Blasfemia asupra suveranității

Cazul Marcel Tofan și degradarea pamfletului politic în batjocură antinațională

Când râzi de suveranitate, râzi de România însăși.

Nota autorului:Textul de mai jos nu apără o persoană, ci un principiu. Când batjocorești suveranitatea, batjocorești România însăși.

Există un prag peste care ironia încetează să fie exercițiu critic și devine act de profanare. Marcel Tofan, prin recenta sa parodie difuzată pe rețelele sociale — un fals pamflet tip „Scânteia nouă”, în care amestecă imaginea lui Călin Georgescu cu formule propagandistice ce imită limbajul comunist și încheie cu lozinca „Trăiască România suverană!” — trece exact acest prag.

Ceea ce ar fi putut fi un pamflet mediatic despre un politician, cu limitele firești ale satirei, s-a transformat într-un gest de batjocorire a unei idei sacre, a unui principiu fondator al statului român: suveranitatea. Nu e vorba, așadar, despre apărarea unei persoane — ci despre apărarea unui simbol. În clipa în care un pamfletar transformă expresia „Trăiască România suverană!” într-o glumă, el nu mai râde de Georgescu, ci de România însăși.

De la pamflet la batjocură

Pamfletul autentic are o funcție nobilă: sancționează abuzul, exhibă ridicolul puterii, trezește conștiința civică. Dar ceea ce practică Marcel Tofan este batjocura gratuită, travestită în umor politic. În loc să demaște impostura, el o înlocuiește cu o impostură mai mare: caricaturizarea unui ideal colectiv.

Această metodă nu e nouă. Se regăsește în manualele de propagandă ale demoralizării culturale — acolo unde valorile fundamentale ale unei națiuni sunt golite de sens prin ridiculizare sistematică. Când ironizezi tricolorul, eroul, credința sau suveranitatea, nu mai faci critică politică; faci dezagregare simbolică.

Suveranitatea nu e o glumă

România suverană nu este un slogan de partid, ci un testament istoric. Este suma sângelui vărsat de la Turtucaia la Mărășești, de la înfrângerea dureroasă la biruința care a răscumpărat-o; este lacrima mamei care și-a trimis fiul în munți împotriva ocupației și rugăciunea celor care au crezut, până la moarte, că țara lor merită libertate.

Când un om ca Marcel Tofan folosește expresia „Trăiască România suverană!” într-un context de sarcasm mediatic, el nu atacă doar o figură politică, ci desacralizează un legământ între generații. Acel legământ care spune că libertatea și demnitatea nu sunt materie de banc, ci de jertfă.

Responsabilitatea cuvântului public

Nimeni nu-i cere lui Marcel Tofan să-l apere pe Călin Georgescu, dar oricine are datoria să nu calce în noroi ceea ce e mai presus de politică: ideea de națiune liberă și conștientă de sine. Pamfletul nu devine nobil prin agresivitate, ci prin discernământ.

Libertatea de expresie nu e sinonimă cu libertatea de a murdări simboluri. Cine se pretinde „formator de opinie” ar trebui să știe că unele cuvinte sunt sfinte prin suferință — și că batjocura lor nu se numește umor, ci profanare.

Când ironia devine trădare culturală

De fapt, în spatele acestei parodii nu stă spiritul critic al unei minți lucide, ci complexul unei generații care a învățat să râdă de orice — chiar și de ce e sfânt. În această stare de cinism generalizat, orice ideal e suspect, orice credință e ridiculizată, orice demnitate ajunge o memă.

Așa se produce eroziunea lentă a conștiinței naționale: nu prin tancuri, ci prin sarcasm; nu prin dictatură, ci prin deriziune. O națiune nu moare când i se ia libertatea, ci când își pierde respectul pentru ea.

O specie mediatică: detractorii de suveranitate

Marcel Tofan nu este un caz izolat. El reprezintă doar una dintre miile de voci din spațiul online care practică detractarea programatică a ideii de suveranitate. O specie mediatică agresivă, hrănită din sarcasm și din reflexul de a demola tot ce ține de conștiința națională.

Unii o fac din ignoranță, alții din interes, iar o parte — din obediență ideologică. Internetul a devenit terenul perfect pentru aceste campanii subtile de demoralizare și desacralizare, în care orice valoare națională e luată în derâdere, orice demnitate e ironizată, orice voce suveranistă e caricaturizată.

Acești detractori, fie plătiți, fie băgați în seamă în discursul public pentru a-l polua, sunt instrumente ale unei colonizări simbolice: transformarea conștiinței românești într-un spațiu al batjocurii perpetue. Ei nu distrug prin argument, ci prin ridiculizare; nu dezbat, ci dezintegrează sensul cuvintelor.

Concluzie

Cazul Marcel Tofan nu e doar o chestiune de prost gust mediatic, ci un simptom al decăderii morale a discursului public. Într-o țară în care se râde de suveranitate, râsul devine complicitate cu trădarea.

Nu putem cere ca fiecare român să fie suveranist, dar putem cere ca fiecare să fie decent față de ideea de Românie suverană. Pentru că dacă râdem de ea, vom ajunge să o pierdem — și atunci nu ne va mai rămâne nimic de luat în râs. Vom ajunge noi de râsul lumii!