Prefață
Înainte de a citi acest articol încerc să definesc pentru doritori noțiunile pe care acestea le conține.
MULTICULTURALISM -
Ideea de multiculturalism în discursul politic contemporan și în filosofia politică reflectă o dezbatere despre cum să înțelegem și să răspundem provocărilor asociate diversității culturale bazate pe diferențele etnice, naționale și religioase. Termenul „multicultural” este adesea folosit ca termen descriptiv pentru a caracteriza faptul diversității într-o societate, dar în cele ce urmează, accentul este pus pe multiculturalism ca ideal normativ în contextul societăților liberal-democrate occidentale.
-//-
Multiculturalismul face parte dintr-o mișcare politică mai largă pentru o mai mare incluziune a grupurilor marginalizate, inclusiv afro-americani, femei, persoane LGBTQ și persoane cu dizabilități (Glazer 1997, Hollinger 1995, Taylor 1992).
Problema cu multiculturalismul este când a devenit o ideologie cu tente de “nouă religie” sub influența marxismului și mișcărilor de stânga care prin mișcarea “woke” a devenit distrugătoare. Pentru a aduce la același nivel stânga are tendința entropică zero de nivelare care cu rădăcinile marxiste care afirmă “Tot ce există merită să fie distrus.- Karl Marx” ca urmare nivelarea înseamnă nu aducerea valorilor mici la valori mari ci distrugerea valorilor mari pentru a rămâne doar valori mici. Mișcarea actuală progresistă în frunte cu cea “woke” are tendința de a elimina valorile culturale occidentale pentru a le înlocui cu cele ale altor culturi (Ex înlăturarea și degradarea muzicii simfonice ale “albilor asupritori” în defavoarea muzicii “popoarelor asuprite” din Asia sau Africa, etc.)
CLERICY
Poetul-filozof englez Samuel Taylor Coleridge (1772-1834) credea că, dacă omenirea va înflori, era necesar să se creeze o organizație seculară a indivizilor învățați, „fie poeți, fie filosofi, fie cărturari”, care să „difuzeze prin întreaga comunitate... acea cantitate și calitatea cunoștințelor care era indispensabilă”. Coleridge a numit acest grup ipotetic clerisy , termen pe care l-a adaptat din Klerisei , un cuvânt german pentru cler (preferabil, se pare, termenului rusesc inteligența pe care l-am împrumutat mai târziu, la începutul anilor 1900). Este posibil ca Coleridge să fi echivalat clerismul cu un vechi simț al clerului însemnând „învățare” sau „cunoaștere”, care pe vremea lui era folosită doar în proverbul „o uncie de spirit de mamă valorează o liră de cler”.
Scris de Henry George
„ Adevărul este că, din punct de vedere istoric, Marea Britanie a avut o componență demografică remarcabil de stabilă de cel puțin o mie de ani, dacă nu mult mai mult. Ideea că ceea ce am experimentat din 1997... este în vreun fel comparabil sau echivalent cu trecutul este o prostie, în cel mai bun caz, și necinstit, în cel mai rău caz.”
Argumentele despre imigrație și multiculturalism sunt atât de multe pentru că ajung direct în inima lucrurilor existențiale: cine suntem, de unde venim și încotro mergem? Aceste întrebări existențiale sunt suficient de profunde și complexe la nivel individual, dar extinse la nivel societal, pot deveni periculos de destabilizatoare. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările occidentale au experimentat creșterea nivelurilor diversității etnice, culturale și religioase în raport cu populațiile moștenitoare. Aceste creșteri s-au accelerat enorm de la începutul acestui secol, au fost supraalimentate de criza migranților din 2015 din Europa și urmează să continue pe măsură ce populațiile din Sudul Global continuă să crească, în același timp cu schimbările climatice și degradarea mediului, tocmai în acele zone care sunt cel mai puțin capabile să suporte aceste sarcini.
Modul în care se vorbește despre aceste provocări în locuri precum Regatul Unit și Statele Unite arată problema: “Clericy Liberali” care controlează mass-media și megafonul cultural nu numai că nu ridică aceste provocări, dar susțin că însuși faptul că aceste provocări sunt uneori evidențiate este în sine un semn de bigotism și prejudecăți,totul în funcție de cine face asta. O mare parte din dezbaterea despre imigrație și multiculturalism poate fi descrisă cel mai bine prin expresia
„Nu se întâmplă și este bine că este așa”.
