DESPRE UN DISCURS AL EXCOMUNICĂRII CIVICE

Analiză asupra articolului lui Vasile Bănescu apărut în republica.ro:

Cine sunt trădătorii și cine sunt complicii lor

O societate începe să se fractureze nu atunci când apar opinii diferite, ci atunci când unii ajung să creadă că numai opiniile lor mai au dreptul să fie exprimate. În acel moment, adversarul nu mai este combătut, ci delegitimat; nu mai este contrazis, ci stigmatizat; nu mai este considerat un concetățean care gândește diferit, ci un pericol care trebuie redus la tăcere. Iar de aici până la degradarea dialogului public nu mai este decât un pas.

Recentul text al lui Vasile Bănescu se dorește o analiză a stării morale și politice a României contemporane. În realitate, el oferă mai degrabă o ilustrare a unei tendințe tot mai vizibile în spațiul public românesc: transformarea adversarului ideologic într-o categorie antropologic inferioară.

De la primul până la ultimul paragraf, discursul este construit pe o succesiune de etichete depreciative: „decerebrați”, „analfabeți funcțional”, „cohorte mustind de ură”, „haznale mentale”, „troglodiți”, „bestializați”. Cititorul observă rapid că aceste formule nu descriu comportamente particulare, ci caracterizează global și colectiv milioane de oameni care împărtășesc anumite opțiuni politice sau anumite nemulțumiri față de direcția actuală a societății.

Prima problemă a unui asemenea discurs este că înlocuiește argumentul cu stigmatizarea. În loc să demonstreze de ce anumite idei sunt greșite, autorul califică moral și intelectual persoanele care le susțin. Este o tehnică veche, eficientă emoțional, dar sterilă intelectual.

A doua problemă este natura profund selectivă a memoriei istorice. Autorul atribuie implicit degradarea societății românești unor curente pe care le asociază cu suveranismul și populismul. Totuși, marile probleme ale României – dezindustrializarea, exodul forței de muncă, degradarea educației, corupția sistemică, clientelismul politic, depopularea satului românesc și pierderea încrederii în instituții – nu au fost produse de forțe politice suveraniste. Ele s-au acumulat în ultimele trei decenii sub administrații care s-au revendicat constant din familia politică a europenismului și a reformismului occidental.

Această observație nu exonerează suveranismul de propriile sale erori și excese. Ea atrage doar atenția asupra unei confuzii deliberate între cauze și efecte. Nemulțumirea populară nu a creat criza de încredere. Criza de încredere a generat nemulțumirea populară.

O altă contradicție importantă privește raportarea la Europa. În logica textului, critica anumitor politici europene pare să devină sinonimă cu ostilitatea față de Europa însăși. Or, Europa nu se reduce la instituțiile sale administrative. Europa înseamnă o civilizație, o cultură și o istorie plurale. A critica o direcție politică adoptată la Bruxelles nu înseamnă a renega Europa, după cum a critica un guvern de la București nu înseamnă a renega România.

De asemenea, textul este marcat de o remarcabilă asimetrie morală. Vulgaritatea și agresivitatea sunt condamnate atunci când provin dintr-o anumită zonă ideologică, însă limbajul utilizat pentru a descrie acea zonă este el însuși impregnat de dispreț, sarcasm și violență simbolică. Se condamnă ura printr-un discurs care respiră ostilitate. Se invocă dialogul printr-un vocabular care exclude interlocutorul din comunitatea celor considerați demni de dialog.

Poate cea mai gravă problemă este însă alta. Textul pare să sugereze existența în țara noastră a două tabere aflate într-un ireconciliabil conflict: una luminată, educată și morală, iar cealaltă ignorantă, manipulată și periculoasă. O asemenea împărțire nu vindecă fracturile sociale, ci le adâncește. Ea nu reconstruiește încrederea, ci alimentează resentimentul reciproc.

Democrația presupune conviețuirea unor opinii diferite. Ea nu funcționează prin demonizarea adversarului și nici prin transformarea unei categorii de cetățeni într-o populație suspectă moral. Atunci când milioane de oameni sunt descriși exclusiv prin defectele lor reale sau presupuse, nu mai suntem în fața unei analize sociale, ci în fața unui proces de excomunicare civică.

