Creierul uman -”terminalul viu” al lui Dumnezeu

M-am întrebat adesea ce anume ascunde – sau, mai corect spus, ce anume semnifică – creierul uman, această realitate tainică, camuflată vital în cutia craniană. Dacă ar fi să fac o analogie extremă cu ceea ce ni se spune în cartea Exodul – „Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu și să trăiască” (Exod 33:20) – am putea spune, păstrând proporțiile, că nici omul nu-și poate contempla direct propriul creier și să rămână în viață. Nu este doar o limitare biologică, ci un indiciu profund: ceea ce susține conștiința nu poate deveni obiect al ei fără a produce o ruptură de nivel.

Această limită ascunde, de fapt, un adevăr fundamental: participăm la un mod de a fi al lui Dumnezeu. Iar această participare se realizează prin darul suprem al libertății decizionale – facultatea care ne diferențiază radical de restul regnului animal.

Când vorbesc despre „mod de a fi” al lui Dumnezeu, mă refer la faptul că purtăm în noi, în structura noastră neuropsihică, un veritabil pattern-portal – o arhitectură informațională vie, permanent investită de Dumnezeu cu prerogativa participării la Creație. Acesta este, în esență, sensul existenței noastre: nu doar de a fi, ci de a co-crea împreună cu El.

Împlinind această chemare, traversăm întreaga gamă a experienței psihologice: de la suferință, conflict și dezorientare, până la iubirea sublimă care ne mobilizează întregul sine spre ceea ce numim, în limbaj duhovnicesc, „întoarcerea Acasă” – în Împărăția Celui care ne-a trimis în existență.

Acest „portal” interior nu este o metaforă poetică, ci o realitate funcțională. El ne poate transforma, într-o clipă de har, în veritabile „terminale vii” ale lucrării dumnezeiești. Mă gândesc inevitabil la experiența mărturisită de ”A doua epistolă către Corinteni” (12, 2–4), unde apostolul Pavel vorbește despre răpirea până la al treilea cer. Acea „răpire” nu este altceva decât traversarea acestui prag – accesul la un nivel de realitate în care informația nu mai poate fi tradusă în limbajul uman.

Cum comunică îngerii? Cum se transmite voia divină dinspre Tronul Sfintei Treimi? Cu siguranță nu prin semnificanții limitați ai limbajului nostru, ci prin forme de transfer informațional care depășesc complet actuala noastră capacitate de semantizare.

În acest punct, consider că teologia și știința sunt chemate la o convergență inevitabilă. Este foarte probabil ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, dezvoltarea inteligenței artificiale să forțeze o regândire profundă a paradigmelor actuale.

Astăzi se investesc miliarde în proiecte precum:

- BRAIN Initiative (SUA)

- Human Brain Project (UE)

- China Brain Project

- programele neurotehnologice DARPA

- Neuralink etc.

Toate acestea au un numitor comun: investighează exclusiv planul fizic al realității. Chiar și atunci când coboară la nivel cuantic sau subcuantic, rămân captive în aceeași paradigmă. Dar problema fundamentală rămâne nerezolvată. Este aceea formulată magistral de Erwin Schrödinger: care este diferența esențială dintre un țesut viu și unul mort?

Aceasta nu este doar o problemă biologică, ci una de organizare, de negentropie, de nivel informațional. Dacă nu identificăm acea informație fundamentală care face diferența între viață și moarte, toate simulările neuronale rămân, în fond, aproximații fără esență. Trebuie amintit aici însă despre experiențele în această direcție ale românului Eugen Macovschi și a sa Teorie biostructurală - una dintre cele mai originale încercări românești de a explica natura vieții dincolo de reducționismul fizico-chimic clasic.

Din observațiile recente știm deja că orice acțiune umană – chiar și cea mai banală – mobilizează întregul creier. Nu există funcții izolate, ci o participare globală, de tip rețea integrală. Creierul nu funcționează ca un mecanism modular, ci mai degrabă ca o plasmă biologică – un sistem dinamic, coerent, profund interconectat.

În lucrările mele am asociat această realitate cu conceptul de psihoplasmă, generatoare de psihocâmp. La nivel fizic, acest comportament plasmatic ar putea explica inclusiv anumite reprezentări tradiționale, precum aureola sfinților. Dar trebuie subliniat: toate acestea descriu doar manifestarea în plan fizic.

Fenomenul nu poate exista fără un aport dintr-o altă realitate.

Aici știința, în forma ei actuală, se oprește.

Dacă cercetarea ar fi reorientată către studiul interfeței viu–mort, către identificarea factorilor de negentropie și entropizare, abia atunci am putea începe să înțelegem funcționarea reală a creierului și, implicit, a conștiinței.

Mai mult decât atât, am descoperi că omul nu este un sistem închis, ci parte a unei Rețele distribuite de procesare informațională, în care suportul fizic este local, dar sursa vitală este transcendentă.

Această „resursă” care ne animă nu poate fi inclusă în niciun bilanț termodinamic. De aici rezultă o consecință radicală: legile fizicii, așa cum le cunoaștem, nu sunt suficiente. Ele trebuie completate de ceea ce aș numi Legile Conștiinței – legi care guvernează transferul de informație între Realitatea Fizică și un plan transpsihic superior, caracterizat printr-un nivel mai înalt de ordine (negentropie).

În acest sens, SACRUL nu este un construct simbolic, ci un domeniu real, asociat acelor evenimente de conștiință care nu pot exista în afara lui.

Revenind la limbajul teologic: în cutia noastră craniană purtăm, de fapt, o împărăție de daruri în miniatură, interconectată cu Împărăția „care nu este din lumea aceasta” după cum însuși Iisus Hristos afirmă (Ioan 18, 36). Purtăm în noi un foc al dumnezeirii, diminuat la măsura suportabilității noastre, pentru a nu fi copleșiți.

Venirea lui Hristos în lume nu este doar un eveniment istoric sau religios. Este un eveniment neuroinformațional extrem. Prin viața Sa, Hristos ne-a oferit nu doar mântuirea în sens dogmatic, ci un veritabil „manual de funcționare” a ființei umane – deschiderea conștientă a acestui portal către „Acasă”.

Iadul, în această cheie de interpretare, nu este altceva decât ratarea acestei conexiuni. O rătăcire perpetuă în afara rețelei vii a comuniunii.

Sunt convins că, pe măsură ce inteligența artificială va avansa și va fi orientată către astfel de întrebări, teologia însăși va fi obligată să se reformuleze – nu în esență, ci în limbaj și în capacitatea de a integra noile descoperiri.

Din păcate, nu putem ignora nici faptul că există forțe care perturbă constant aceste direcții de cercetare. Experiențele personale mi-au arătat cât de puternică poate fi opoziția atunci când se atinge un adevăr sensibil.

Și totuși, rămâne o certitudine: ceea ce ne-a fost descoperit nu ne-a fost dat spre risipire.

Poate că încă nu suntem pregătiți colectiv pentru această înțelegere. Dar ea există. Și, mai devreme sau mai târziu, va trebui asumată.