Aceasta este o perspectivă ideologică, deoarece aceste lucruri se întâmplă și nu este complet clar că este că sunt bune.
Imigrare în masă
Existența imigrării în masă în Regatul Unit a primit o nouă urgență prin publicarea datelor din ultimul recensământ, realizat în 2021, împreună cu cifrele migrației pentru acel an. În 2021, migrația netă (persoanele care sosesc minus cei care pleacă) a fost de 504.000 . În total, peste un milion de persoane au sosit în Regatul Unit în cursul anului 2021. Urmează anul 2020-2021 când Biroul pentru Statistică Națională raportează că au sosit 680.000 de rezidenți născuți în străinătate . Între timp, pe frontul ilegal, din 2018 până în 2022 , numărul solicitanților de azil și al imigranților ilegali care au sosit ilegal în Regatul Unit peste Canalul Mânecii cu ambarcațiuni mici a trecut de la 299 la 44.000., cu aproximativ 47.000 de persoane estimate să fi făcut traversarea până la sfârșitul anului 2022. După cum scrie Matt Goodwin , „numărul de persoane care traversează Canalul în fiecare lună [în 2022] a crescut de la 1.000 în ianuarie la peste 7.000 în septembrie”. La sfârșitul lunii octombrie, „aproape 1.000 de oameni în douăzeci și patru de bărci au traversat Canalul într-o singură zi”.
Este adevărat că majoritatea provin din țări precum Afganistan, Iran, Irak, Siria, Eritreea și Sudan. Dar este și adevărat că 90% sunt bărbați , iar 1-2% din populația masculină adultă a Albaniei , în jur de 12.000 , a traversat Canalul cu bărci mici. Albanezii reprezintă acum cel mai mare grup etnic care traversează pe bărci mici. Albania nu este o țară distrusă de război, devastată de foamete sau asuprită de dictatori. De ce acești oameni vin aici ca și solicitanți de azil? Și acest lucru este cu atât mai relevant cu cât acești noi sosiți organizează demonstrații politice provocatoare în capitala noastră , declarându-și loialitatea față de ceea ce consideră încă țara lor
Cui îi pasă, spune statul britanic, care acordă 76% din cererile de azil , spre deosebire de o medie a Uniunii Europene de 34% și doar 8% în Franța . O combinație a Legii privind sclavia modernă din 2015 prin mecanismul său național de recomandare, a Convenției europeane a drepturilor omului și Convenției ONU privind refugiații din 1951, înseamnă că șansele cuiva de a se confrunta cu deportarea sunt practic nule. După cum scrie Sam Ashworth-Hayes , dacă cererea de azil eșuează, el mai are o șansă mai mare de 50% să dispară în economia pieței negre, unde cineva poate încă câștiga mai mult decât dacă ar fi acasă.
Aceste cifre sunt uluitoare; cu toate acestea, ele reprezintă o continuitate și o creștere a numărului care a început să imigreze în Regatul Unit după victoria din 1997 a guvernului noului laburist al prim-ministrului de atunci Tony Blair. Relaxarea granițelor națiunii sub guvernul Blair a însemnat că numărul sosiților au ajuns rapid la sute de mii, atât din interiorul, cât și din afara Uniunii Europene. După cum a scris Konstantin Kisin ,
„mai mulți oameni s-au stabilit în Anglia în timpul apogeului... Noilor Laboriști.. decât au sosit între 1066 și 1950. Permiteți-mi să spun din nou: într-un deceniu au venit mai mulți oameni decât au venit în nouă sute de ani”.
În 2009, a ieșit la iveală faptul că, potrivit lui Andrew Neather , redactorul de discursuri pentru prim-ministrul Blair,
„... imigrația în masă era modalitatea prin care guvernul urma să facă Marea Britanie cu adevărat multiculturală... și să îi dea în nasul dreptei prin diversitate și să le depășească argumentele."
Partidul Conservator, presupusul sceptic față de imigrație, a promis în manifestul său din 2010 că va reduce imigrația la „zeci de mii”, a repetat acest lucru în 2015 și 2017 și a promis în continuare că o va reduce în 2019. În schimb, partidul a permis cifrele de imigrație care fac ca. Primul Ministrul Blair arată ca un speculator fricos. .
