top of page

Egalitatea și economia de piață

Articol excepţional scris de prof. Silviu Cernea şi preluat din Contributors.ro . Eu l-am preluat integral şi mi-am permis doar modificări structurale cu scop didactic l-am completat adăugând câteva link-uri care ajută la înţelegere - fără ai modifica conţinutul.



 

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin tot mai bogați, în timp ce majoritatea populației abia reușește să supraviețuiască, iar dacă guvernele nu vor lua măsuri împotriva acestui fenomen de adâncire a inegalității economice prin creșterea impozitelor asupra averilor și veniturilor celor „bogați”, întărirea rolului „statului social”, fixarea „salariului minim” etc., lucrurile se vor înrăutăți și mai mult. „Bogații” vor continua să strângă averi uriașe (și, de obicei, nemeritate), pe care le vor scoate din țară, ori, și mai grav, le vor folosi pentru a obține putere politică pe care o vor folosi apoi pentru scopurile lor malefice. După cum arată rezultatele alegerilor desfășurate în România în ultimele trei decenii, sloganul luptei împotriva acestui fenomen are un puternic sprijin popular. Ne propunem să examinăm argumentele pro și contra acestei propagande alarmiste.


1. Conceptele de „egalitate” și „economie de piață”

Înainte de a analiza relația dintre egalitate și economia de piață este importantă clarificarea conținutului acestor două concepte.

Conceptul de „egalitate” are două sensuri diferite: egalitate de drepturi și egalitate de rezultate.

Primul sens se inspiră din „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, adoptată în Franța în 1789 („Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.”, frază urmată însă imediat de alta de inspirație colectivistă: „Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”); ceea care a devenit ulterior dominantă a fost a doua frază și aceasta este cea care este proclamată formal în „Declarația universală a drepturilor omului” din 1948, care recunoaște o serie de drepturi (dreptul la muncă, securitate socială etc.). Acest prim sens este evident liberal și individualist, deoarece constă în recunoașterea demnității egale a fiecărui om, lăsându-i însă libertatea să-și croiască soarta în condițiile în care drepturile sale sunt respectate.


Al doilea sens este produsul unei concepții constructiviste asupra societății, deoarece consideră că se poate interfera cu rezultatele acțiunii umane și se poate impune o repartiție a avuției conformă cu un model decis de deținătorii puterii, conferind a priori drepturi unor indivizi asupra activității altora. Problema este că, procedând în modul acesta, se creează, în numele egalitarismului, noi inegalități, de exemplu, între cei care trăiesc prin eforturile lor și cei care profită de constrângerea organizată și exercitată prin stat; ori, încă, între cei care au acces la puterea politică, instrument presupus al egalitarismului, și cei lipsiți de putere.


Egalitatea economică este definită prin compararea unor aspecte particulare ale situației unei anumite persoane (venit, avere, șansă de a dobândi bunuri, grad de satisfacere a nevoilor, fericire, drepturi etc.) cu aspectele similare referitoare la altă persoană. Conform acestei abordări, diversitatea inerentă ființelor umane implică tratarea lor egală doar în ceea ce în privința anumitor aspecte, este adevărat, esențiale ale existenței lor, deși, în alte privințe, ele pot fi foarte inegale. Astfel, egalitatea economică este definită în termeni de distribuție corectă a veniturilor, averilor, șanselor, satisfacerii nevoilor, posibilității de a acționa în interes propriu ș.a.m.d.[1]


Această abordare implică însă că în alte dimensiuni ale existenței lor ființele umane sunt inegale și că este greu, dacă nu imposibil, ca oamenii să fie egali în toate aspectele vieții lor.

Limitarea sferei conceptului de egalitate economică se explică prin modul în care teoria economică clasică și-a definit obiectul de studiu: motivaţiile și comportamentele oamenilor în viaţa economică. La fel ca orice teorie, teoria economică se folosește de abstracție, care este cea cea mai valoroasă scară a oricărei ştiinţe.[2] Știința economică tradițională abstrage anumite motive economice – maximizarea averii sub constrângerea existenței unui anumit venit şi dorinţa de a avea timp liber –, dar ţine seama că există și alte mobiluri decât cele economice (cum ar fi, de exemplu, obişnuinţa sau tradiţia), chiar şi în acele sfere ale vieţii care revin în mod obişnuit economiei.[3]


Acest procedeu conduce direct la mult discutatul concept de homo oeconomicus prezentat pentru prima dată pe larg de J. St. Mill. [4] .

