UNIVERSITATEA ROMÂNEASCĂ: FIDELITATE PRIN FINANȚARE

Universitatea românească, deși își exhibă public autonomia, este astăzi unul dintre spațiile cele mai intens modelate de logici externe. Dacă în anii ’90 dependența era administrativă – fonduri puține, clădiri degradate, salarii modeste – începând cu anii 2000 dependența s-a mutat pe un alt plan: dependență ideologică, generată prin finanțare externă.

Nu a fost nevoie nici de presiuni politice, nici de constrângeri directe, nici de intervenții brutale. A acționat un mecanism infinit mai eficient și mai durabil: controlul temelor prin controlul resurselor. Astfel, universitatea nu a fost cucerită, ci reorientată; nu a fost subordonată prin forță, ci prin ofertă; nu a fost obligată, ci stimulată în direcția „corectă”.

Universitarii nu s-au simțit cenzurați – doar recompensați. Nu s-au simțit limitați – doar orientați. Nu s-au simțit manipulați – doar „în pas cu lumea”. Aceasta este esența fidelității prin finanțare: ideile urmează banii, iar banii urmează un set de paradigme globale.

1. Temele „de succes”: un meniu prestabilit

Dacă analizăm temele de cercetare cultivate în universitățile românești din ultimele două decenii, întâlnim o listă aproape identică, indiferent de domeniu, facultate sau școală doctorală: schimbările climatice, diversitatea și echitatea, guvernanța europeană, gender studies și incluziunea socială, drepturile minorităților, sustenabilitatea, participarea civică și activismul, digitalizarea și transformarea tehnologică, reziliența instituțională, educația pentru cetățenie globală.

Acestea nu sunt teme greșite. Nu sunt lipsite de importanță, dimpotrivă, sunt teme majore ale lumii contemporane. Problema nu este prezența lor. Problema este ierarhia lor impusă.

Aceste teme sunt „de succes” pentru că sunt cele care primesc finanțare, care sunt considerate legitime în Occident, care aduc vizibilitate internațională, care deschid uși către doctorate comune, rețele și proiecte și care, bineînțeles, validează apartenența la „direcția corectă”.

Cu alte cuvinte nu sunt importante în România pentru că sunt necesare României, ci pentru că sunt cerute de finanțatorii externi.

1.1. Temele românești „neimportante”: absența unui filtru intern de priorități

În contrapondere, temele cu relevanță profundă pentru societatea românească, dar care nu se aliniază „spiritului vremii” globalist, sunt marginalizate, minimalizate sau ridiculizate. Putem enumera aici: suveranitatea națională, identitatea culturală, trauma tranziției postcomuniste, exodul românilor (cel mai mare din istoria țării în timp de pace), ruralul românesc în proces accelerat de disoluție, destrămarea familiei, rolul religiei într-o societate majoritar ortodoxă, relația dintre stat și biserică, critica ideologiilor globaliste, efectele uniformizării culturale asupra specificului românesc, raportul dintre tradiție și modernitate, resursele identitare ale României în contextul global etc.

Aceste teme sunt percepute ca fiind „retrograde”, „neștiințifice”, „provinciale”, „populiste”, „prea naționale”, „nealiniate la mainstream”, „incompatibile cu etosul european”.

Nu există o lege care să le interzică. Nu există o comisie care să le respingă oficial. Nu există un regulament care să le declare indezirabile. Și totuși, nu se finanțează.Iar ceea ce nu se finanțează, moare.

1.2. Finanțarea diferențiată: mecanismul invizibil al orientării academice

Universitatea se comportă ca orice organism viu orientându-și energia către zonele unde există resurse, abandonând treptat zonele nealimentate, ajustând curiculele după interese de finanțare, creând centre și institute în direcțiile „profitabile”, modificându-și criteriile interne pentru a obține scoruri europene.

Astfel, cercetarea nu este modelată de nevoile țării, ci de o ofertă globală de teme predeterminate, în care România este invitată să participe, nu să decidă.

