Omul recent


Horia-Roman Patapievici

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală.
Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși.
Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa. Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor. Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI



Transcrierea o aveţi mai jos



Mă bucur să fim cu toții aici alături de dumneavoastră și bucuria nu este cu atât mai mare cu cât de data aceasta ne întâlnim în jurul unui om a cărui cărți ne-au adunat fără să ne știm de multă vreme. A cărui emisiuni,a cărui articole au reprezentat un liant între noi cu mult timp înainte de a-l avea în mijlocul nostru.


De data asta avem bucuria să fim împreună cu el în această după amiază -domnul Horia Roman Patapievici. Mie îmi revine plăcuta sarcină de vă spune câteva cuvinte despre dânsul.

Domnul Horia Roman Patapievici este foarte tânăr, născut în 1957, a făcut studii de fizică pe care le-a absolvit în 1981 s-a specializat în fizica laserilor și a lucrat la Institutul de Electronică până în 19089. În 1989 a fost un participant activ la Revoluția din decembrie și după evenimente a trecut la Universitatea din București mai întâi în cadrul Facultății de fizică apoi în cadrul masteratului de studii germane. Începând cu 1992 a publicat intens în presa culturală din România într-una din cele mai interesante reviste acelor acelui timp care au fost “Contrapunct” apoi în Revista 22 consacrând cu articole care ne-au descris, care au făcut morfologia lumii noastre din acel timp într-o vreme în care e foarte puțini dintre noi aveau distanța de a privi realitatea în care trăiesc.

Din anul 2000 domnul Roman Patapievici a fost membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității într-o perioadă în care activitatea în respectivul colegiu care nu își primise majoritatea documentelor era destul de dificilă. La finele anului 2004 atunci când s-a decis ca un alt personaj politic al acelor vremuri, un om de memorie regretabilă nu a colaborat domnul Horia Patapievici alături de domnul Andrei Pleșu și-au dat demisia din (1) funcțiile pe care le au avut în în cadrul colegiului.


În 2005 dânsul a preluat conducerea Institutului Cultural Român, a făcut-o pentru șapte ani, șapte ani faști pentru cultura română pe care a reușit să o adapteze întru totul realităților lumii occidentale pe care a reușit să o aducă acolo unde cu toții credem în adâncul nostru că este locul, deși foarte puțini dintre noi ar știi cum să o facă și a reușit să o facă să vorbească întregii lumi de așa manieră încât Institutul Cultural Român a fost ales la conducerea institutelor culturale europene.


De atunci domnul Horia Roman Patapievici păstrează legătura cu toate acestea și este directorul Casei de Licitații Artmark din București. Înainte de toate dânsul este așa cum bine știți același Horia Roman Patapievici.

Aceste date tehnice pe care eu vi le-am formulaț de data asta cu toate că sunt exacte nu surprind întru totul adevărul personajului. Domnul Horia Roman Patapievici este înainte de toate cel care pe foarte mulți dintre noi, pe mine în mod particular, pe foarte mulți din generația mea ne-a învățat să gândi și să scriem. Impecabila formație științifică a dânsului se decantează în fiecare text, ne-a învățat ce înseamnă raționalitate unui text, ce înseamnă logica argumentativă. Ce înseamnă măsura gândului care nu se lasă furat nici de finale fraze e nici de pasiunile sufletului. Am învățat să citim un anumit tip de literatură pe care dânsul ne-a recomandat-o, am învățat să scriem în marginea articolelor și a cărților dânsului.

Dintre cărțile dânsului fireşte este vorba de cele care conțin textele politice, cele care conțin textele din presă, în mod particular este vorba de volumul “Cerul văzut prin lentilă” este vorba de volumul “Politice” este vorba de volumul mai recenta “Anii Urii” care în bună parte conține textele din perioada respectivă dar pe lângă acestea au mai sunt încă două categorii de texte pe care ni le-a dăruit domnul Patapievici.

Primul dintre ele se referă la textele de meditație, este vorba în primul rând de volumul “Omul recent” care ne înfățișează o panoramă aceea ce este în profunzime lumea în care trăim la ora actuală, este vorba de de meditațiile dânsului asupra lui Dante asupra problemei paradisului pe care pe care le aveți în fața dumneavoastră. Este vorba de lucruri care ne vorbesc cu o rigoare impecabilă despre nostalgia a ceea ce este în noi și care de-a lungul timpului mai ales în vremurile atât de agitate, cărora nu este dată a le face față a ajuns să fie din ce în ce mai estompată. Mai estompată dar niciodată pierdută ea acolo în noi și odată numit lucrul acesta devine reperul unui vieți bune.

