articol preluat din https://mises.ro/1112/libertatea
Ludwig von Mises · 19 noiembrie 2014 [Fragment extras din Acțiunea umană, capitolul XV, Piața.]
Filozofii şi avocaţii s-au ostenit mult căutând definiţia conceptului de libertate. Cu greu s-ar putea susţine că strădaniile lor au fost încununate de succes.
Conceptul de libertate are sens numai în măsura în care se referă la relaţii interumane. Există autori care au istorisit poveşti despre o aşa-zisă libertate naturală, originară, de care omul s-ar fi bucurat într-o fabuloasă stare de natură, care ar fi precedat stabilirea relaţiilor sociale. Însă asemenea indivizi sau familii, care cutreierau pământul auto-suficienţi din punct de vedere mental şi economic, nu erau liberi decât până când întâlneau în drumul lor pe cineva mai puternic. În condiţiile nemiloase ale competiţiei biologice, cel puternic avea întotdeauna dreptate, iar cel mai slab nu avea decât şansa supunerii necondiţionate. Cu siguranţă omul primitiv nu s-a născut liber.
Numai în cadrul unui sistem social i se poate atribui un sens termenului de libertate. Ca termen praxeologic, libertatea se referă la sfera în care individul care acţionează are posibilitatea de a alege între diverse moduri de acţiune. Omul este liber în măsura în care i se permite să aleagă obiective şi mijloacele care urmează a fi întrebuinţate pentru atingerea acelor obiective. Libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. Dacă alege gratificări care produc anumite efecte asupra [p.280] funcţionării trupului şi minţii sale, el trebuie să suporte aceste consecinţe. Ar fi nepotrivit să spunem că omul este lipsit de libertate pentru că nu se poate bucura de plăcerile provocate de întrebuinţarea anumitor droguri fără a fi afectat de rezultatele lor inevitabile, considerate îndeobşte extrem de indezirabile. Cu toate că lucrul acesta este acceptat în general de către toate persoanele dezirabile, nu există o asemenea unanimitate şi în ce priveşte aprecierea legilor praxeologiei.
Omul nu se poate bucura atât de avantajele cooperării sociale bazate pe principiul diviziunii muncii în cadrul societăţii cât şi de licenţele comportamentale menite să dezintegreze societatea. El trebuie să aleagă între respectarea anumitor reguli care fac cu putinţă viaţa în cadrul societăţii şi sărăcia şi insecuritatea unei “vieţi periculoase”, de conflict perpetuu între persoanele independente. Legea aceasta, care determină urmările oricărei acţiuni umane, nu este mai puţin rigidă decât legile fizicii.
Însă există o diferenţă importantă între sechelele nesocotirii legilor naturii şi cele ale nesocotirii legilor praxeologiei. De bună seamă, ambele categorii de legi lucrează prin ele însele, fără a fi nevoie de aplicarea lor de către om. Însă efectele alegerii lor de către un individ diferă. Omul care consumă otravă nu-şi face rău decât sie-şi. Însă omul care optează pentru recursul la furt tulbură întreaga ordine socială. În vreme ce doar el singur beneficiază de câştigul pe termen scurt cules de pe urma acţiunilor sale, efectele lor dezastruoase pe termen lung sunt dăunătoare pentru toţi. Fapta sa este o crimă, deoarece are efecte dăunătoare asupra semenilor săi. Dacă societatea n-ar stăvili asemenea comportamente, ele s-ar generaliza rapid, punând capăt cooperării sociale şi tuturor avantajelor pe care le furnizează aceasta tuturor.