Universitatea nu mai este un laborator identitar, ci o antenă ideologică:experimentarea paradigmelor globale într-o țară care nu le-a produs și nu le controlează.

2. Instrumentele subtile ale alinierii

Dependența universitară față de paradigmele globale nu este brutală, nu este directivă și nu poartă semnele cenzurii de altădată. Nimeni nu sună un profesor ca să-i dicteze ce are voie să predea, ce trebuie să scrie sau ce teme poate cerceta. Nu există interdicții explicite, nici „liste negre”, nici amenințări administrative.

Există însă ceva mult mai eficient: modelarea structurală a comportamentelor, prin recompense, prin mecanisme de validare, prin acces la resurse și prin presiunea normelor culturale dominante.

Universitatea nu este „forțată” să se alinieze.

Universitatea se aliniază singură, pentru că logica finanțării externe creează o arhitectură psihologică și instituțională în care doar cei aliniați sunt recompensați.

Așa funcționează puterea modernă: nu prin interdicție, ci prin selecție.

2.1. Limbajul: vocabularul ca filtru pretins moral

În mediul universitar contemporan, limbajul nu este doar un instrument de comunicare, ci devine un test de loialitate față de paradigma dominantă. Cine folosește cuvintele „potrivite” semnalează că este „în interior”; cine nu le folosește se autoexilează din comunitatea epistemică globală.

În vocabularul acceptat, legitim și „de succes” intră termeni precum: resilience, inclusiveness, diversity, equity, good governance, sustainability, transnational approaches, global citizenship.

Acești termeni au devenit, treptat, obligatorii, nu prin regulament, ci prin asocierea lor cu: proiecte finanțabile, articole acceptabile, conferințe prestigioase, parteneriate internaționale, cariere accelerabile.

În schimb, următoarele cuvinte au devenit semne ale unui „profil riscant”: românitate, suveranitate, tradiție, identitate, patriotism, moralitate, continuitate culturală, spiritualitate, rolul bisericii.

Nu sunt interzise formal, dar sunt penalizate simbolic, prin ridiculizare subtilă, marginalizare tematică, excludere de la finanțări, avertizări informale privind „pericole reputaționale”, recomandări „prietenoase” de a nu deranja „liniile roșii”.

Astfel, limbajul devine un filtru pretins moral: el nu exprimă doar idei, ci certifică apartenența la o lume intelectuală „corectă”.

2.2. Temele: ceea ce e „elegant” versus ceea ce e „suspect”

În logica universității finanțate, temele de cercetare nu sunt evaluate după relevanța lor pentru societatea românească, ci după gradul lor de aliniere la trendurile europene.

Un proiect: despre guvernanță europeană, migrație internațională, drepturile minorităților, schimbări climatice, participare civică sau impactul digitalizării primește, de regulă, aprobări rapide, feedback pozitiv și șanse considerabile de finanțare.

Pe de altă parte, un proiect despre: modele de autonomie națională, rolul familiei în coeziunea comunitară, funcția moral-spirituală a educației, patrimoniul cultural ortodox, reziliența identitară, critica globalismului sau efectele destrămării satului românesc ridică imediat semne de întrebare: „Nu e prea local?”;„Nu e riscant reputațional?”.„Nu se încadrează în axele prioritare”; „Poate crea confuzie metodologică”; „E prea sensibil politic” etc.

Astfel, fără o singură interdicție oficială, universitatea ajunge să privilegieze ceea ce este „elegant” în discursul global și să respingă ceea ce este „suspect” în realitatea românească.

Aceasta este forma modernă de cenzură: nu se interzice ceea ce nu e dorit – se ignoră.

2.3. Cariera: promovările ca mecanism de selecție

Cariera universitară reflectă fidel modelul României finanțate: promovați sunt cei care confirmă așteptările paradigmei externe.