Un rezultat al acestei mișcări este că populația Marii Britanii era de 63 de milioane în 2011 , la ultimul recensământ. Acum se ridică la aproape 69 de milioane ( la 68.763.110). Cea mai mare parte a acestei creșteri a provenit mai degrabă din imigrație decât de o creștere în rândul celor deja existenți, având în vedere că rata totală de fertilitate (TFR) britanică a fost de 1,56 când a fost înregistrată ultima dată în 2020, mult sub fertilitatea de înlocuire de 2,1 copii per femeie. Aceste cifre de imigrație sunt un simptom al a ceea ce Ed West numește o „ epocă a neliniștii ” globală, care a văzut, de asemenea, peste trei milioane de imigranți traversând ilegal granița de sud a Statelor Unite de la începutul mandatului președintelui Joe Biden. Rezultatul pentru Regatul Unit este că ponderea populației noastre născute în străinătate este acum de aproape 17%, la 16,8%. Cei de dreapta americană notează corect proporția istorică ridicată a populației Statelor Unite născută în străinătate, de 14%. Asta într-o țară care, deși nu a fost fondată ca „națiune de imigranți”, a avut mai multă experiență cu fenomenul, cu valuri succesive de-a lungul secolelor XIX și XX, le-a asimilat și a cunoscut valuri în creștere din 1965.
În schimb, numai în Marea Britanie cifrele – indiferent de originea națională și culturală a celor care vin – sunt fără precedent. Celor din stânga le place să susțină că Marea Britanie a fost întotdeauna o „națiune de imigranți”, combinând invaziile succesive ale anglo-saxonilor, danezii și normanzilor într-un teritoriu disputat cu milioane de nou-veniți în câteva decenii. Ca o parte, aceasta este o confuzie care ar putea acționa împotriva stângii în moduri pe care aceasta aparent nu le prevede: nu mă pot gândi la multe moduri care ar putea da mai multă credibilitate argumentului dreptei radicale că imigrația în masă constituie o invazie, colonizare și înlocuire, de exemplu.
Consecința acestei mișcări în masă a popoarelor în Regatul Unit este că în „ 1951 mai puțin de 4% din populația Angliei și Țării Galilor era născută în străinătate ”. Chiar și în 2001, aceasta se dublase la doar 8%. Cert este că, din punct de vedere istoric, Marea Britanie a avut o structură demografică remarcabil de stabilă de cel puțin o mie de ani, dacă nu mult mai mult. Ideea că ceea ce am experimentat din 1997, și în special în ultimii șapte ani, este în vreun fel comparabil sau echivalent cu trecutul este o prostie, în cel mai bun caz, și necinstită, în cel mai rău caz.
Această încercare de a combina prezentul cu trecutul este folosită împotriva oricui observă că populația britanică se schimbă atât în compoziție, cât și în dimensiune. Populația britanică era 86% albă, 80% britanică albă în 2011. După recensământul din 2021, acum este 81,7% albă, 74,4% albă britanică . După aceasta, următorul grup etnic cel mai răspândit a fost „asiaticii, britanicii asiatici sau galezii asiatici”, situându-se la 9,3%. Cei care și-au identificat grupul etnic drept „Altele” au crescut la 1,6%. În cele din urmă, cei care se identifică drept „negri, negri britanici, negri galezi, caraibieni sau africani” au crescut, de asemenea, la 2,5%. Londra și Birmingham, cele mai mari orașe ale națiunii, sunt acum minoritare britanice albe. Din 2011, populația albă britanică din Birmingham a scăzut de la 52% la 43%. În Londra, aceasta a trecut de la 45% la 37%. Ritmul și amploarea acestor schimbări nu va face decât să crească, deoarece cifrele care vin din afara Europei urmează să crească în continuare în urma Brexit-ului, ceea ce va duce la noi schimbări.