Pentru a institui şi a prezerva cooperarea socială sunt necesare măsuri care să împiedice persoanele asociale de a comite acte care ar submina toate realizările acumulate de om, în ridicarea sa progresivă deasupra nivelului Neanderthal. Pentru a prezerva starea de lucruri în care există protecţie a individului împotriva tiraniei nelimitate a semenilor săi mai puternici şi mai inteligenţi este necesară o instituţie care să descurajeze toate elementele antisociale. Pacea -- absenţa luptelor perpetue ale tuturor împotriva tuturor -- nu poate fi asigurată decât prin instituirea unui sistem în care puterea de a recurge la acţiuni violente este monopolizată de către un aparat social al constrângerii şi coerciţiei, iar aplicarea acestei puteri în fiecare caz individual este reglementată printr-un set de reguli -- legile elaborate de om, care sunt distincte atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. Principalul instrument al unui sistem social constă în funcţionarea unui astfel de aparat, numit îndeobşte stat. [p.281]
Conceptele de libertate şi de servitute n-au sens decât prin raportare la modul de funcţionare al statului. A spune că o persoană nu este liberă pentru că, dacă doreşte să rămână în viaţă, puterea ei de a alege între a bea apă şi a bea cianură de potasiu este restricţionată de natură, ar fi cât se poate de impropriu şi de inducător în eroare. Nu ar fi mai puţin inacceptabil să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancţiuni asupra dorinţei sale de a ucide un alt om şi deoarece poliţia şi tribunalele penale le aplică. În măsura în care statul -- aparatul social de constrângere şi opresiune -- îşi limitează exerciţiul violenţei şi al ameninţării cu violenţa la suprimarea şi prevenirea acţiunilor antisociale, prevalează ceea ce se poate numi în mod rezonabil şi inteligibil libertate. Interzisă este doar conduita care este menită să dezintegreze cooperarea socială şi civilizaţia, aruncând astfel întreaga populaţie îndărăt, către condiţiile din vremea când homo sapiens îşi făcea apariţia din existenţa pur animalică a strămoşilor săi nonumani. Felul acesta de coerciţie nu restrânge semnificativ posibilitatea de a alege a omului.
Chiar dacă n-ar exista nici un guvern care să aplice legile elaborate de om, individul nu s-ar putea bucura în acelaşi timp atât de avantajele ce decurg din existenţa cooperării sociale cât şi de plăcerea de a da frâu liber instinctelor sale agresive de animal rapace.
În economia de piaţă, în cadrul organizării sociale de tip laissez-faire, există o sferă în care individul este liber să aleagă între diverse moduri de acţiune, fără a fi ameninţat cu pedepse. Pe de altă parte, dacă guvernul face mai mult decât să protejeze indivizii împotriva agresiunilor violente şi frauduloase venite din partea persoanelor anti-sociale, el reduce sfera libertăţii individuale de acţiune dincolo de gradul în care aceasta este limitată de legitatea praxeologică. Astfel, putem defini libertatea ca fiind acea stare de lucruri în care posibilitatea individului de a alege după cum doreşte nu este constrânsă de violenţa guvernamentală dincolo de limitele pe care i le impune oricum legitatea praxeologică.
Aceasta este semnificaţia libertăţii atunci când ea este definită drept condiţia individului în cadrul economiei de piaţă. Individul este liber, în sensul că legile şi statul nu-l silesc să renunţe la autonomie şi autodeterminare mai mult decât o fac inevitabil legile praxeologice. El nu renunţă decât la libertatea animalică de a trăi fără a acorda nici un fel de consideraţie existenţei altor specimene din specia pe care o reprezintă. Rolul aparatului social de constrângere şi coerciţie este de a-i sili pe indivizii a căror răutate, lipsă de prevedere sau inferioritate mentală îi împiedică să realizeze că permiţându-şi acte care distrug societatea îşi dăunează atât lor înşile cât şi tuturor celorlalte fiinţe umane, să evite asemenea acte. [p.282]
Din acest punct de vedere este necesar să ne oprim la întrebarea frecvent formulată dacă serviciul militar obligatoriu şi prelevarea de impozite reprezintă restricţii ale libertăţii. Dacă principiile economiei de piaţă ar fi recunoscute de toţi oamenii, din întreaga lume, atunci nu ar mai exista nici un motiv pentru a purta războaie şi statele ar putea să-şi ducă fiecare viaţa netulburate, în pace. [16] Însă date fiind condiţiile din epoca noastră, o ţară liberă este permanent ameninţată de schemele agresive ale autocraţiilor totalitare. Dacă doreşte să-şi păstreze libertatea, ea trebuie să fie pregătită să-şi apere independenţa. Dacă guvernul unei ţări libere îl forţează pe fiecare cetăţean să-şi aducă deplina cooperare la atingerea obiectivului său -- de a respinge agresorii -- şi sileşte pe fiecare cetăţean apt din punct de vedere fizic să se înroleze în forţele armate, el nu impune prin aceasta individului datorii care depăşesc sarcinile dictate de legile praxeologiei.