Toate cărțile Domnului Patapievici sunt un îndreptar al vieții bune. În mod particular una dintre ele care nu este dragă care este “Zbor în bătaia săgeții” și care este un bildungsroman e povestea uceniciei e povestea formării, e povestea felului în care un tânăr. Mulți dintre noi, mulți dintre cei pe care îi cunoaștem fiecare sunt copiii, elevii sau studenții noștri pe devine om împregnâdu-se de toată moștenirea aceea ce ne-au dăruit milenii de istorie. Este o carte minunată,am spus-o de mai multe ori am spus-o și domnului Patapievici vă spun și dumneavoastră atunci când am citit pe prima pagină a acestei cărți acele cuvinte minunate, pe mine m-au salvat cărțile și prietenii. Am spus da așa e!

Toate aceste lucruri sunt dacă vreți dumneavoastră asemeni vitraliilor, fragmente ale unui întreg care compun un mozaic de lumini dar ceea ce este cu adevărat special este lumina însăși care le străbate. O lumină care e în primul rând aceea unei prezențe, care este aceea a unei a unei gândiri impecabile din toate punctele de vedere, care este aceea a unei deschideri față de auditoriul său, care este aceea a unei cunoașteri care se dăruie și să împărtășește. Acesta este pentru noi domnul Horia Roman Patapievici, încă o dată îi mulțumim că se află aici în acest spațiu atât de încărcat de tradiție și de istorie.


 

Horia-Roman Patapievici


- Mulțumesc foarte mult Lavinia Gabor pentru invitație. Sunt surprins că trebuie să vorbesc într-o sinagogă, mi-am zis că alegerea pentru sinagoga ortodoxă e judicioasă.

Mi se pare că mi se potrivește, în același timp mă tulbură foarte mult că vorbesc într-un astfel deloc pentru că e plin de prezența celor care sunt absenți, un lucru la care trebuie să ne gândim și noi îmi dă pace de când am intrat. Acest lucru, faptul că o întreagă comunitate a fost complet nimicită și noi suntem aici pentru că e nu mai sunt.

Lucrul trebuie marcat într-un fel, m-am gândit să vă rog să avem un moment de reculegere pentru asta, dar vreau să evoc altceva ca pe un moment de reculegere. E vorba de o reflecție sau mai degrabă uimire pe care Eli Vizel, un evreu nu din Oradea, mai din Nord din Sighet, a avut-o atunci când a vizitat ca adult, după multe, multe rețineri Auschwitz-ul. Ce ținea minte ca copil evreu deportat acolo, era faptul că locurile sunt sinistre și a fost uluit să descopere că natura din jurul Auschwitz-ului e paradiziacă, era maiestuoasă, frumoasă, solemnă, pe scurt paradisiacă. Şi a avut această reflecție, a spus “Dante s-a înșelat atunci când a zugrăvit Infernul că având nu numai pedepse infernale ci și o geografie a infernului. De fapt Infernul e făcut de oameni în paradis.

Paradis era considerat acel loc și de către cei care aveau clădirea, casa de locuit cu un etaj jumate un hoch parter și etaj. Comandantul lagărului și familia considerau că locul este un paradis, deși tot Personalul Auxiliar era din lagăr iar dacă stăteau mai sus puțin vedeau interiorul lagărului dar capacitatea omului de a face abstracție de aceste lucruri e formidabilă. Acesta este un paralelism formidabil între ce a văzut din natură ochiul de copil a lui Eli Vizel, copil evreu deportat în vederea morții la Auschwitz și în ceea ce vreau să vadă ochii de copii ai familiei comandantului lagărului.

Luați această introducere ca pe un moment de reculegere pentru evreii din Oradea care nu mai sunt și care au ridicat această sinagogă ca să se roage.



 


moment de reculegere



 



Când am convenit cu domnul Gabor să vorbesc despre ceva care s-ar putea numi omul recent și modernitățile recente mi-am dat seama că am făcut o opțiune enormă, pentru că toate cuvintele care sunt prezente în această…, în acest titlu sunt, trebuie explicate toate, trebuie explicat ce este omul recent, trebuie explicat de ce nu e modernitate şi sunt modernități și ce anume sunt modernităției recente față de modernitatea pur și simplu.

Deci a fost, m-am cam trufitt când am luat titlul ăsta. Asta ca să vă spun că o să fac ceva puțin diferit fără ca să vă trag pe sfoară. Şi anume am să vorbesc despre modernitate într-un fel care să facă inteligibilă noțiunea de om recent pe care am descris-o în cartea mea, o carte deja veche din 2001, o carte care ca toate cărțile pe care le-am scris pleacă de la o experiență foarte personală și vreau să ne amuzăm împreună de evocarea acestor experiențe ca să fac deschiderea spre motivul pentru care am devenit atât de preocupat această temă.


