Ladislas al IV-lea , pe nume Ladislas Cumanul , sau Kuman, maghiar Kun László , (n. 1262 – mort la 10 iulie 1290, Körösszeg, Hung.), rege al Ungariei care, prin sprijinul său al regelui germanRudolf I laBătălia de la Dürnkrut , a ajutat la stabilirea viitoarei puteri a dinastiei Habsburgilor în Austria.
Fiul lui Ștefan al V-lea , Ladislas al IV-lea a devenit rege al Ungariei la moartea tatălui său în 1272. Minoritatea sa (până în 1277) a fost tulburată de revoluțiile palatelor și de războaie civile. Mama lui a fost o prințesă Cumană , un popor turc din zona Mării Negre care se stabilise în Ungaria. Ea a fost angajată într-o luptă continuă cu vasalii rebeli care au avut sprijinul doritorului de expansiune Otakar al II-lea al Boemiei:
Otakar avea planuri asupra Slovaciei, pe atunci o parte a Ungariei. Astfel, interesele comune l-au determinat pe Ladislas să-și unească forțele cu Rudolf, care era din casa de Habsburg, în lupta sa cu Otakar, iar 56.000 de maghiari și cumani l-au ajutat pe Rudolf să-l învingă pe Otakar în bătălia de la Dürnkrut (Marchfeld; 26 aug. 1278).
Pericolul boem a trecut, Ladislas, un om talentat, dar sălbatic și nesăbuit, a intrat în conflict cu proprii magnați. Se căsătorise cu Isabela de Anjou , o fiică a lui Carol I al Neapolei și a Siciliei, dar o neglijase pentru amante cumane . Dușmanii săi l-au acuzat că a subminat creștinismul, preferând cumanii nomazi în locul maghiarii. După o anchetă a unui legat papal , a fost forțat să intre în război împotriva cumanilor, pe care i-a învins la Hódmezö (mai 1282).
Ladislas a recidivat în curând. A adoptat îmbrăcămintea cumanilor, și-a petrecut timpul exclusiv cu cumani și și-a abuzat soția legitimă . În sfârșit, PapaNicolae al IV-lea a decis ca, coroana Ungariei să treacă la angevinul Charles Martel , fiul surorii lui Ladislas, Maria, prin căsătoria ei cu fratele Isabellei, Carol al II-lea de Napoli și Sicilia. La 8 august 1288, papa a proclamat o cruciadă împotriva lui Ladislas.
În următorii doi ani, războiul civil a zguduit Ungaria. Ladislas, care a luptat cu vitejie disperată, a fost alungat de la un capăt la altul al regatului. La 25 decembrie 1289, el a emis un manifest noilor mai mici, multe dintre acestea fiind de partea lui, îndemnându-le să lupte mai departe împotriva magnaților și susținătorilor lor străini. În anul următor, însă, a fost ucis în tabăra lui de către cumani, care nu l-au iertat niciodată pentru că i-au atacat în 1282.
Cum ne-au lăsat cumanii oina…
Populația turcofonă kumîk din stepele Daghestanului pare a reprezenta descendenții direcți, în linie continuă, ai cumanilor.
................
Kumîcii sunt astăzi unul din principalele grupuri etnice din Daghestan, unde au ajuns, venind din Asia centrală, în Evul mediu timpuriu. Locuiesc în câmpiile din apropierea munților Caucazului și de la marea Caspică, iar până la cucerirea rusă s-au bucurat de cel mai mare prestigiu feudal în zonă. Mini-sultanul lor (numit șamhal, termen folosit doar de ei) domnea peste muntenii indigeni dimprejurul târgului-capitală numit Tarki.
Etnonimul kumîk vine în mod limpede de la kum = nisip, câmpie, ceea ce îl explică nu doar pe cel al cumanilor, dar și faptul că pentru slavii kieveni și ruși strămoșii kumîcilor/cumanilor erau poloveții, poloveț fiind doar o traducere slavă a lui cuman sau kumîk: pole = câmpie în limbile slave.
O analiză amănunțită a dicționarului și ghidului de conversație care este Codex Comanicus (CC) ne arată identitatea totală a limbii de acolo cu cea a kumîcilor de astăzi.
Corespondențele între cumană și kumîcă sunt totale exact in acele puncte unde cumana se distinge de turca otomană, inclusiv în flexiunea verbală și în cea a pronumelor personale în toate detaliile lor.
La fel, în kumîkă unui D- inițial turc îi corespunde un T-, ceea ce face că în română avem în același timp diliu (nebun), din turcescul deli, dar și Teleorman (pădurea nebună, teli orman), cu T-, pentru că deli în turcă = teli în kumîkă.
Tot așa, turcesul dil (limbă) = til în kumană etc.
.....................
Este limpede că avem de-a face cu aceeași limbă și că kumîcii de azi reprezintă urmașii “cumanilor negri”, celălalt ținut cuman, separat de Cumania din Valahia.
E cu atât mai puțin surprinzător să întîlnim în kumîkă termenul “oina” = joc, intrecere sportivã (verbul fiind oinamak = a se juca).
Dicționarele românești au apropiat întotdeauna jocul oina de turcescul otoman oyun (= joc – sărim, desigur, peste absurdele derivări de la oaie, oi, care ar vrea ca oina să fi fost un joc al ciobanilor, eventual urcând până la daci), numai că fonetic derivarea de la tc. oyun era în mod vădit neclară. Kumîkul/cumanul oina ne arată acum adevărata sursă.
Nici nu e de mirare că în trecut oina s-a practicat cu preponderență mai ales prin… Teleorman.
Neagu Djuvara va fi fericit acum.