Acesta nu spune că economiștii trebuie să se ocupe de omul integral, așa cum este acesta, ci le limitează ambiţia la înțelegerea și prezicerea corectă a comportamentelor umane în viața economică. Mill operează, deci, cu un „om fictiv” (arhetip, model). În plus, el insistă că sfera economică este doar o parte a comportamentului uman.

Știința economică tradițională operează, deci, o dublă abstracţie:

1) comportamentele care sunt efectiv motivate de câştiguri pecuniare – care constituie obiectul său de studiu;

și 2) comportamentele care implică „motivaţii de ordin diferit” – care constituie obiectul de studiu al altor științe sociale.

Acest mod de gândire, inițiat de economiștii clasici a fost dominant până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost transformat de către economia subiectivistă modernă, care a convertit teoria prețurilor de piață într-o teorie generală a alegerii umane.[5] În prezent, are loc o nouă revoluție în știința economică de natură să modifice bazele teoretice ale acestei discipline și să prefigureze schimbări importante în modul de înțelegere a unor aspecte importante ale activităţii economice a indivizilor şi întreprinderilor, ale funcţionării economiilor contemporane, politicii economice şi chiar ale vieţii sociale. Această nouă revoluţie este produsă de asimilarea în teoria economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie.[6]


„Economia de piață”, numită adesea și „capitalism”[7], desemnează un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează în mod liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă.[8] Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane. Ca urmare, „economia de piață” este considerată atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială.


Apărută dintr-o concepție și practică legate de viața economică în civilizația europeană începând cu secolul al XVI-lea, expresia „economie de piață” are în prezent un sens mai larg. Astfel, în literatură se disting economii de piață de tip anglo-saxon și economii sociale de tip german sau francez. Ca urmare, există concepții diferite atât cu privire la intervenția statului în economia de piață, cât și în privința egalității economice.

Procesul de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek.


Astfel, L. Mises (1881-1973) a descris amănunțit economia de piață în capodopera sa, Acțiunea umană, apărută recent și în limba română.[9] El a arătat că piața este ordine, nu haos, iar sistemul de preţuri libere, singurul mijloc de coordonare a acţiunilor. Strălucitul discipol al lui Mises, F. Hayek (1899-1992), a demonstrat, la rândul său, că proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.[10] Conform acestei demonstrații, în general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.[11]

Concluzia care se desprinde din aceste analize fundamentale este că

principala condiţie pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même).

Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.


Oamenii care interacţionează în economia de piaţă intră în relaţii cu o puternică încărcătură morală. Dimensiunea morală a acestor relaţii este inerentă elementelor constitutive ale economiei de piaţă – proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă –, indiferent de profitul pe care îl realizează întreprinzătorii, care nu este luat de la nimeni şi care, de aceea, le aparţine în mod legitim.[12]

În România, deceniile de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc, ceea ce face ca sărăcia, șomajul, corupția etc., să fie atribuite cu un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminiscențelor comunismului. Astfel, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă încât chiar și acum, la treizeci de ani de la căderea comunismului, pare imposibil de reabilitat.


După decenii în șir de anatemizare, acest termen este încă utilizat ca o sperietoare de către anticapitaliștii, antioccidentalii și antieuropenii din diverse părți ale eșichierului politic. Astfel, în discursurile unor politicieni, el servește pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. Tot așa, în discuțiile televizate cu iz naționalist, cuvântul „capitalism” sau sinonime mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism, libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a insulta și compromite adversarii politici a căror gândire economică se îndepărtează de modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia economică oficială.

Din motive pe care am încercat să le explicăm într-o altă lucrare, foarte mulți telespectatori acceptă cu ușurință, din păcate, aceste etichete puse pe diverse realități economice indezirabile.[13] Echivalarea valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea și revalorizarea acestui concept destul de simplu, bazat pe libertate și responsabilitate, dar care, la fel ca în comunism, este deformat, caricaturizat și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.


2. Egalitarismul comunist

În societatea românească, ideea de egalitate nu este nici foarte veche și nici prea puternic împământenită. Ea a fost adusă din Occident pe valul mișcărilor revoluționare de către elitele revoluționare pașoptiste, însă asimilarea sa de către o populați