În 1994 am avut o bursă care avea cu ea la pachet un privilegiu extraordinar acela de a locui timp de o lună de la Paris într-un loc foarte bun și de a avea acces nelimitat la bibliotecile de acolo. Era o singură îndatorire pentru cei care locuiau în miezul Parisului în acea casă formidabilă care era o casă veche pariziană din Evul Mediu, pe dinafară bine conservată pe dinăuntru complet modernizată și anume să socializeze cu cei care se aflau bursieri din alte locuri. Am primit în cutia mea poștală invitația să stau de vorbă cu o persoană care era preocupat ca și mine de Istoria Științei. Eu m-am ocupat mult de o sigură excepțională care din păcate este foarte puțin cunoscută dar despre care în Oradea precedenta conferință pe care am ținut o în cadrul conferințelor Microsoft. În Oradea, deci am evocat această figură. Este vorba de un francez Pierre Duhem a fost o mare mare figură, un un geniu clinic cum îmi place mie să spun.

Geniul clinic este geniul care ca Mozart nu doar că transcrie direct muzica pe care o are un că o are în cap dar face știmele (Partea care revine fiecăruia dintre interpreţii unei bucăţi muzicale şi care se extrage, separat, din partitura generală.) pentru toate instrumentele direct. Deci o situație de înzestrare îmi vine să spun patologică de aia spun că este geniu clinic.

Sau cum era John von Neumann un evreu ungur a cărui înflorire a fost în Statele Unite și care avea un geniu matematic atât de dezvoltat încât se spune că trecând pe lângă o tablă pe care rămăsese scrisă o demonstrație s-a uitat la ea sa întors și a corectat imediat o chestie care era acolo greșită. Pierre Duhem așa a fost, a fost primul în toate instituțiile de învățământ unde şi la care a participat. La ecole normal-superior a intrat primul, a fost primul în permanență, În anul doi de facultate s-a înscris cu o teză de doctorat în fizică care a fost respinsă pentru că a îndrăznit să critice o anumită teoremă pe care ministrul învățământului de atunci o susținea. Marcellin Berthelot poate că domnul profesor Pop, Marcellin Berthelot îi spune ceva pentru că s-a ocupat de studiul rădăcinilor în alchimie ale chimiei. Marcellin Berthelot care a fost într-adevăr un savant avea totuși limite personale și anume nu admitea să îi fie criticată teoria și ca atare teza lui ( Pierre Duhem) a fost respinsă.


S-a reciclat imediat ( Pierre Duhem) și şi-a luat o teză în matematică pentru că așa e Mozart poate să treacă de la una la alta imediat și să ai lustră ca fizician în mod eminent dar este un om care a devenit un epistemolog important, adică e primul care a dat o descriere a teoriei fizice care a rămas până astăzi de referință, dar în plus a făcut un lucru pentru noi toți formidabil. A căzut din întâmplare (şi din întâmplare vă spun ce înseamnă), din întâmplare a căzut peste o mare uitare. O uitare în care Europa se instalat începând cu secolul luminilor, are și beznele lui secolul luminilor și anume știința Evului Mediu. Un lucru care sună oximoronic urechilor multora dintre noi dar care are un conținut important pentru că rădăcinile ştiinței moderne a naturii sunt de fapt în secolul al XIV-lea printre nominaliștii parizieni sau nominaliștii care erau numiți calculatori de la Colegiul Merten din Oxford.

El a descoperit acest lucru și știți cum? Întâmplarea de fapt este conștiinciozitatea, lucru care este formidabil la oamenii importanți este că ei sunt extraordinar de meticuloși, de atenți și se bazează mereu pe mărturia adevărului. A mers pe urmele unui plagiat din secolul al 16-lea și anume acolo unde contemporanii lui Tartaglia care a fost acuzat de plagiat spuneau că sursa lui Tartaglia este un anume Jordanus Nemorarius. El a zis”- Dar cine este ăsta?” și s-a dus pe urmele lui să vadă cine e. Şi văzând cine e a descoperit necititele manuscrise medievale care conțineau un lucru care la consternat acela că principiul “cum se cheamă în fizică al vitezelor virtuale era folosit deja ca un adevăr de către acest om de la începutul secolul al 13-lea.

Cum e cu putință? Înseamnă că ce au spus mari maieștri Lagranje e fals și că între Arhimede și Galileo Galilei nu sunt 18 secole de benznă cum se crezut și există o lumină care a apărut la în moment dat și anume în secolul al XIII-lea. Mergând pe urmele acestui denunț de plagiat și repunere în drepturi a celui care fusese plagiat a descoperit un continent scufundat care astăzi în istoriografie se numește știința sau fizica Evului Mediu o Statică și o Cinematică, nu încă o dinamică.

Am făcut această introducere pentru că morții trebuie onorați și adevărurile legate de el trebuie mereu pomenite și când unul este uitat sistematic cum este Pierre Duhem mi-am permis în fața dumneavoastră în sinagoga ortodoxă să îl evoc.

Deci ce vreau să fac astăzi în fața dumneavoastră eu următorul lucru: aș vrea să definesc modernitatea într-un fel care pe care nu îl veți găsi în manuale și să aplic această definiți a modernității la situația în care noi ne găsim astăzi și pornesc de la cele două întâmplări pe care vă am spus că vreau să le evoc.

