Statul - 2

Omului îi repugnă Osteneala, Suferinţa. Şi totuşi el este condamnat de natură la Suferinţă şi Privaţiune, dacă nu-şi ia Osteneala Muncii. Nu are deci decât alegerea între aceste două rele.

Cum să facem pentru a le evita pe amândouă? Nu s-a gasit până astăzi şi nu se va găsi niciodată decât un singur mijloc : a te bucura de munca celuilalt ; a face astfel încât Osteneala şi Suferinţa să nu incumbe fiecăruia după proporţia naturală, ci ca toată osteneala să fie pentru unii şi toate satisfacţiile pentru alţii. De aici sclavia, tot de aici spolierea, orice formă ia aceasta : războaie, imposturi, violenţe, restricţii, fraude, etc., abuzuri monstruase dar consecvente cu gândirea care le-a dat naştere. Trebuie să urâm şi să combatem opresorii, nu putem să spunem că ar fi absurzi.

Sclavia s-a dus, graţie Cerului, şi pe de altă parte, dispoziţia noastră de a ne apăra bunul nostru, face ca Spolierea directă şi naivă să nu fie uşoară. Un lucru a rămas totuşi. Această înclinaţie primitivă pe care o poartă în ei toţi oamenii de a împărţi pe din două lotul complex al vieţii, aruncând Osteneala asupra celuilalt şi păstrând pentru ei înşişi Satisfacţia. Rămâne de văzut sub ce formă nouă se manifestă această tristă tendinţă.

Opresorul nu mai acţionează direct cu propriile forţe asupra oprimatului. Nu, conştiinţa noastră a devenit mult prea meticuloasă pentru asta. Există încă tiranul şi victima, dar între ei se plasează un intermediar care e statul, adică legea însăşi. Ce altceva mai în stare de a face să tacă scrupulele noastre şi, ceea ce e poate mai apreciat, să învingă rezistenţele ? Deci, toţi, cu orişice titlu, sub un pretext sau sub altul, ne adresăm statului. Îi spunem : „Nu consider că există, între bucuriile şi munca mea, o proporţie care mă mulţumeşte. Aş dori, pentru a stabili echilibrul dorit, să iau puţin din bunul celuilalt. Dar e periculos. Nu aţi putea să-mi facilitaţi lucrul ? N-aţi putea să-mi daţi un loc mai bun ? Sau să jenaţi industria concurenţilor mei ? Sau să-mi împrumutaţi gratuit capitaluri pe care le-aţi luat posesorilor lor ? Sau să-mi creşteţi copiii pe bani publici ? Sau să-mi acordaţi prime de încurajare ? Sau să-mi asiguraţi bunăstarea când voi avea cincizeci de ani ? Prin acest mijloc, voi ajunge la scopul meu în toată liniştea conştiinţei, căci legea însăşi va fi acţionat pentru mine şi voi avea toate avantajele spolierii fără a avea nici riscurile, nici odiosul ei ! "

Cum e sigur că, pe de o parte, cu toţii adresăm statului o cerere asemănătoare, şi că, pe de altă parte, este vădit că statul nu poate să procure satisfacţie unora fără să adauge la munca altora, în aşteptarea unei definiţii a statului, mă consider autorizat să o dau aici pe a mea. Cine ştie dacă nu va câştiga premiul ? Iat-o :

Statul este marea ficţiune prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea.

Căci astăzi, ca şi altădată, fiecare, un pic mai mult, un pic mai puţin, ar dori să profite de munca celuilalt.

Acest sentiment nu îndrăznim să-l afişăm, ni-l disimulăm nouă înşine ; şi atunci ce facem ? Ne imaginăm un intermediar, îl adresăm statului, şi fiecare clasă, rând pe rând, vine să-i spună : „Voi care puteţi să luaţi în mod loial, cinstit, luaţi publicului, şi împărţim."

Vai ! Statul nu are decât o prea mare înclinaţie să urmeze diabolicul sfat ; căci el e compus din miniştri, din funcţionari, din oameni, în sfârşit, care, ca toţi oamenii, au la inimă dorinţa şi profită întotdeauna cu grabă de ocazia de a vedea mărindu-se bogăţiile şi influenţa lor. Statul înţelege deci repede partea pe care poate să o tragă din rolul pe care publicul i-l conferă. Va fi arbitrul, stăpânul tuturor destinelor ; va lua mult, deci îi va rămâne mult lui însuşi ; va multiplica numărul agenţilor săi, va lărgi cercul atribuţiilor sale ; va sfârşi prin a dobândi proporţii împovărătoare.

Dar ceea ce trebuie bine remarcat este uimitoarea orbire a publicului în toate acestea. Când soldaţi fericiţi reduceau învinşii la sclavie, ei erau barbari, dar nu erau absurzi. Scopul lor, ca şi al nostru, era să trăiască pe cheltuiala celuilalt ; dar, ca şi noi, nu duceau lipsă. Ce ar trebui să credem despre un popor în care nu se pare că ne îndoim de faptul că jaful reciprocnu e mai puţin jaf pentru că e reciproc ; că nu e mai puţin criminal pentru că e executat legal şi cu ordine ; că nu adaugă nimic la bunăstarea publică ; că dimpotrivă, o diminuează de tot ceea ce îl costă pe acest intermediar costisitor pe care îl numim stat.

Şi această mare himeră am plasat-o, pentru edificarea poporului, pe frontispiciul Constituţiei. Iată primele cuvinte ale preambulului : „Franţa s-a constituit în Republică pentru….a chema toţi cetăţenii săi la un grad întotdeauna mai ridicat de moralitate, de lumină şi de bunăstare ".

Astfel, Franţa sau abstractizarea este cea care îi cheamă pe francezi sau realităţile la moralitate, la bunăstare etc. Nu înseamnă asta să ne cufundăm în această bizară iluzie care ne îndreaptă în a atinge totul cu o altă energie decât a noastră ? Nu înseamnă asta a lăsa să se înţeleagă că există, lângă şi înafară de francezi, o fiinţă virtuoasă, luminată, bogată, care poate şi trebuie să verse asupra lor binefacerile ei ? Nu înseamnă asta să presupunem, şi bineînţeles în mod gratuit, că între Franţa şi francezi, între simpla denumire prescurtată, abstractă a tuturor individualităţilor şi aceste individualităţi există raporturi de tată şi fiu, de tutor şi pupil, de profesor şi şcolar ? Ştiu foarte bine că spunem uneori metaforic : Patria este o mamă tandră. Însă pentru a prinde în flagrant delict de deşărtăciune propoziţia constitutională este suficient să arătăm că ea poate fi întoarsă pe dos, nu aş spune fără neajuns, ba chiar cu avantaj. Exactitudinea ar suferi dacă preambulul ar fi spus :

„Francezii s-au constituit în Republică pentru