Mulți membri ai comentariilor și clasei politice vor privi aceste schimbări și fie le vor sărbători ca dovadă a diversității în creștere a Marii Britanii și, prin urmare, a îmbunătățirii moralității sale, fie, așa cum a făcut fostul cancelar al Ministerului Finanțelor și Ministrul de Interne, Sajid Javid, doar să ridice din umeri și să plece .” Şi ce dacă? ” oricărei persoane care susțin aceste schimbări ca poate nu în totalitate pozitive din toate punctele de vedere. Faptul că este o credință general acceptată că noi nici măcar nu trebuie să observăm vreuna dintre aceste schimbări (cu atât mai puțin să discutăm orice posibile dezavantaje într-un mod serios) este considerat axiomatic în clasa noastră de guvernare și de comentariu. La urma urmei, dacă cineva este îngrijorat că migrația în masă, la niveluri atât de înalte, într-un interval de timp atât de scurt, ar putea încorda pactul social și sentimentul a cine suntem, sau chiar dacă există un „noi”, atunci acesta este doar un semn de bigotism flagrant și prejudecăți. Realitatea conform căreia, așa cum a arătat Amy Chua , oamenii sunt în mod inerent grupați și tribali și că astfel de schimbări sunt fără precedent, trebuie gestionată cu prudență și cel puțin discutată, trebuie să fie plasată dincolo de cordonul sanitar al discursului acceptabil.
Și totuși, un număr în creștere nu poate accepta aceste constrângeri asupra realității pe care o pot vedea doar privind în jur. Sondajele au arătat în mod repetat că cetățenii britanici doresc ca imigrația să fie mai mică decât a fost în ultimii 25 de ani și cu siguranță mai mică decât maximele actuale. După cum susține Eric Kaufmann , narațiunea potrivit căreia britanicii au devenit mai relaxați cu privire la imigrație de la Brexit din 2016 nu este pe deplin exactă. YouGov a arătat, de asemenea, că 50% cred că imigrația a fost prea mare în ultimul deceniu, față de 33% care cred că a fost la nivelul potrivit. Date mai recente din 7 noiembrie, din More in Commonși YouGov, arată, respectiv, că majoritatea 56% și 59% alegătorilor britanici doresc reducerea imigrației. După cum scrie Kaufmann, „dintre alegătorii conservatori, aceste cifre sunt de 77%, respectiv 87%”. Importanța imigrației ca problemă a crescut, de asemenea, de la cifrele raportului de 10%, dar a crescut la 33%, etichetând-o problema principală, potrivit YouGov.
După cum a constatat Goodwin în propriul său sondaj reprezentativ ,
„șase din zece... cred că guvernul a pierdut controlul asupra granițelor. Doar unul din opt crede că deține controlul. Și trei sferturi din întreaga țară spun acum că guvernul gestionează prost imigrația.”
În plus,
„La 49 la sută, numărul persoanelor care resping sugestia că cineva care a sosit ilegal în Marea Britanie cu o ambarcațiune mică dintr-o țară sigură ar trebui să aibă voie să rămână este semnificativ mai mare decât numărul, de 25 la sută, care cred că ar trebui să li se permită să rămână. Și cândvine la problema specifică a albanezilor, o mare majoritate a britanicilor, 61 la sută, spun că „ar trebui să li se ceară să părăsească țara și să se întoarcă în Albania”. pluralitățile sprijină delocalizarea solicitanților de azil în Rwanda.
Opiniile asupra imigrației sunt în prezent aproape de o problemă de consens, nu de un război cultural pregătit de dreapta, așa cum susțin unii din stânga. Faptul este că nivelurile de imigrație observate în ultimele două decenii au erodat încrederea în instituțiile noastre politice, deoarece instituțiile menționate au promis și nu au reușit să o reducă sau chiar să o controleze. Acest lucru nu este bun pentru stabilitatea noastră politică. De ce se întâmplă acest lucru, în ciuda faptului că, prin multe măsuri, Regatul Unit este cel mai puțin rasist și cel mai tolerant dintre minoritățile etnice și imigranți a fost vreodată și mult mai mult decât majoritatea Europei? Acestea sunt evoluții indiscutabil pozitive. Dar multiculturalismul amenință să submineze această moderare a atitudinilor, iar aceasta nu poate fi dorită sau suprimată.
Multiculturalism: Definiție
După cum este definit de Stanford Encyclopaedia of Philosophy,
„multiculturalismul respinge idealul „melting-pot” ( vas de topire ) în care se așteaptă ca membrii grupurilor minoritare să se asimileze în cultura dominantă. În schimb... multiculturalismul susține un ideal în care membrii grupurilor minoritare își pot menține identitățile și practicile colective distincte.”