Ocupându-mă de Pierre Duhem am fost convocat de această persoană vedeți că eu sunt foarte corect politic îi zic persoană, am fost invitat tot de ea adică nu fac nici o presupunere de gen, de orientare sexuală. Această persoană m-a invitat să stăm de vorbă și a urmat spre surprinderea mea un interogatoriu

- De ce mă ocup de Pierre Duhem?
- Oare opiniile lui politice sunt și ale mele?


Îmi venea să îi spun că Maiorescu “dar nu e în chestiune doamnă!” - doamnă , am dat-o în vileag. Pe scurt dacă te ocupi de Pierre Duhem care era regalist într-o epocă a treia republici, el a trăit la mâna a doua jumătate a secolului al 19-lea, într-o foarte dură epoca în care atunci de-abia, în jurul lui 1880 sau tranșat chestiunea între monarhie și republică.

Atunci s-a născut Republica a treia cea care a decedat în 1940 cu catastrofa militară în fața Germaniei lui Hitler. El era monarhist, regalist, era catolic practicant la Ecole normal-superior, ăștia aveau un nume - ăia care se duc la Liturghie. Era catolic practicant și în plus s-a scos zvonul care e complet nejustificat (și pe care unul dintre prietenii lui evrei Jacques Hadamard mare matematician l-a infirmat) că este antisemit. El era de fapt antimasson și am spus nu are nici o legătură problema pentru mine Pierre Duhem înseamnă cu totul altceva, dar de aici din discuție a rezultat următorul lucru, a rezultat că există o poziționare extrem de ideologizată pentru care numele care mi-a fost atunci pentru prima oară furnizat este corectitudine politică


Nu e corect politic să te ocupi de Pierre Duhem pentru că din punct de vedere politic era suspect, pentru că din punct de vedere religios era religios, iar din punct de vedere religios în modernitatea recentă nu trebuie să fii credincios. Poţi să fii așa, să ai o religiozitate da asta se admite dar să fii religios în sensul tradițional nu se admite și așa mai departe.

Este un episod, un episod în care am aflat de exemplu că folosirea numelor e foarte importantă, de exemplu nu pot să spui despre cineva că este Black person pentru că în felul ăsta discriminezi și că trebuie să folosești acel nume care a fost ales de grupul cărei aparține acea persoană pentru a fi desemnat. Ca un est european care avea contacte livrești cu zona occidentală asta a fost o descoperire care mi-a schimbat viața pentru că ma pus pe urmele unei bibliografii pe care o ignoram complet și când m-am întors în țară am scris un articol, care îmi a făcut foarte mult rău și care se numește Comunismul American.


Am depistat un soi de nucleu al comunismului sau al unei atitudini comuniste în această corectitune politică. Asta m-a pus brusc din zona centrală unde credeam că sunt în zona de dreapta unde în continuare nu cred că mă găsesc și o să vedeți de ce spun că centrul este zona în care mă mă situez.


După aceea la un an și jumătate am primit o invitație pe care am acceptat-o din motive pur conjuncturale și anume ca să-mi văd sora care a emigrat în Noua Zeelandă și invitația era la Brisbane. Foarte straniu, era o chestie, un congres de futuribile un congres de futurologie unde am primit o invitație nominală, nu știu de ce, după aceea am aflat că la recomandarea cuiva de la Institutul Bancar carcare citise, nu știu cine. În fine, dar în mod normal aș fi respins asemenea invitație. Ce să caut eu la un congres și nu primul nu al doilea al 15-lea. Era al 15-lea Congres Internațional de Futurologie. Mi-am zis, ăștia sunt de prima mână și m-am dus cu gândul să adun material în vederea, sunt urmaș a lui Caragiale în fond, în vederea unui mare hohot de râs cu prietenii

Mai ales că în Sydney locuiau un bun prieten care și el emigrase și mi-am zis Dima mergem împreună la Brisbane de la Sydney și participăm, un festin, o distracție extraordinară. O săptămână dura, voiam să-i văd pe ăștia care se ocupă cu futuribilli o chestie care mi se părea completa aiurea. Bineînțeles că am văzut-o și pe sora mea.