În mod paradoxal, tocmai acest tip de discurs contribuie la fenomenul pe care pretinde că îl combate. Oamenii nu se apropie de dialog atunci când sunt insultați. Nu devin mai lucizi atunci când sunt umiliți. Nu renunță la convingerile lor atunci când sunt tratați ca niște cetățeni de rang inferior.

România are nevoie de adevăr, de discernământ și de responsabilitate. Dar are nevoie și de respect. Iar respectul începe în momentul în care încetăm să ne mai privim concetățenii ca pe niște dușmani care trebuie discreditați și începem să-i privim ca pe niște oameni care, chiar atunci când greșesc, rămân parte din aceeași comunitate națională.

Poate că adevărata întrebare nu este cine sunt trădătorii și cine sunt complicii lor. Poate că întrebarea esențială este cine are interesul ca românii să fie împărțiți permanent în tabere ireconciliabile, incapabile să mai vorbească unii cu alții și dispuse să se considere reciproc cauza tuturor relelor. O societate dezbinată este întotdeauna mai ușor de condus decât una unită, iar istoria oferă suficiente exemple în acest sens.

Dincolo de excesele de limbaj și de etichetele depreciative care traversează întregul text, există însă o problemă mai profundă și mai îngrijorătoare. Discursul analizat pare construit aproape integral pe o opoziție implicită între două categorii de cetățeni: pe de o parte „cei luminați”, educați, raționali și morali, iar pe de altă parte „cei întunecați”, manipulați, decerebrați, vulgari și bestializați. Nu mai este vorba doar despre o diferență de opinii politice, ci despre o diferență de statut antropologic și moral.

Or, tocmai această împărțire a societății în oameni considerați superiori și oameni considerați inferiori a reprezentat una dintre marile tentații ideologice ale secolului XX. Fie că a fost justificată prin criterii de clasă socială, de rasă, de apartenență ideologică sau de pretinsă superioritate culturală, logica a rămas mereu aceeași: existența unei minorități care se consideră suficient de luminată pentru a defini adevărul și a unei majorități privite ca insuficient educată pentru a avea opinii legitime.

Democrația autentică începe să sufere exact în momentul în care o parte a elitelor încetează să mai privească poporul ca pe un partener de dialog și începe să îl privească drept un obiect de reeducare. În acel moment, dezbaterea este înlocuită de pedagogia disprețului, iar argumentul este substituit de etichetare.

Paradoxul remarcabil al unui asemenea discurs este că, deși se revendică din valorile societății deschise, pluralismului și toleranței, ajunge să utilizeze mecanisme mentale foarte apropiate de cele pe care pretinde că le combate. Excluderea simbolică a adversarului, delegitimarea morală a unor categorii întregi de cetățeni și reducerea lor la statutul de mase manipulate reprezintă, în fond, forme subtile de negare a egalității civice.

O societate deschisă nu este aceea în care există o singură opinie considerată legitimă, iar toate celelalte sunt patologizate. O societate deschisă este aceea în care chiar și opiniile considerate greșite sunt combătute prin argumente, nu prin descalificarea umană a celor care le exprimă. Atunci când adversarul politic încetează să mai fie văzut ca un concetățean care poate greși și începe să fie descris ca o ființă degradată intelectual și moral, dialogul democratic se transformă inevitabil într-o confruntare între tabere care nu se mai ascultă și nu se mai recunosc reciproc ca părți legitime ale aceleiași comunități naționale.

Și o ultimă remarcă finală:

poate că înainte de a împărți cu atâta ușurință certificate de patriotism, europenism, democrație sau moralitate publică, ar fi util să ne amintim că istoria are uneori un subtil simț al ironiei. Ea ne arată că printre cei mai severi judecători ai moștenirii comuniste se regăsesc nu rareori persoane aflate, prin biografia familială, la mică distanță de structurile de putere ale regimului pe care îl denunță astăzi. Acest fapt nu îi face vinovați de trecutul altora, dar ar putea constitui un bun motiv pentru mai multă modestie în judecată și pentru evitarea tentației de a transforma dezbaterea publică într-un tribunal moral în care unii își rezervă exclusiv rolul de judecători, iar ceilalți sunt distribuiți automat în banca acuzaților.