Teoreticienii multiculturali cheie precum Will Kymlicka susțin că
„simpla tolerare a diferențelor de grup nu poate trata membrii grupurilor minoritare ca egali; ceea ce se cere este recunoașterea și adaptarea pozitivă a practicilor grupurilor minoritare prin ceea ce... Kymlicka a numit „drepturi diferențiate de grup”.
Multiculturalismul este, prin urmare, „strâns asociat cu „politica identităţii”, „politica diferenţei” şi „politica recunoaşterii”, toate acestea împărtășesc angajamentul de a reevalua identitățile nerespectate și de a schimba modelele dominante de reprezentare și comunicare care marginalizează anumite grupuri”, grupuri și revendicări care includ „religie, limbă, etnie, naționalitate și rasă”.
În Regatul Unit, după cum scrie Rumy Hasan, conceptul de multiculturalism a fost concretizat la începutul mileniului într-un raport comandat de Runnymede Trust, numit Raportul Parekh, intitulat „Viitorul Britaniei multietnice”. Acesta a recomandat ca guvernul noului laburist să declare Regatul Unit drept o „societate multiculturală”. După cum susține Hasan, ceea ce unește cele două grupuri multiculturaliste de progresiști albi și activiști politici ai minorităților etnice
„este angajamentul față de anti-rasism și anti-discriminare. În mod esențial, multiculturalismul poate fi văzut ca un rezultat logic al implementării politicilor anti-rasiste, având în vedere că „minoritățile culturale” sunt invariabil „minorități rasiale” în contextul occidental.”
În plus, obsesia multiculturaliştilor progresişti albi pentru păcatele trecute ale imperialismului, colonialismului şi rasismului îşi are rădăcinile într-un fel de erezie protestantă, prin care, după cum scrie Paul Gottfried în Multiculturalism and the Politics of Guilt,
„a-i face pe alţii conştienţi de vinovăţia personală şi ancestrală. dovada unei intenții virtuoase și semnifică o întindere către cei nevăzuți din propria societate și către bigoți și victime din alte părți. Aceasta poate fi văzută ca operația harului într-o lume cufundată în păcat ca nesimțire.”
Discursul multicultural a devenit curent de la sfârșitul anilor 1980 până în anii 1990, Regatul Unit redefinit în complexul managerial academic-think tank-ONG-uri ca o „comunitate de comunități”. Un nou accent a fost pus pe minoritățile etnice nu numai ca grupuri distincte, ci extinzându-l în acțiune și discurs politic. Gottfried susține că
„Identitatea, în sensul multicultural, nu se referă nici la calități universale de asemănare sau neasemănare, nici despre aculturație, legături de familie și gene comune. Identitatea așa cum este înțeleasă aici are un conținut relațional și de confruntare și este condiționată de propria sa validare asupra celor care acordă recunoaștere politică.”
Drept urmare,
„identitatea este ceva ce trebuie extins sau reținut, în funcție de faptul dacă o persoană sau un grup de persoane sunt benefice pentru ceea ce întreprinde regimul [managerial] în cauză anatematizat în limbajul terapeutic ca fiind necurat din punct de vedere ideologic și imoral din punct de vedere politic.”
Efectul tuturor acestor lucruri a fost o distrugere a simțului de sine britanic într-o colecție de comunități paralele, în care oamenii trăiesc vieți paralele, izolate de semenii lor.
Faptul că „trezirea” (wokeness), definită ca „sacralizarea grupurilor de rasă, gen și identitate sexuală dezavantajate din punct de vedere istoric” a ajuns la hegemonie instituțională în ultimii câțiva ani nu este un caz izolat de extremism ideologic. Ea se bazează pur și simplu pe doctrinele multiculturale deja înrădăcinate și implementate de statul managerial și de legitimatorii cu aliații ei culturali din Clerisy liberal. La urma urmei, cât de multă diferență există între multiculturalism și “woke” când Iris Young, un teoretician cheie al multiculturalității, scrie în Justice and the Politics of Difference că
„unde există diferențe de grupuri sociale și unele grupuri sunt privilegiate în timp ce altele sunt oprimate, justiția socială necesită recunoașterea explicită și acordarea de atenție la aceste diferențe de grup pentru a submina opresiunea”?