Astfel, cei care avansează cel mai ușor în ierarhia academică sunt cei care: au portofolii consistente de proiecte europene sau norvegiene; sunt conectați în rețele internaționale (și participă la ele fără devieri tematice); au publicat în reviste occidentale din zona „corectitudinii metodologice”; folosesc fără nicio ezitare „limbajul globalist standardizat”; evită temele sensibile pentru identitatea românească; nu deranjează prin opinii disonante; nu pun sub semnul întrebării limitele globalismului; nu ridică probleme despre suveranitate sau autonomie epistemică.

Prin acest mecanism, universitatea reproduce în interior același model al conformismului util pe care îl vedem în întreaga Românie finanțată.

Nu cei curajoși sunt promovați. Nu cei originali. Nu cei care gândesc cu adevărat critic. Sunt promovați cei compatibili, cei docili epistemic, cei predictibili ideologic.

Nu este un complot. Este o autoepurare structurală.

2.4. Reputația: stigmatizarea vocilor independente

Stigmatizarea este, poate, instrumentul cel mai eficient al alinierii universitare. Nu se aplică prin sancțiuni oficiale, ci prin izolare profesională.

Dacă un profesor vorbește public despre: suveranitate națională, degradarea culturală a României, rolul spiritualității în educație, colonizarea intelectuală a universităților, identitatea românească în context global, va fi rapid catalogat în cel mai bun caz: „conservator”, „traditionalist”. Altfel, poate fi numit direct : „naționalist”, „populist”, „anti-european”, „pasibil de extremism”.

Nicio instanță nu-l pedepsește formal, dar piața academică îl penalizează eficient: nu mai este invitat la conferințe internaționale, nu mai intră în consorții de proiecte, nu mai este cooptat în rețele de cercetare, nu mai apare în editorial boards, nu mai poate publica în reviste importante, nu mai poate accesa granturi, nu mai este recomandat studenților ca model.

Ceea ce pierde nu este prestigiul local, ci accesul la resursele fără de care cariera academică modernă nu există.

Astfel, libertatea academică rămâne în statut și dispare în practică.

Universitatea pare liberă, dar libertatea este strict formală. În realitate, doar direcțiile aliniate sunt viabile, doar discursurile conforme sunt validate, doar cercetătorii obedienți sunt recompensați.

3. Colonialismul epistemic: arma invizibilă a globalizării academice

Termenul de colonialism epistemic provine din antropologie, studii culturale și sociologia cunoașterii. El desemnează forma cea mai subtilă și eficientă a dominației, prin care o cultură puternică nu cucerește teritorii, ci ocupă mintea unei culturi mai slabe. Colonialismul epistemic nu are soldați, nu are armate, nu are ocupații militare. El operează prin: definirea temelor legitime de cercetare,  impunerea teoriilor considerate valide, stabilirea metodologiilor obligatorii, controlul vocabularului academic, monopolizarea criteriilor de excelență.

Ceea ce nu poate fi cucerit cu forța este reconfigurat prin idei. În loc de lanțuri, se folosesc paradigme, în loc de ocupație militară, se produce ocupație intelectuală.

De aceea, putem spune fără exagerare că România nu este colonizată teritorial. România este colonizată epistemic.

Nu ni s-au impus lanțuri, ci paradigme. Lanțurile sunt brute. Paradigmele sunt șarmante: vin cu burse, mobilități, proiecte, recunoaștere, modernitate, „integrare europeană” și promisiunea unei lumi superioare.

Așa se construiește dependența intelectuală. Aceasta este metoda modernă prin care popoarele sunt: integrate în ordinea globală, standardizate în gândire și exprimare, uniformizate în abordările academice, desprinse de rădăcinile lor istorice și culturale și, inevitabil, prin care elitele locale devin instrumentele involuntare ale unei hegemonii culturale externe.

3.1. Cum funcționează colonizarea epistemică în România?

Colonizarea epistemică nu funcționează prin interdicție, ci prin condiționare, nu prin ordine, ci prin validare, nu prin cenzură, ci prin selecție.