Într-o lume plină de agresori şi înrobitori necruţători, pacifismul integral şi necondiţionat este sinonim cu cedarea necondiţionată în faţa opresorului cel mai lipsit de scrupule. Cel ce doreşte să rămână liber trebuie să lupte până la moarte împotriva celor ce doresc să-i suprime libertatea. Deoarece tentativele de a rezista izolate ale fiecărui individ sunt sortite eşecului, singura soluţie eficace este organizarea rezistenţei de către aparatul guvernamental. Sarcina esenţială a guvernului este de a apăra sistemul social, nu doar împotriva gangsterilor interni, ci şi împotriva inamicilor externi. În epoca noastră cel ce se opune înarmării şi serviciului militar obligatoriu este, poate fără să-şi dea seama, complicele moral al celor ce urmăresc înrobirea tuturor.
Menţinerea unui aparat guvernamental alcătuit din tribunale, ofiţeri de poliţie, puşcării şi forţe armate, presupune cheltuieli considerabile. Prelevarea de impozite pentru aceste scopuri este pe deplin compatibilă cu libertatea de care se bucură individul într-o economie liberă de piaţă. Spunând aceasta este de la sine înţeles că nu justificăm metodele de impozitare confiscatoare şi discriminatoare, practicate astăzi de către statele autointitulate progresiste. Este necesar să subliniem acest lucru, deoarece în epoca noastră de intervenţionism şi “progres” constant către totalitarism, guvernele îşi întrebuinţează puterea de a preleva taxe în scopul distrugerii economiei de piaţă.
Fiecare pas pe care-l face un guvern dincolo de îndeplinirea funcţiilor sale esenţiale, de protecţie a funcţionării nestânjenite a economiei de piaţă împotriva agresiunilor, fie acestea interne sau venite din partea unor răufăcători externi, este un pas făcut înainte pe drumul ce duce direct spre sistemul totalitarist în care nu mai există libertate deloc.
Libertatea şi autonomia sunt condiţiile de care se bucură omul într-o societate contractuală. Cooperarea socială în cadrul unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie înseamnă că în cadrul pieţei [p.283] individul nu are a se supune şi a asculta de nici un stăpânitor. În măsura în care oferă anumite lucruri şi-i serveşte pe alţii, el o face de bună voie, pentru a fi recompensat şi servit la rândul său de către beneficiarii serviciilor sale. El se angajează în schimburi de bunuri şi servicii, fără a depune muncă forţată şi fără a plăti tribut. Sigur că el nu este independent. El depinde de ceilalţi membri ai societăţii. Însă dependenţa aceasta este mutuală. Cumpărătorul depinde de vânzător iar vânzătorul de cumpărător.
Principala preocupare a multor scriitori din secolele al XIX-lea şi XX a fost de a deforma şi distorsiona această stare evidentă de lucruri. Muncitorii, spuneau ei, se află la cheremul patronilor lor. Desigur, este adevărat că patronul are dreptul să-şi concedieze salariatul. Însă dacă întrebuinţează acest drept pentru a-şi satisface capriciile el îşi subminează propriile interese. A disponibiliza un om mai destoinic şi a angaja în locul lui unul mai puţin eficient este în propriul său dezavantaj. Piaţa nu împiedică direct pe nimeni să provoace neplăceri concetăţenilor săi; ea nu face decât să penalizeze o asemenea conduită.