Diferența este una de grad de exprimare, mai degrabă decât de tip ideologic. Accentul în rândul ambelor grupuri de multiculturaliști pe recunoașterea, celebrarea și întărirea diferenței de grup pentru a submina ceea ce ei consideră o putere hegemonică în mod inerent opresivă, a fost pur și simplu radicalizat de Noua Ordine Morală trezită prin instrumentul său de management. statul, difuzat prin megafonul său digital.
Defectele multiculturalismului
Eforturile multiculturaliștilor și ale adepților Noii Ordini Morale de a poziționa imigrația și deschiderea granițelor ca un drum către un mâine mai bun nu au reușit în mod constant să câștige sprijin larg în afara supraclasei și Clerisy, așa cum arată sondajul citat mai sus.
Răspunsul este unul legat de viteză și scală. Până în acest punct, Paul Embery scrie despre neliniștea din rândul localnicilor cu privire la imigrația în masă în cartierul londonez Dagenham:
„Oamenii locali au simțit așa cum au făcut-o pentru că le-a fost încălcat simțul ordinii, și nu simțul rasei.”
Multiculturalismul și Noua Ordine Morală trezită sporesc natura inerent destabilizatoare și dezbinătoare a migrației, care are loc prea repede și la un nivel prea înalt. Erodarea încrederii în instituțiile politice menționate mai sus se extinde și în domeniul cultural și profesional. Dovezile pentru acest lucru necesită doar ca oamenii să „se uite în jurul lor”, așa cum îi place să spună lui Sohrab Ahmari. Majoritatea țărilor cele mai puțin stabile, cele mai divizate și afectate de conflicte din întreaga lume posedă un nivel ridicat de diversitate. Acasă, având în vedere că în prezent cultura britanică este extrem de atomizată, singurătatea fiind o problemă uriașă în rândul tinerilor și bătrânilor deopotrivă; un sentiment de absență a scopului și al sensului din viața multor oameni; coeziunea socială suferind din cauza scăderii angajamentului civic și a prieteniei, imigrația în masă are loc într-un moment în care societatea noastră este cel mai puțin capabilă să-și suporte costurile.
Un exemplu recent al acestor costuri în Marea Britanie a venit la sfârșitul lunii august și în perioada de doliu după moartea Reginei. Violenţa intercomunitară a izbucnit pe străzile din Leicester între bandele islamiste şi Hindutva , în urma unui meci de cricket care se pare că a dus la capăt tensiuni care clocoteau de ceva vreme . Amenințări au fost strigate de ambele părți împotriva celeilalte, în timp ce bandele mari se înfruntau pe stradă. Agitatorii din afară s-au alăturat pentru a agita oala agitată, difuzând mesajele lor pe rețelele de socializare.
Aceste ciocniri reprezintă sfârșitul ascuțit al unei forme de globalizare care conectează concurența de grup și violența la nivel global și local . Acest conflict are rădăcinile în tensiunile politico-religioase care decurg din cele dintre Pakistanul musulman și India hindusă. Înalta Comisie din India a cerut guvernului britanic „să ofere protecție persoanelor afectate”. Când această violență a fost raportată în cele din urmă, a produs titluri precum „ Leicester: De ce tulburările violente au fost surprinzătoare pentru mulți ”, violența a fost pusă pe seama moștenirii imperialismului britanic în India și a rasismului britanic acasă.
Un alt exemplu din acest an a fost raportul privind abuzul sexual în masă asupra a 1.000 de fete din clasa muncitoare, majoritatea albe, din Telford , în mare parte de către bărbați de origine pakistaneză. Acesta a fost doar cel mai recent dintr-o litanie de rușine, cu mari orașe de provincie și orașe mici de-a lungul și latul Angliei spunându-și propriile povești de groază. Este probabil ca zeci de mii de fete să fi fost abuzate, unele chiar ucise, timp de zeci de ani. Autoritățile au mușamalizat, i-au arestat pe acei părinți care au încercat să intervină și au acuzat de inmoralitate pe oricine a indicat situația catastrofală printr-un noul limbaj terapeutic: rasist, xenofob, islamofob. Rezultatul a fost polarizarea politică și un impuls pentru sprijinirea Partidului Național Britanic de extremă dreapta.