Funcționează printr-un ansamblu de instrumente atât de bine integrate încât par naturale:

1. Granturi cu tematici prestabilite

Finanțările majore — europene, norvegiene, elvețiene, americane — vin cu tematici gata definite: diversitate, echitate, climă, migrație, incluziune, good governance, activism civic etc.

Dacă vrei bani, trebuie să te încadrezi. Dacă vrei excelență, trebuie să fii „aliniat”.

Temele românești nu intră în nicio axă europeană de finanțare. Deci nu există.

2. Parteneriate care cer adoptarea limbajului occidental

Orice colaborare internațională impune: vocabular globalist, teorii occidentale dominatoare (Foucault, Butler, Habermas, Rawls etc.), renunțarea la problematici locale.

Partenerii nu cer asta explicit. Dar dacă vii cu teme legate de: românitate, ortodoxie, suveranitate, tradiție, trauma comunismului în cheia locală vei fi considerat „non-european”, „provincial”, „insuficient teoretic”.

3. Evaluatori externi cu criterii standardizate

Evaluările proiectelor se fac după criterii occidentale, deci: metodele locale nu sunt acceptate, teoretizările autohtone nu sunt considerate „științifice”, perspectivele culturale românești sunt percepute ca „subiective”.

4. Publicarea în engleză ca unică formă de validare

Limba engleză devine: filtru epistemic, criteriu de legitimitate, poartă de acces la carieră. Ce nu se poate spune bine în engleză devine „irelevant”. Ce nu se potrivește cu așteptările evaluatorilor occidentali este „nescientific”.

5. Stigmatizarea limbajului și temelor locale

Ceea ce este românesc, tradițional, identitar, spiritual, rural sau comunitar este etichetat: „retrograd”, „populist”, „naționalist”, „neacademic”.

Așa se produce o auto-cenzură durabilă și profundă.

3.2. Cine pierde?

Colonizarea epistemică creează un dezechilibru care nu se vede imediat, dar ale cărui consecințe sunt dramatice pentru țară.

Pierderea este multiplă și sistemică. Pierde: cultura română – marginalizată, subevaluată, considerată secundară, istoria românească – reinterpretată prin grile externe, deformate, cercetarea autentic românească – descurajată, lipsită de finanțare, tradiția intelectuală locală – eliminată din curricula universitară, universitățile regionale – incapabile să concureze paradigmele dominante, profesorii cu identitate solidă – vinovați de „nealinere”, studenții – rupți de cultură, formați într-un limbaj abstract, fără legătură cu realitățile românești.

La nivel profund, pierde memoria colectivă a poporului, depozitată în formele lui culturale, spirituale, lingvistice și simbolice.

3.3. Cine câștigă?

Câștigători există — dar nu sunt în România. Câștigă: universitățile occidentale – care primesc resurse, studenți, reputație, forță de muncă intelectuală ieftină; evaluatorii externi - care dețin puterea simbolică de a decide ce este valid și ce nu; rețelele globale de experți – care se extind prin periferii obediente; elitele conectate la granturi – care devin intermediari ai paradigmei globale; ONG-urile academizate – care legitimează temele importate; instituțiile europene – care modelează cunoașterea în direcția propriei narațiuni politice.

Pe scurt, câștigă centrul, pierde periferia.

România devine o țară de consumatori de paradigme, nu de producători de cunoaștere.Elite importate, teme importate, teorii importate, metodologii importate.

Aceasta este colonizarea epistemică în forma ei pură: când o națiune nu mai gândește prin propriile structuri culturale, ci prin structurile altora.

4. Universitatea românească — laboratorul noii fidelități

Universitatea românească nu mai este ceea ce tradiția europeană a universității a consacrat: un spațiu al libertății, un atelier al gândirii critice, un sanctuar al pluralismului intelectual, un loc în care se întâlnesc tradiția, inovația și memoria culturală a unei națiuni. Transformarea ei a fost lentă, imperceptibilă la început, dar radicală în efecte.