Proprietarul de magazin este liber să se comporte grosolan cu clienţii săi, presupunând că este gata să suporte consecinţele. Consumatorii sunt liberi să boicoteze un furnizor, dacă sunt dispuşi să-şi asume costurile ce decurg din aceasta. Ceea ce îl îmboldeşte pe fiecare om să-şi dea toată silinţa în a-şi servi semenii pe piaţă, estompându-i tendinţele înnăscute către samavolnicie şi răutate, nu sunt constrângerea şi coerciţia venite din partea jandarmilor, călăilor şi tribunalelor penale, ci interesul propriu. Membrul unei societăţi contractuale este liber deoarece nu-i serveşte pe alţii decât servindu-se pe sine. Singura constrângere exercitată asupra lui este cea provocată de fenomenul natural inevitabil al rarităţii. În rest, el este liber în cuprinsul pieţei.
Nu există nici un fel de libertate şi autonomie, altele decât acelea pe care le permite piaţa. Într-o societate hegemonică de tip totalitarist singura libertate care îi este lăsată individului, deoarece nu-i poate fi uzurpată, este libertatea de a se sinucide.
Statul, aparatul social al coerciţiei şi al constrângerii, este inevitabil o instituţie hegemonică. Dacă aparatul guvernamental ar fi în măsură să-şi extindă puterea ad libitum, el ar putea aboli economia de piaţă, substituind-o cu socialismul totalitarist integral. Pentru a evita aceasta, este necesar să se limiteze puterea aparatului guvernamental. Aceasta este sarcina constituţiilor, declaraţiilor drepturilor omului şi a legilor. Aceasta este semnificaţia tuturor luptelor pentru libertate pe care le-au purtat oamenii.
Detractorii libertăţii au dreptate în sensul acesta, atunci când numesc libertatea o valoare “burgheză” şi le reproşează drepturilor ce garantează libertatea faptului că sunt negative. În raport cu statul şi aparatul guvernamental, libertatea înseamnă constrângeri impuse asupra exerciţiului puterii poliţieneşti.
N-ar fi fost necesar să insistăm asupra acestui fapt evident [p.284] dacă adepţii abolirii libertăţii nu ar fi generat în mod deliberat o confuzie semantică. Ei şi-au dat seama că nu aveau nici o şansă de victorie într-o luptă deschisă şi sinceră pentru cauza servituţii şi a restrângerii libertăţii. Noţiunile de libertate şi autonomie se bucurau de un asemenea prestigiu încât nici o propagandă nu era în stare să le clatine popularitatea. În regiunea de înflorire a civilizaţiei occidentale libertatea era considerată bunul cel mai de preţ din vremuri imemoriale.
Ceea ce i-a asigurat Occidentului eminenţa a fost tocmai preocuparea lui pentru libertate, un ideal social străin de popoarele orientale. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii. Individualismul “neînduplecat” este emblema civilizaţiei noastre. Nici un atac făţiş asupra libertăţii individuale nu avea vreo şansă de succes.
În consecinţă, adepţii totalitarismului au adoptat altă tactică. Ei au răsturnat înţelesul cuvintelor. Ei numesc libertate adevărată sau autentică situaţia indivizilor în cadrul unui sistem în care singurul lor drept este de a asculta de ordine. În Statele Unite ei se autointitulează liberali adevăraţi, pentru că lucrează la instituirea unei astfel de ordini sociale. Ei numesc metodele ruseşti de guvernare dictatorială “democraţie”. Ei numesc metodele sindicale de exercitare a violenţei şi a coerciţiei “democraţie industrială”. Ei numesc libertate a presei o stare de lucruri în care doar statul are libertatea de a publica ziare şi cărţi. Ei definesc libertatea ca fiind posibilitatea de a face lucrurile “îndreptăţite” şi, bineînţeles, îşi rezerva lor înşile sarcina de a determina ce este îndreptăţit şi ce nu. În ochii lor omnipotenţa statului înseamnă deplină libertate. Adevăratul înţeles al luptei lor pentru libertate este eliberarea puterii poliţieneşti de toate constrângerile.