Chestiunea era următoarea, ce am descoperit acolo a fost o sectă. Aștia nu erau niște cercetători bizari ca ăștia care fac un congres pentru ufologie care studiază științific farfuriile zburătoare. Asta e benignă, nu ăștia erau o sectă postmodernă care vroiau să facă o sinteză între satul african de acum 5000 de ani și tehnologia cea mai soft. Să nu vă imaginați că ei au venit cu economy class cum am venit eu, toţi veniseră, ştabii, cu bussines class la această întâlnire, dar toţi erau ultra ecologiști, ecologism care îi împinsese spre zona elogiului satului african și anume cum cruţau ei natura. Ce bine erau integrați în natură, cei sinteză formidabilă spirituală, nu știu ce…

Unul dintre paneluri era cu descrierea unor rituale nocturne, cu aprinderea unor lemne la liziera pădurii și incantarea unor chestii, şi au făcut materiale video pe care le vedeam cu Dima consternat totalmente și la sfârșit, la sfârșitul întâlnirii o persoană spunea: -Şi acum vă rog să avem un contact spiritual și ne-a luat de mână, se închideau ochii și aveam un contact spiritual. Eu îi deschideam să văd ce fac ăștia. Ce am aflat de acolo este următorul lucru și asta m-a pus pe urmele unui alt set de bibliografie. Semnificativ am aflat că există un aspect practic al postmodernismului


Pentru mine intelectual învechit, postmodernismul este ceva care a fost cumva inventat de câțiva filozof francezi, e ceva care are de-a face cu punerea în discuție a marilor narațiuni privitoare la istorie, e ceva care are de-a face cu o anumită metodă de analiză ori de critică a textelor care se numește deconstructivism, ceva de felul ăsta. Dar nu există un aspect practic al acestui postmodernism pe care l-am văzut acolo, un soi de religie suis-generis, o religie care este bazată pe toate deconstrucțiile, ca să spun așa, ale postmodernismului filozofic dar care în fapt reprezintă un etos qvasi religios care se bazează pe o utopie, utopia că civilizația modernității este o civilizație profund, profund pernicioasă.

Ea atacă natura, ea atacă omul, ea prin intermediul capitalismului distruge societatea și prin intermediul științei moderne a naturii pune în mâna oamenilor echivalentul unor arme de distrugere în masă. Eu care sunt un modern tulburat dar modern numai puțin, am fost foarte tulburat de această întâlnire cu ei, pentru că…, să vă dau un exemplu…, au fost invitați și din Rusia. Rușii ca și românii sunt intelectuali învechiți, adică sunt European de specie veche, ei cred în știință, în raționalitate, în chestii de astea. Și ca atare era o rusoaică care a ținut o comunicare, care era ecologistă era ceva foarte simpatic. Dar a ținut-o ca pe vremuri, adică cu bibliografie cu indicații, nu cu grafice și mai departe. Unul dintre organizatori care era de față a coborât și a spus și s-a întors spre public și a zis:

-Nu îmi vine să cred! ceea ce auzim aici este o comunicare științifică, nu îmi vine să cred, noi nu facem asta aici, acest spirit este cel care ne-a adus în situația de față.

Știința era vinovată, pe scurt. Mie acest tip de discurs mi s-a părut obscurantist, mi s-a apărut fals factual și a reactivat în mine întrebările care sunt legate de identitatea modernității. Dacă nu aș fi avut experiența de la Brisbane, dacă nu aș fi avut discuțiile foarte neplăcute cu acea doamnă profesoară care m-au pus pe urma corectitudinii politice n-aș fi înțeles, îmi vine să spun nu doar pe ce lume sunt dar nu aș fi înțeles, nu mi-aș fi pus întrebările referitoare la modernitate.


Așa am ajuns să scriu “Omul recent”, pentru că m-am ciocnit cu o variantă de postmodernism care mi s-a părut deosebit de pernicioasă și pentru că asta m-a făcut să înțeleg mult mai bine ce este modernitatea. Ori pentru că modernitatea nu este pur și simplu o opțiune culturală și este destinul lumii noastre astăzi, pentru că vă rog să remarcați, când China se modernizează, ea nu Inventează o altă formulă decât modernitatea, când Africa vrea să facă știință ea nu recurge la satul african de acum 5000 de ani cum ar fi vrut secta această postmodernă, nu ci merge, face știință exact în felul în care se face știința modernă a naturii.

În momentul în care comunitățile revendică un statut de demnitate socială și personală și economică nu o fac recurgând la Cetatea Florentină din vremea lui lui Machiavelli, Republica Florentina, nu o fac recurgând la Atena lui Pericle ci o fac recurgând la teoria politică modernă. Şi asta nu cei care țin de tradițiile europene, ci cei care țin de orice tradiție. Prin urmare lucru pe care vreau să-l dezvolt succint în fața dumneavoastră este o descriere a modernității care pe de o parte să ne facă să înțelegem în ce constă ea și pe de altă parte să înțelegem în ce măsură identitatea noastră politică, socială, economică și îmi vine să spun sufletească, este marcată de faptul că suntem moderni inclusiv atunci când criticăm modernitatea noi o facem în interiorul ei, iar când nu se face acest lucru din interiorul ei atunci avem de-a face cu niște construcții pe care în politică le numim totalitare.


