiente a iubirii jertfelnice, al adevărului trăit până la capăt. Prin Hristos, acel instrument de tortură este transfigurat, devenind puntea de trecere ”de la moarte la Viață și de la pământ la cer”.

Este adevărat că, în plan istoric, crucea a fost un instrument de pedeapsă. Însă specificul creștinismului constă tocmai în această transformare radicală de sens: ceea ce era semn al umilinței și al morții devine, prin jertfa lui Hristos, semn al biruinței asupra morții și al iubirii care nu se retrage în fața suferinței. Această inversare nu este o construcție ulterioară, ci se regăsește chiar în modul în care primii creștini au înțeles evenimentul răstignirii. În Evanghelia după Ioan 15:13, Hristos oferă cheia acestei înțelegeri: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”. Crucea nu contrazice iubirea, ci o duce la expresia ei maximă.

De aceea, a afirma că învățătura lui Hristos ar fi doar „iubirea”, iar Crucea ar reprezenta o deviație sau o formă de control, înseamnă a separa artificial două dimensiuni inseparabile. În tradiția creștină, iubirea nu este o idee abstractă, ci o realitate asumată până la capăt, chiar cu prețul suferinței. Fără această dimensiune jertfelnică, iubirea rămâne un ideal generos, dar lipsit de consistență existențială.

Ca preot al lui Hristos eu pot să înțeleg dezamăgirea oricui vede în creștinism, dincolo de esența unei credințe drepte, pretextul unor manipulări și rătăciri și deturnări de sens inadmisibile. Însă trebuie să lămurim corect paradigma, ca să nu ne situăm în eroare: nu putem arunca și copilul odată cu apa murdară din scăldătoare...

Că diavolul lucrează în fel și chip cu viețile noastre, cu pasiunile noastre, cu emoțiile noastre și mai ales cu orgoliile și ambițiile noastre, este o realitate împotriva căreia, personal, duc o luptă zilnică în comunitatea mea de credincioși.

Pentru că în Biserică au pătruns și oameni rău intenționați, mânați de patimi și pasiuni incompatibile cu morala creștină, este drept ca împotriva acelora, și concret, punctual, să ne îndreptăm atitudinea tranșantă, menită să restabilească, acolo unde este necesar, ordinea morală. Nu aș arunca însă, cu pietre în toată comunitatea creștină, pentru un ticălos mânat de pofte și interese meschine, ajuns în cler prin mijloace josnice.

Mă pun garanție cu toată viața mea, cu tot ceea ce am realizat de-a lungul a câtorva zeci de ani, atât în plan religios dar și științific, pentru o mulțime de oameni credincioși autentici, pentru confrați preoți, tineri și bătrâni pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale, oameni care, dincolo de lucrarea demonică pe care o putem denunța, au dobândit cu resemnare și recunoștință rugăciunea, iertarea și iubirea.

Într-o formulare sintetică, se poate spune că în creștinism Crucea nu este un obstacol în calea iubirii, ci tocmai dovada ei supremă. A o elimina în numele iubirii înseamnă, paradoxal, a goli iubirea de conținutul ei cel mai profund: capacitatea de a rămâne fidelă adevărului chiar și atunci când acest lucru implică sacrificiu.