Economia de piaţă, afirmă aceşti pretinşi liberali, îi oferă libertate doar clasei parazitare a exploatatorilor, adică burgheziei. Ticăloşii din care e alcătuită aceasta se bucură de libertate numai pentru a înrobi masele. Salariatul nu este liber; el trebuie să trudească pentru beneficiul exclusiv al stăpânilor săi, patronii. Capitaliştii îşi însuşesc ceea ce ar trebui, conform drepturilor inalienabile ale omului, să aparţină muncitorului. În regim socialist muncitorul se va bucura de libertate şi de demnitate umană, deoarece va înceta de a fi sclavul capitalistului. Socialismul înseamnă emanciparea omului de rând şi libertate pentru toţi. Mai mult, el înseamnă avuţie pentru toţi.
Doctrinele acestea au putut să triumfe deoarece ele n-au avut de întâmpinat critici raţionale judicioase. Anumiţi economişti au înregistrat succese strălucite în ce priveşte demascarea erorilor crase şi a contradicţiilor care le străbat. Însă publicul larg ignoră rezultatele teoriei economice. Argumentele avansate [p.285] de politicienii şi scriitorii de rând împotriva socialismului sunt fie naive, fie irelevante. Este inutil să insistăm asupra unui presupus drept “natural” al oamenilor de a deţine proprietate atunci când alţii afirmă că dreptul “natural” de căpătâi este egalitatea veniturilor. Asemenea dispute nu pot fi niciodată soluţionate. Criticarea aspectelor nonesenţiale, accesorii ale socialismului este lipsită de eficacitate. Socialismul nu poate fi respins prin atacarea poziţiilor socialiste care privesc religia, căsătoria, controlul natalităţii sau arta. Mai grav, cu privire la aceste chestiuni criticii socialismului s-au situat adesea pe poziţii eronate.
În ciuda acestor deficienţe serioase ale apărătorilor libertăţii economice, înşelarea în permanenţă a tuturor în legătură cu principalele caracteristici ale socialismului s-a dovedit imposibilă. Cei mai fanatici planificatori au fost siliţi să admită că proiectele lor presupun abolirea multor libertăţi de care se bucură oamenii în regimul capitalist de “plutodemocraţie”. Strânşi cu uşa, ei au apelat la un nou subterfugiu. Libertatea care urmează să fie abolită, insistă ei, nu este decât falsa libertate “economică” a capitaliştilor, care-i dăunează omului de rând. În afara “sferei economice” nu numai că libertatea va fi în întregime prezervată, ci ea va fi chiar considerabil extinsă. În ultima vreme, sloganul cel mai popular al adepţilor guvernului totalitarist şi al rusificării tuturor ţărilor a devenit “planificarea pentru libertate”.
Eroarea implicată în acest argument provine din distincţia factice între două sfere ale vieţii şi ale acţiunii umane, sfera “economică” şi cea “noneconomică”, care sunt astfel complet separate una de alta. În această privinţă nu este necesar să adăugăm nimic la ceea ce s-a spus deja în precedentele părţi ale acestei lucrări. Însă există un alt aspect pe care trebuie să-l subliniem.
Libertatea, aşa cum le-a fost dată oamenilor din ţările democratice care alcătuiesc civilizaţia occidentală să se bucure de ea pe vremea triumfului vechiului liberalism, nu a fost un produs al constituţiilor, al declaraţiilor de drepturi ale omului, al legilor şi al statutelor. Asemenea documente nu urmăreau decât protejarea libertăţii şi a autonomiei, care erau ferm înstructurate în modul de funcţionare al economiei de piaţă, împotriva ştirbirilor pe care i le-ar fi putut aduce funcţionarii de stat. Nici un guvern şi nici o lege de drept civil nu poate garanta şi genera libertate, altfel decât prin susţinerea şi apărarea instituţiilor fundamentale ale economiei de piaţă. Guvernarea înseamnă întotdeauna coerciţie şi constrângere, fiind în mod necesar opusă libertăţii. Aparatul guvernamental este un garant al libertăţii şi este compatibil cu această numai dacă sfera sa de acţiune este adecvat limitată la prezervarea a ceea ce se numeşte libertatea economică. Acolo unde nu există economie de piaţă, cele mai bine intenţionate stipulaţii constituţionale şi legale rămân literă moartă.
