Taxarea este procesul prin care statul extrage cu forța resurse din buzunarele noastre. Chiar dacă în societățile moderne se vorbește despre concepte abstracte de tipul ”contract social”, ”democrație”, ”stat de drept”, taxarea are agresiune în spate întoteauna. Este forma prin care cei ”bogați” sunt aduși la același nivel de venit și performanță cu cei ”săraci”. E cu luptă de clasă în spate întotdeauna. Cu concepte vagi în spate, greu de definit și apărat.
Taxarea este modul prin care statul redistribuie arbitrar și politic resurse fără să ne întrebe sau fără să țină cont niciodată de TOȚI cei implicați în acest mecanism. Când te opui taxării riști enorm. Intri în ”ilegalitate”. Iar consecințele pot fi teribile. De aceea, taxarea este forma cea mai avansată de delapidare. Este furt instituționalizat. Este, dacă vreți, un furt devenit ”legal”. Și ”legitim”. În toate formele sale.
Taxarea nu este despre ceva voluntar. Nici despre solidaritate socială cu cei care vor beneficia de pe urma resurselor extrase prin stat și lege din buzunarele tale. Nu este nici despre bunurile publice care nu pot fi create decât prin acest mecanism agresiv și ineficient. Imperfecțiunea naturii umane sau a piețelor (tot constructe sociale) nu pot nici ele fi invocate pentru a justifica această agresiune în viața noastră.
Fiind o agresiune instituționalizată, taxarea nu poate fi nici ”optimă” și nici ”bună”. Cea mai bună taxă aplicată oamenilor este ”taxa zero”. Discuțiile privind taxele progresive versus cele în cotă unică sunt futile. La fel și cele care vorbesc de curbe sau nivele optime de taxare. Maximizarea efectelor unei taxe este imposibil de realizat. Pentru că taxarea ia o resursă de la unii și o dă arbitrar la alții. Este o sclavie a lumii moderne în care trăim.
Taxarea este generatoare de stimulente economice nesănătoase. Producția de taxe va înlocui, și înlocuiește deja, producția de bunuri și servicii. Este mai rentabil întotdeauna să bagi legal mâna în buzunarul celui de produce decât să produci ca și el bunuri și servicii. Producția de bunuri și servicii este cu stres, riscuri și pierderi. Producția de taxe nu.
O altă iluzie frecventă în teoria economică a ultimelor decenii este aceea a dezvoltării prin taxare. Prin impuls fiscal sau monetar, cum îi plăcea lui Keynes să reboteze taxele. Când iei de la unii și dai la alții, cum se întâmplă în cazul taxării, nu poți avea o dezvoltare a societății. Poți avea haos, cel puțin. Cu atât mai mult cu cât taxarea este despre stat și antreprenoriat politic. Nicidecum despre ințiativă privată sau mecanisme de piață.
Concluzia este cât se poate de clară: până nu înțelegem corect natura taxării nu avem cum să înțelegem natura statului. Și de aici, să înțelegem ce poate face și ce nu poate face orice politica publică în materie de bunăstare și dezvoltare. Taxele nu sunt nicidecum contribuții. Sunt plăți directe către alții. Scoși din pălărie. Nimeni nu ar vota benevol pentru acest lucru. Întotdeauna unii (cei către care merg aceste taxe) votează împotriva altora (cei de la care se va lua). Democrația este un eșec în acest caz. Legea și statul de drept la fel.
Cristian Păun
Cristian Păun este profesor universitar la Academia de Studii Economice din București, în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale, titularul disciplinei de Tehnica plăților și finanțării internaționale. Activează în domeniul consultanței financiare pe diferite proiecte dezvoltate cu finanțare privată sau publică. Cristian Păun este și cadru universitar asociat la Universitatea Româno-Americană din 2007 și la Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București, Facultatea de Management și Facultatea de Comunicare din 2006. Ocupă și funcția administrativă de Director Executiv al Societății Române de Economie, fiind și membru al acesteia din 2009. Este Directorul Executiv al Centrului de Cercetare în Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București din anul 2011. Este membru al Institutului Murray Rothbard din România din cadrul Universității Romano-Americană și colaborează pe diferite proiecte cu Institutul Mises din România.
Statul, desigur, cheltuiește banii pe care îi primește pe diverse grupuri, iar cei care susțin că impozitarea progresivă îi înmulțește pe bogați în numele săracilor argumentează comparând statutul de venit al contribuabililor cu cei de la capătul primitor al mărimii statului. În mod similar, Școala din Chicago susține că sistemul fiscal este un proces prin care clasa de mijloc îi exploatează atât pe cei bogați, cât și pe cei săraci, în timp ce Noua Stânga insistă că impozitele sunt un proces prin care cei bogați îi exploatează pe cei săraci. Toate aceste încercări sunt greșite prin încadrarea în mod nejustificat ca o singură clasă a plătitorilor și a beneficiarilor de la stat.
Cei care plătesc impozite către stat, fie ei bogați, clase de mijloc sau săraci, sunt cu siguranță pe net, un set diferitde oameni decât cei bogați, din clasa de mijloc sau săraci, care primesc bani din cuferele statului, care includ în special politicieni și birocrați, precum și cei care primesc favoruri de la acești membri ai aparatului de stat. Nu are sens să grupăm aceste grupuri. Este mult mai logic să realizăm că procesul de impozitare și cheltuieli creează două și doar două clase sociale separate, distincte, antagonice, ceea ce Calhoun a identificat cu brio drept contribuabilii (neți) și consumatorii (neți) de impozite, cei care plătesc impozite și cei care trăiesc din ele. Consider că, privit din această perspectivă, devine, de asemenea, deosebit de important să se minimizeze sarcinile pe care statul și consumatorii săi fiscali privilegiați le pun asupra productivității contribuabililor
Murray N. Rothbard în “Taxa pe consum o privire critică”