Totalitarismul fiind o formulă politică care încalcă unul dintre principiile fundamentale ale modernității, acela că religiile politice sunt interzise și sunt interzise pentru că religiosul este separat de politic Asta e ceva mult mai tare decât afirmația “biserica este separată de stat” chiar și când biserica nu este nominal separată de stat cum este cazul monarhiei britanice unde regina este și capul bisericii oficiale care este Biserica Anglicană, chiar și acolo religiosul este separat de politic.

Deci avem situații în care deși biserica nu e separată de stat religiosul este separat de politic. Când unești religiosul cu politicul obții o religie politică, nazismul este o religie politică, fascismul italian este o religie politică, comunismul este o religie politică. Prin urmare acestea trei reprezintă violări a unui principiu fundamental din interiorul modernității.

Dar ce este această modernitate? Modernitatea primul lucru care trebuie înțeles este că ea nu este naturală, prin asta înțeleg că ea nu a crescut în natură pur și simplu.

Cum știu că ea nu a crescut în natură? Prin faptul că nu a apărut decât în sânul unei singure forme de civilizație. Dacă spun că se născut în interiorul creștinismului este o metaforă, pentru că n-a apărut în interiorul creștinismului grec, acela care este legat de biserica să îi zicem bizantină acceptați vă rog acest termen care este imprecis și care mai târziu avea să dea naștere ortodoxiilor din zona rusească și sud est europeană. Nu, a apărut în interiorul unei variante de creștinism pe care o voi numi nu catolicism, pentru că el nu se născut încă după părerea mea catolicismul se naște o după Trento.


Nu, a apărut în sânul creștinismului latin. Este un fenomen care începe să apară o dată cu un fenomen care pare să fie pur religios care ține de Istoria instituțională a Bisericii Apusene și anume reformă așa numita revoluție papală din a doua jumătate a secolului al XI-lea. O anecdotă sună în felul următor: - cu toți am văzut filmul jucat magnific de Peter O'Toole și de Richard Burton, Thomas Becket. Thomas Becket este un sfânt al bisericii, a fost hăcuit de autoritatea politică care face să fie un fost prieten de curvăsării. Henric al II-a Plantagenet care ordonă omorârea lui este un fost amic de curvăsăreală a lui Thomas Becket. Pe Thomas Becket l-a pus Henric al II-a Plantagenet să conducă biserica pentru ca să o aibă la mână, ca să o aibă sub autoritatea lui și şi-a pus amicul acolo. Numai că amicul să identificat cu poziția și a devenit alt om de la o zi la alta și anume a intrat pe un traseu de evoluție care îl aduce sub săbiile cavalerilor lui Henric al II-a Plantagenet devenind un sfânt al bisericii.

Dar el avea o particularitate care nu e cunoscută, el era unul din oamenii Revoluției papale, Iar oamenii Revoluției papale aduseseră cu a raționalizarea, instituționalizarea și lupta împotriva corupției. Asta e o temă pe care care ne e foarte familiară, corupția se manifesta prin faptul că preoții curvăsăreau și atunci li sau interzis, a fost introdus celibatul, se practica Simonia adică sacramentele erau date pe bani sau funcțiile erau date pe bani.

Politicul funcționa în interiorul bisericii și atunci împotriva acestui corupții au ridicat o sumă de oameni, mulți dintre ei eminenți, care revendicau împotriva cutumelor adevărul. Vorba pe care vreau să o văd este următoarea, Thomas Becket deja devenit arhiepiscop de Canterbury intrase în conflict cu niște landlord's, cu niște stăpâni de pământuri locale și care au invocat împotriva a ceea ce susținea el: obiceiul. El a răspuns magnific în felul următor:

- Hristos nu a spus Eu sunt obiceiul e la spus Eu sunt adevărul.

Asta se întâmplă la sfârșitul secolului XI, modernitatea este ceva care apare deja în această revendicare a adevărului, care poate fi de natură critică, care poate fi de natură juridică, care poate fi de natură filozofică, care poate fi de natură teologică, împotriva unui lucru care este lăsat de acumularea timpului așa cum timpul a făcut și accidentele umane. Acest fel de a critica istoria din perspectiva ceva ce scapă istoriei și care primește numele de adevăr este o trăsătură cu profund modernă.


L-amevocat pe Thomas Becket pentru a vă spune că modernitatea nu a apărut nici în marea, şi insist pe calificativul “marea civilizație chineză” care este o cultură impunătoare, este ceva realmente extraordinar. Și când spun extraordinar nu mă refer numai la artefactele care pot fi văzute, mă refer la scrierile lor, mă refer la arta lor, artă nu neapărat asta vizuală dar la artă lor care este arta cuvântului, arta caligrafiei și sunt uriași chinezii și cu toate astea având beneficiul că au durat (ei nu au duratt 400 de ani, ei nu au durat un mileniu, au durat mai multe milenii) în condiții de stabilitate stilistică, culturală deci, cu totul ieșită din comun și cu toate astea nu această civilizație genială din toate privințele a dat naștere modernității ci una periferică, care era pur și simplu barbară în comparație cu civilizația chineză. Indienii cu tot geniilor filozofic pentru că dacă vreți să găsiți undeva un geniu filozofi care îmi vine să spun îl bate pe al grecilor, atunci în India trebuie să vă duceți.