Libertatea omului în regim capitalist este un efect al competiţiei. [p.286] Muncitorul nu depinde de bunul plac al unui patron. Dacă patronul său îl eliberează din funcţie, el îşi găseşte un alt patron. [17] Consumatorul nu este la bunul plac al vânzătorului. El este liber să-şi ofere patronajul unui alt magazin, dacă găseşte de cuviinţă. Nimeni nu trebuie să sărute mâna altora sau să se teamă de pierderea favorurilor lor. Relaţiile interpersonale sunt relaţii de afaceri. Schimbul de bunuri şi servicii este mutual; a vinde sau a cumpăra nu este o favoare, ci o tranzacţie dictată de egoismul ambelor părţi.
Este adevărat că, în calitatea sa de producător, orice om depinde, fie direct – ca în cazul antreprenorului –, fie indirect – ca în cazul salariatului –, de cererile consumatorilor. Totuşi, dependenţa aceasta de supremaţia consumatorilor nu este nelimitată. Dacă o persoană are motive serioase să sfideze suveranitatea consumatorilor, ea poate încerca să o facă. Există în cadrul pieţei un drept foarte substanţial şi foarte efectiv de a rezista opresiunii. Nimeni nu este forţat să investească în industria producătoare de băuturi alcoolice sau să lucreze într-o fabrică de armament dacă are obiecţiuni de conştiinţă împotriva acestor activităţi.
El poate fi nevoit să plătească un preţ pentru convingerile sale; nu există în lumea aceasta obiective a căror atingere să fie gratuită. Însă alegerea între un avantaj material şi ceea ce consideră individul că este chemarea datoriei este lăsată în seama propriei sale puteri de decizie. Într-o economie de piaţă individul singur este arbitrul suprem al chestiunilor ce privesc satisfacţia sa. [18]
Societatea capitalistă nu are alte mijloace de a constrânge pe cineva să-şi schimbe ocupaţia sau locul de muncă decât recompensarea celor ce ascultă de dorinţele consumatorilor cu venituri mai mari. Tocmai acesta este tipul de presiune pe care mulţi îl consideră insuportabil şi speră să-l vadă abolit în societatea socialistă. Ei sunt prea obtuzi pentru a realiza că singura alternativă este de a încredinţa autorităţilor întreaga putere de a determina în ce ramură şi în ce loc trebuie să lucreze fiecare om. [p.287]
Omul nu este mai puţin liber în calitatea sa de consumator. El singur decide ce este mai important şi ce este mai puţin important pentru sine. El îşi cheltuieşte banii conform opţiunilor propriei sale voinţe.
Substituirea economiei de piaţă cu planificarea economică anulează orice libertate, nelăsându-i individului decât dreptul de a asculta. Autoritatea directoare a tuturor chestiunilor economice controlează toate aspectele vieţii şi activităţilor omului. Ea este unicul patron. Orice muncă devine muncă forţată, deoarece angajatul trebuie să accepte ceea ce şeful binevoieşte să-i ofere. Ţarul economic determină ce şi cât de mult poate consuma fiecare consumator. În nici un sector al vieţii umane nu este lăsată vreo decizie la latitudinea judecăţilor de valoare ale individului. Autoritatea îi dă sarcini precise, îl formează profesional pentru slujba sa şi îl întrebuinţează în locul şi în felul pe care le consideră oportune.
Îndată ce dispare libertatea economică pe care o acordă economia de piaţă membrilor săi, toate libertăţile politice şi declaraţiile de drepturi ale omului devin caduce. Drepturile de habeas corpus şi cel la proces cu juraţi sunt nişte vorbe goale dacă, sub pretextul considerentelor de eficienţă economică, autoritatea are puterea deplină de a trimite orice cetăţean îi displace în regiunea arctică sau într-un deşert şi de a-i prescrie acolo “muncă grea” pe viaţă.
Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparniţele şi fabricile de hârtie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului.
Omul este liber în măsura în care îşi călăuzeşte viaţă conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorităţi superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat şi înţeles termenul acesta de “libertate” de către toată lumea, până când revoluţia semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor.
© Institutul Ludwig von Mises - România Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.