Astăzi, universitatea nu mai este: doar un spațiu de educație, un forum de dezbatere, o instituție de formare a conștiinței naționale. A devenit altceva. Mult mai mult și mult mai puțin în același timp.

Universitatea românească este, în era finanțărilor externe și a paradigmelor europene, un veritabil: laborator al conformismului globalist, un filtru al discursului eligibil, un centru de producție a elitelor obediente, un canal de distribuție a ideologiilor occidentale dominante, un consumator de identitate importată, un adaptor cultural al României la narațiunile globaliste.

Această transformare nu s-a produs prin constrângere, ci prin seducție, nu prin impunere, ci prin recompensă, nu prin interdicție, ci prin selecție. Universitatea a fost și este remodelată ca un organism care respiră paradigmele globale și exhalează fidelitate față de ele.

4.1. De la „autonomie academică” la „dependență programată”

Autonomia universitară, odinioară valoare supremă, a fost redefinită:ea mai există doar în statut, nu și în practică. În realitate, universitatea este dependentă de: finanțări externe, standarde externe, evaluatori externi, limbi externe, paradigme externe, rețele externe.

Această dependență nu este vizibilă la nivelul discursului oficial, unde se vorbește despre „integrare europeană”, „internaționalizare” și „excelență”. În fapt, universitatea românească a fost integrată într-un sistem de fidelități care nu se îndreaptă către România, ci către: Comisia Europeană, granturile transnaționale, fundațiile globale, centrele  universitare occidentale, rețelele epistemice supranaționale.

Autonomia este, astfel, o ficțiune juridică, nu o realitate intelectuală.

4.2. Universitatea ca filtru al discursului eligibil

Universitatea a devenit un mecanism de selecție a celor care merită să fie promovați, validați, vizibili. Prin acest filtru trec: discursul aliniat, temele globale, metodele acceptate „în Vest”, vocabularul standardizat, proiectele compatibile cu axele de finanțare. Se blochează însă identitatea națională, tradiția culturală, spiritualitatea autohtonă, critica globalismului, analiza suveranității, cercetarea românească în cheie românească.

Universitatea decide ce merită să existe intelectual în România. Dar acest „merit” este calibrat după criterii externe. Acolo unde universitatea ar trebui să creeze diversitate de idei, ea creează conformism metodologic. Acolo unde ar trebui să cultive autenticitate, ea impune standardizare. Acolo unde ar trebui să fie spațiul libertății, ea devine spațiul corectitudinii epistemice.

4.3. Universitatea ca producător de elite obediente

Universitatea nu mai produce personalități culturale autonome, ci manageri ai proiectelor europene, consultanți ai paradigmelor globale, tehnocrați ai conformismului, promotori ai „limbajului corect”, cadre disciplinate epistemic, elite obediente, nu elite independente, elite conectate, nu elite responsabile, elite internaționalizate, nu elite înrădăcinate.

Aceasta nu este vina profesorilor sau studenților, este rezultatul mecanismului structural: cine se aliniază supraviețuiește; cine nu se aliniază, dispare profesional.

Obediența devine o formă de capital simbolic. Conformismul devine condiția de a exista în sistem. Loialitatea față de paradigmele globale devine criteriu de promovare.

4.4. Universitatea ca adaptor cultural al României la narațiunile globaliste

Universitatea ar trebui să fie spațiul în care România își interpretează critic trecutul, își înțelege prezentul și își imaginează viitorul. În realitate, universitatea traduce trecutul, prezentul și viitorul României în limbajul altora:

·         Istoria României este reinterpretată prin lentile postcoloniale importate.

·         Identitatea națională este explicată prin grile multiculturaliste.

·         Crizele sociale românești sunt diagnosticate după manualele occidentale.

·         Politicile publice sunt gândite după modele preluate fără filtrare.

·   Realitățile românești sunt subsumate unor narațiuni globale despre „adaptare”, „modernizare”, „guvernanță” și „sustenabilitate”.