India este o cultură filozofică și științifică formidabilă dealtfel între toate civilizațiile ei seamănă cel mai mult cu grecii, pentru că grecii sunt cei care au pus în centru civilizațiilor cunoașterea, exact cum a făcut-o și indienii. Deci sunt o mare cultură științifică și spun științifică pentru că în centrul culturilor se află cunoașterea. Cu toate astea ei nu au dat naștere deși o puse în centrul culturii lor cunoașterea, unei științe modern a naturii prin care se înțelege pe deoparte matematizarea teoriei și pe de altă parte tot matematizare dar nu a teoriei ci a experienței, astfel încât experiența matematizată devine experiment iar experimentul devine de stabilitatea, verificabilitatea, sau falsificabilitatea teoriei. Astfel încât din înfruntarea uneia cu celelalte cu cealaltă rezultă posibilitatea de a găsi un adevăr controlabil.


Controlabil înseamnă următor lucru: - în momentul când vreau să mă duc pe lună construiesc traiectorii și aparate care să se înscrie pe aceaste traiectorii pornind de la o teorie. O teorie care este verificată pe alta experiență decât trimiterea spre lună și îmi iese. Adică oamenii aceea nu mor și se întorc înapoi, iar când se întâmplă defecțiune îngrozitoare cum a fost cu Apollo 13 deși mijloacele sunt foarte limitate reușesc să-i aduc cu toate astea înapoi.

Asta înseamnă un adevăr controlabil. Singura civilizaţie care a putut să creeze o astfel de modalitate de a produce adevăruri controlabile este civilizația modernității. Ştiința modernă a naturii s-a născut foarte periferică îmi vine să spun, mediul în care s-a născut este pur teologal, este un mediu newell secolul al XVII-lea. Nu mă refer la credințele personale ale celor care au construit știința modernă naturii cei pe care îi știm care sunt Galileo Galilei e Descartes sau Isaac Newton sau Kepler și așa mai departe. Ei toți sunt ceea ce istoricii numesc teologi seculari. Adică sunt teologi, sunt filozofi care își pun problema ştiinței întru un fel de tologic, sunt seculari pentru că nu sunt teologi ai bisericii, ai oficialității ci sunt teologi în societate, dar nu mai puțin sunt teologi.

Ăsta este profilul celor care au inventat știința modernă naturii, dar rădăcinile sunt în secolul XIV-lea, toți aceia sunt călugări și țin de universitățile timpului care cum știți, controlate de biserică nu vreau să spun asta, dar gradul suprem era cel teologic care era peste ceea ce era de doctor în arte și profesorii în majoritatea lor în Evul Mediu nu sunt laici, sunt călugări ce aparțin celor două mari ordine călugărești care sunt cel franciscani și cel dominican în creștinismul latin. Ce vreau să spun cu asta este următorul lucru: că modernitatea, am amânat și o să vă dau cele patru trăsături după care o puteți recunoaște imediat.


Modernitatea a apărut între o civilizație care nu era genială, era periferică, geniali erau chinezii, geniali erau îmi vine să spun erau indienii, nu era civilizația creștinismului latin. Ăștia sunt periferici și minori. Au apărut acolo. De ce nu e locul în această conferință să dezvolt ipotezele mele personale sau cele care în literatură au apărut, fapt este că patru elemente apar pe o perioadă de timp care este lungă. Ştiți noțiunea de durată lungă, omul se naște la data de 18 martie 1957 la ora 5:00 dimineața, ăsta-s eu, dar e o durată lungă în care îl se înscrie, momentul în care mama mea rămâne însărcinată și toată perioada de gestație și până la urmă expune un eveniment așa și deodată apare la lumina zilei o făptură care până atunci era doar potențială. La fel se întâmplă lucrurile cu descoperirile. Gestația lor este lungă de la un moment o vedem și zicem atunci a născut! Nu, e un iceberg, este ceva care deja se pregătește de un timp.

Deci între revoluția papală 1070 și secolul al XVII-lea, sfârșitul lui, nu începutul lui, este o lungă perioadă, o lungă perioadă de 600 de ani în care rădăcinile, rizomii se formează şi apar la un moment dat patru trunchiuri: un trunchi este politic, un trunchi este economic, un trunchi este științific, și un trunchi este cum să îi zic? religios într-un în fel pe care îl voi preciza. Vreau să vi le spun care sunt aceste trunchiuri care la un moment dat și când spun la un moment dat înseamnă de fapt a doua jumătate a secolului XVIII-lea, al XVII-lea, tot secolul XVIII și de abia la jumătatea lui XIX există o conștiință deplină că avem de-a face cu 4 arbori care cresc dintr-un singur trunchi, iar acel trunchi se numește modernitate.


