XX. Contribuie într-adevăr sindicatele la creșterea salariilor?

Credința că sindicatele pot crește substanțial salariile reale, pe termen lung și pentru toată populația activă, este una din cele mai mari iluzii ale zilelor noastre. Aceasta este în principal rezultatul incapacității de a recunoaște că salariile sunt determinate în principal de productivitatea muncii. De aceea, de exemplu, salariile în Statele Unite erau incomparabil mai mari decât cele din Anglia sau din Germania de-a lungul întregii perioade în care „mișcările muncitorești” din aceste două țări erau cu mult mai ample.

În ciuda faptului că este absolut evident că productivitatea muncii este determinanta principală a salariilor, această concluzie este trecută cu vederea sau minimalizată de conducătorii sindicatelor și de acel grup numeros de economiști care caută să își clădească o reputație de „socialiști”, susținând afirmațiile conducătorilor sindicali.

Această concluzie nu se bazează, așa cum presupun aceștia, pe ipoteza că patronatul este format din persoane care sunt toate la fel de amabile, generoase, și dornice să facă doar lucruri bune. Se bazează exact pe opusul acestei ipoteze, și anume pe faptul că fiecare patron în parte este dornic să-și maximizeze profiturile.

Dacă oamenii sunt dispuși să lucreze pentru patron pentru un salariu sub nivelul valorii lor reale, de ce să nu profite patronul la maximum de acest lucru?
De ce n-ar prefera, de exemplu, să obțină 1 $ pe săptămână de pe urma unui lucrător decât să vadă cum un alt patron obține 2 $ pe săptămână de pe urma lui?
Și atâta vreme cât există această situație, va exista o tendință din partea patronilor de a licita pentru muncitori până la valoarea economică reală a muncii lor.

Asta nu înseamnă că sindicatele nu pot funcționa în mod util sau legitim. Funcția principală pe care o pot avea este să îmbunătățească condițiile locale de muncă și să lupte pentru ca toți membrii sindicatelor să fie plătiți la valoarea reală, stabilită pe piață, a muncii lor.

Dar competiția muncitorilor pentru locuri de muncă și competiția patronilor pentru muncitori nu funcționează perfect. Și este posibil ca nici muncitorii nici patronii să nu aibă informații complete asupra pieței forței de muncă existente în momentul respectiv.

Un muncitor oarecare nu poate, de regulă, să știe cât valorează serviciile sale pentru un anumit patron. Și din acest motiv, s-ar putea afla într-o poziție slabă de negociere. Greșelile de raționament îl costă mult mai mult pe el decât pe patron. Dacă un patron, din greșeală, nu angajează un muncitor care i-ar fi adus un profit, el nu pierde decât profitul net pe care i l-ar fi adus acea persoană, dar poate angaja o sută sau o mie de alte persoane. Dar dacă un muncitor refuză o slujbă, în ideea că va obține cu ușurință o alta mai bine plătită, greșeala l-ar putea costa scump. Sunt în joc toate mijloacele sale de subzistență. Nu numai că s-ar putea să nu găsească imediat o slujbă mai bună, dar s-ar putea ca multă vreme să nu găsească un loc de muncă nici pe departe la fel de bine plătit. Iar timpul poate fi o problemă esențială pentru el, pentru că atât el cât și familia lui trebuie să se hrănească. Deci el ar putea să fie tentat să accepte o slujbă plătită – după părerea lui – cu mult sub „valoarea sa reală”, decât să-și asume aceste riscuri.

Când lucrătorii fac corp comun în negocierile cu patronul, fixând un „salariu standard” pentru o anumită categorie de lucrări, pot să contribuie la egalizarea puterii de negociere și a riscurilor implicate de greșeli.

Dar pentru sindicate este ușor, mai ales cu ajutorul unei legislații a muncii care impune restricții numai patronatului, să-și depășească atribuțiile pentru care au fost inițial create, să acționeze într-o manieră iresponsabilă și să promoveze politici antisociale lipsite de înțelepciune. Această situație apare, de exemplu, ori de câte ori ele încearcă să fixeze nivelul minim al salariilor membrilor de sindicat deasupra valorii lui de piață. Un astfel de aranjament atrage întotdeauna după sine șomaj și nu poate fi stabilit decât făcându-se apel la o formă oarecare de intimidare sau de coerciție.

Una dintre acestea este introducerea de restricții privind apartenența la sindicat utilizând alte criterii de eligibilitate decât cele referitoare la competență și îndemânare. Restricțiile pot îmbrăca forme diferite:

plata unei cotizații excesive pentru intrarea în sindicat;
cerințe arbitrare privind calificare noilor membri de sindicat;
discriminări – deschise sau nu – religioase, de rasă sau sex;