Ortodoxia, universalismul creștin și identitatea neamurilor

Dumitru Grigore
29 aug.
3 min de citit

Recent, profesorul Adrian Papahagi afirma că „universalismul e al lui Dumnezeu”, că „neamurile sunt accidente istorice”, iar Hristos ar fi întemeiat doar o Biserică universală, nu „biserici naționale”. De asemenea, atrăgea atenția asupra a două pericole care ar deforma universalitatea Evangheliei: sectarismul și nivelarea globalistă.

Afirmațiile merită analizate cu seriozitate, deoarece ating inima unei dezbateri esențiale: raportul dintre universalismul creștin și identitatea neamurilor.

1. Scriptura și rânduiala neamurilor

Biblia nu reduce neamurile la „accidente istorice”, ci le încadrează în planul providențial al lui Dumnezeu:

„El a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele mai dinainte rânduite și hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26).
La Cincizecime, Sfântul Duh se revarsă asupra apostolilor, iar Evanghelia se vestește „fiecăruia în limba sa” (Fapte 2, 6-11). Diversitatea limbilor și a neamurilor nu este anulată, ci sfințită și asumată în unitatea Bisericii.
Hristos trimite apostolii cu porunca: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Nu vorbește despre indivizi atomizați, ci despre neamuri întregi, ca entități istorice și spirituale.

2. Părinții Bisericii și particularul sfințit

Tradiția patristică confirmă această perspectivă.

Sfântul Irineu al Lyonului arată că Biserica este „răspândită până la marginile lumii”, dar în fiecare loc „păstrează aceeași credință și aceeași Tradiție” (Adversus haereses, I, 10). Universalitatea nu exclude diversitatea locală.
Sfântul Vasile cel Mare, în scrierile sale despre limbă și cultură, subliniază că fiecare popor are darurile sale, care pot fi aduse ca ofrandă lui Dumnezeu.
În istorie, Sinoadele Ecumenice au recunoscut legitimitatea Bisericilor locale și a limbilor liturgice. Apostolii înșiși au propovăduit în contexte etnice distincte: Petru între iudei, Pavel între neamuri.

3. Ortodoxia și Bisericile locale

Ortodoxia a păstrat echilibrul dintre universal și particular.

Biserica este „una, sfântă, sobornicească și apostolească” – universală prin esență.
Dar această universalitate se întrupează în Biserici locale: Română, Greacă, Rusă, Sârbă etc. Ele nu sunt „naționaliste”, ci expresii concrete ale aceleiași Biserici sobornicești. Sfântul Duh lucrează în istorie prin persoane, dar și prin comunități și popoare.

4. Pericolele denunțate corect, dar interpretate parțial

Este adevărat că două extreme amenință universalismul creștin:

Sectarismul, care absolutizează diferențele și rupe comuniunea. Acesta poate apărea și în interiorul Ortodoxiei, dacă accentul cade pe izolare și superioritate etnică.
Nivelarea globalistă, care dizolvă orice identitate (națională, culturală, religioasă) și face din universalitate o uniformizare impersonală.

Totuși, soluția nu este negarea neamurilor ca „accidente istorice”, ci recunoașterea lor ca daruri ale lui Dumnezeu. Ortodoxia nu confundă universalismul cu uniformitatea. Ea arată că unitatea se naște din comuniunea diversităților, nu din ștergerea lor.

5. Concluzie

A spune că neamurile sunt „accidente” înseamnă a contrazice Sfânta Scriptură și experiența Bisericii. Națiunile, limbile și culturile sunt cadru providențial pentru mântuirea oamenilor. Hristos a întemeiat Biserica universală, dar aceasta respiră prin Biserici locale, prin popoare care își aduc propria identitate ca jertfă vie înaintea lui Dumnezeu.

Ortodoxia este tocmai echilibrul dintre universalismul mântuitor al lui Hristos și suveranitatea spirituală a fiecărui neam.

Bibliografie selectivă

1. Scriptură și texte fundamentale

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Sinodală (2019). București: Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.
Sfântul Ioan Gură de Aur. (2005). Omilii la Faptele Apostolilor. București: Editura Institutului Biblic.

2. Părinții Bisericii

Irineu de Lyon. (1981). Împotriva ereziilor (Adversus Haereses). București: Editura Institutului Biblic.
Vasile cel Mare. (1986). Omilii și cuvântări. București: Editura Institutului Biblic.
Ioan Gură de Aur. (1994). Omilii la Epistola către Romani. București: Editura Institutului Biblic.
Atanasie cel Mare. (2008). Cuvânt împotriva elinilor. Despre întruparea Cuvântului. București: Editura Institutului Biblic.

3. Documente sinodale și canonice

Hotărârile Sinoadelor Ecumenice, în Documente dogmatice și hotărâri canonice ale Bisericii Ortodoxe (1992). București: Editura Institutului Biblic.
Sfântul Fotie cel Mare. (1987). Nomocanonul. București: Editura Institutului Biblic.

4. Literatură teologică ortodoxă modernă

Stăniloae, D. (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1-3). București: Editura Institutului Biblic.
Lossky, V. (1993). Teologia mistică a Bisericii de Răsărit. București: Editura Anastasia.
Meyendorff, J. (1996). Bizanț și primatul Romei. București: Editura Anastasia.
Yannaras, C. (1992). Libertatea morală. București: Editura Anastasia.

5. Studii și reflecții contemporane (context globalizare)

Bria, I. (1994). Credința pe care o mărturisim. Catehism ortodox. București: Editura Institutului Biblic.
Bria, I. (2002). Ortodoxia într-o lume în schimbare. București: Editura Sophia.
Runciman, S. (2004). Biserica Ortodoxă de Răsărit și Bisericile Occidentale. București: Editura Sophia.
Jenkins, P. (2011). The Next Christendom: The Coming of Global Christianity. Oxford: Oxford University Press.