Am să încep cu primul arbore despre care am mai vorbit arborul științific. Ştiința este ceva pe care toate culturile au practicat-o sau acel ceva pe care îl l-au practicat, e un masculin. Au practicat pe lucrul ăsta toate civilizațiile, pentru că toate civilizații la o nevoie de forme de cunoaștere, nu există nici o civilizație care să poată trăi alături de cunoaștere. Dar știința modernă naturii este ceva complet diferit, cum am încercat să vă spun cu modalitatea de a construi matematic teorii și de a construi tot matematic experiență dând experimentul în felul ăsta din confruntarea lor putând obține un adevăr controlabil. Pentru asta vei nevoie de matematică, matematică aveau sporadic și indienii și mai sporadic aveau chinezii, dar o tradiție matematică consecventă bazată pe un anumit mod de a construit demonstrațiile care pleacă din Euclid, aveau numai moștenitorii civilizației grecești.

De ce nu au fost arabii și au fost creștinii latini? e o întrebare validă dar nu avem timp să răspundem acum. Fapt este că tradiția matematică a rodit în zona pe care o numesc a creștinismului latin. Rezultatul este că pentru a matematiza teoria a fost inventat o matematică nouă care este, ați cunoscut-o în liceu sau facultății, este analiza matematică. Analiza matematică se bazează pe existența unor numere care nu sunt doar numerele naturale, numere discontinui sau numerele raţionale care sunt construite pe acolo. E nevoie de niște numere foarte speciale care formează o mulțime de un tip special care este mulțimea numerelor reale. Fapt este că acest lucru s-a petrecut numai acolo. Perioada de gestație este secolul XIV secolul XVII.


Trunchiul politic, trunchiul politic se bazează pe existența numai în Evul Mediu latin și nu Bizanț deși fondul creștin este identic pe existența unui conflict endemic între Autoritatea bisericii și Autoritatea împăratului. Este lupta dintre două puteri care sunt recunoscute în fața lui Dumnezeu deci teologic egal de îndreptățite potrivit dictonului evanghelic dați lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și cezarului ce este al cezarului. Deci potrivit acestui dicton cele două puteri sunt egale de îndreptățite dar ele se luptă pentru învestitură, pentru teritorii, pentru resurse, pentru putere politică seculară. Din înfruntarea acestor două puteri, în Bizanț nu se înfruntau, biserica recunoscuse că este sub autoritatea împăratului punct, şi cu asta problemă teologico-politică, pentru că așa se cheamă ea în istorie a căzut. Trebuie să ai o problemă teologico-politică ca pe cea pe care v-am descris-o pentru ca teoria politică modernă să se nască. Teoria politică modernă stă sau cade cu recunoașterea legitimității unor puteri egale care trebuie să construiască un aranjament de puteri care să se afle într-un raport pe care îl exprim și dau acum denumirile moderne: separația puterilor în stat ,checks and balances, rules of law.


Ce recunosc cele două autorități?: domnia legii. Ce recunosc cele două autorități egal legitime care altfel și-ar tăia gâtul unei alteia, revedeți Henric al II-a Plantagenet cu Thomas Becket. Ce recunosc? recunosc domnia legii, recunosc precedentul adevărului față de orice altceva, recunosc controlul reciproc al puterilor. Teoria politică modernă se naște din acest conflict între puterile egal legitime.

Dar se mai naște din ceva care e greu de explicat pentru că reprezintă o renaștere a unei situații din Grecia antică prePericle și anume Grecia de la 510 înainte de Hristos atunci când comunitatea ateniană scapă de dictatorii din familia Pisistrate când se introduce noțiunea de Izonomie adică de egalitate în fața legii. Această situație este reluată în mod straniu în interiorul teoriei politice a creștinismului latin și rezultatul este ceea ce numim teoria politică modernă în care cele două entități statul și individul sunt în așa fel construite încât entitatea care până atunci în culturile tradiționale întotdeauna avea dreptate și anume Cetatea, comunitatea, statul, încetează să mai aibă dreptate în fața singularului, în fața individului.


Pot afirma că este modernă orice teorie politică în care raportul dintre stat și individ este formulat în așa fel încât libertăţile individului sunt garantate de autoritatea colectivă, mergând până la faptul că autoritatea colectivă recunoaște că întru-un conflict ireductibil ea pierde în fața individului. Individul are întotdeauna dreptate în fața statului. Asta este esența teoriei politice moderne. Dacă combinați asta un nou raport dintre stat și individ în așa fel încât individul are mereu dreptate împotriva statului în condițiile în care statul oferă garanțiile pentru ca individul să aibă dreptate împotriva lui combinați chestia asta cu conflictul puterilor și construcția instituțională care asigură ca nicio putere să nu o mănânce pe cealaltă, ci să fie în echilibru și obțineți teoria politică modernă.