Universitatea devine astfel un adaptor cultural, o instituție care traduce România în limbajul globalismului, nu globalismul în limbajul României.

4.5. De la „cetățean român” la „resursă umană europeană”

Aceasta este ruptura fundamentală: universitatea nu mai formează cetățeni ai României, intelectuali ai culturii române, profesioniști ai societății românești, oameni ancorați în destinul comunității. Aceasta formează: resurse umane ale Uniunii Europene, executanți ai paradigmelor globale, tehnocrați ai alinierii, specialiști ai implementării directivelor externe.

Studentul nu mai este pregătit pentru viața românească, ci pentru piața de muncă europeană. Nu mai este antrenat să apere interesul național, ci să îl traducă în limbajul „compatibilității europene”.

Aici se află marea ruptură:

Universitatea nu mai aparține României, ci unui proiect supranațional, în care România este doar decorul local al unei inginerii identitare globale.

Concluzie capitol

Universitatea românească a traversat, în ultimele trei decenii, o transformare profundă, adesea invizibilă pentru cei din interior, dar cu efecte majore asupra structurii culturale și instituționale a țării. Această transformare poate fi rezumată într-o frază:autonomia a rămas formală, iar servitutea a devenit epistemică.

Pe hârtie, universitatea este liberă. În practică, libertatea ei este condiționată de: fonduri externe, criterii externe, evaluatori externi, vocabular extern, paradigme externe.

Universitatea nu mai stabilește singură ce merită cercetat, ce trebuie predat, ce înseamnă excelență sau relevanță pentru societatea românească. Aceste criterii sunt importate, filtrate și implementate prin mecanisme subtile de selecție și fidelizare: granturi, mobilități, rankinguri, limbaj academic, parteneriate internaționale.

Astfel, în loc să fie un spațiu al diversității de idei, universitatea a devenit un spațiu al uniformizării ideologice. În loc să fie un atelier al gândirii critice, a devenit un atelier al corectitudinii epistemice. În loc să formeze elite ale României, formează elite ale paradigmei globale, deconectate de realitățile istorice, spirituale și culturale ale poporului român. Această captură epistemică nu este rezultatul unui complot, ci al unui mecanism structural: finanțarea diferențiată a ideilor determină diferențierea elitelor.Ceea ce se finanțează se multiplică; ceea ce nu se finanțează dispare.Iar universitatea, dependentă de resurse, se aliniază acolo unde există recompense.

Consecințele sunt dramatice:

·         pierderea autonomiei intelectuale,

·         marginalizarea temelor identitare,

·         formarea unei elite obediente,

·         colonizarea epistemică a culturii,

·         ruptura dintre elite și popor.

Universitatea, care ar fi trebuit să fie centrul renașterii românești, a devenit adesea laboratorul modernizării dependente. În loc să regenereze fibra morală și culturală a societății, o expune unui flux nefiltrat de paradigme străine. În loc să apere specificul național, îl diluează în numele unei „civilizații corecte” definite în altă parte.

România nu mai are astăzi universități care să producă un proiect național. Are universități care implementează un proiect global. Nu prin trădare, ci prin structura finanțării. Nu prin constrângere, ci prin seducția recunoașterii externe. Nu prin dominație vizibilă, ci prin colonizare subtilă a minții.

Aceasta este marea dramă: Universitatea românească și-a păstrat zidurile, dar și-a pierdut autonomia. A rămas instituția poporului, dar nu mai este expresia lui intelectuală.

Reconstrucția universității românești nu poate porni decât de la recunoașterea acestei rupturi. Autonomia nu înseamnă doar libertate juridică, ci și libertate epistemică, capacitatea de a produce cunoaștere pentru poporul tău, din interiorul propriei tradiții, istorii și identități. Fără această libertate, orice reformă este doar o rearanjare a decorului pe o scenă a cărei piesă se joacă deja în altă parte.