În realitate, multiculturalismul a permis violența din Leicester prin izolare a diferitelor grupuri religio-culturale, în timp ce imigrația în masă a agravat situația prin aducerea acestor grupuri în mod rapid în aceeași zonă, Leicester fiind unul dintre cele mai diverse orașe ale Regatului Unit. Multiculturalismul a permis scandalurile bandelor de grooming (toaletare) prin celebrarea și protejarea unor culturi în detrimentul altora și anatemizarea celor care au dat inițial alarma.
Efectele dislocatoare ale imigrației în masă asupra coeziunii sociale și solidarității naționale, din care aceste exemple au fost doar o manifestare extremă, au fost observate academic de ani de zile.
Încrederea este capitalul pe care se construiește economia noastră morală a limitelor apartenenței și excluderii naționale, prieteniei civice și iertării.
Și totuși, Robert Putnam a constatat în 2007 că, pe termen scurt, „imigrația și diversitatea etnică tind să reducă solidaritatea socială și capitalul social. Noi dovezi din SUA sugerează că, în cartierele etnice diverse, rezidenții de toate rasele au tendința de a „se menține pe poziție”. Încrederea (chiar și în propria rasă) este mai mică, altruismul și cooperarea comunitară mai rară, prietenii mai puțini.” În plus, o revizuire meta-analitică din 2020din „literatura privind relația dintre diversitatea etnică și încrederea socială” din „1.001 estimări din 87 de studii” a constatat că „o relație negativă semnificativă statistic între diversitatea etnică și încrederea socială în toate studiile. Relația este mai puternică pentru încrederea în vecini și atunci când diversitatea etnică este măsurată mai mult la nivel local.”
O lucrare din 2016 a autorilor intitulată „Contested Boundaries” (Granițe Constentate) a confirmat temerile cu privire la auto-segregarea comunală pe care le-a exprimat fostul șef al Comisiei pentru Egalitate Rasială, Trevor Phillips, în 2005, promulgată recent pe străzile din Leicester. O altă lucrare a autorilor a demonstrat că, mai degrabă decât dimensiunea grupurilor minoritare, ceea ce a contat a fost varietatea, o varietate mai mare ducând la mai puține sentimente de prietenie, inducerea unei guvernări disfuncționale și scăderea încrederii sociale. Autorii au găsit și un paradox al integrării, prin care percepțiile discriminării sunt mai frecvente în rândul a doua generație, mai degrabă decât în rândul imigranților din prima generație, în special atunci când a doua generație este mai puțin educată. Ca atare, la nivel de populație, diversitatea sporită înseamnă o încredere mai scăzută în rândul persoanelor de aceeași etnie și de diferite etnii.
Aceeași dinamică se desfășoară la o scară mai mică, cu efectul diversității sporite asupra funcționării echipei la locul de muncă. Mai multe studii au descoperit că coeziunea, cooperarea și performanța echipei suferă din cauza diversității în creștere. Între timp, politicile impuse de sus în jos , așa cum sunt practicate de capitalul woke,
„pentru a modera părtinirea managerială prin formarea și evaluările diversității sunt cel mai puțin eficiente în creșterea ponderii femeilor albe, femeilor de culoare și bărbaților de culoare în management”.
În sfârșit, un studiu cu privire la efectul pe care obiectivele diversității l-au avut asupra percepției competenței, a constatat că politicile de diversitate, spre deosebire de politicile bazate pe merit pentru angajare și managementul locului de muncă, au condus la evaluări negative ale competenței femeilor și colegilor de culoare.
Toate acestea demonstrează că cei care susțin că avem nevoie de imigranți pentru a ne menține economia în creștere, inclusiv Social Market Foundation, care a sugerat recent că Regatul Unit ar trebui să se aștepte la un milion de imigranți pe an în anii următori din cauza îmbătrânirii populației și a deficitului de competențe, nu înțeleg cum funcționează îmbătrânirea sau că productivitatea economică ar putea fi într-adevăr împiedicată de forțele de muncă mai puțin capabile să aibă încredere și să coopereze una cu celălaltă. Diversitatea nu este o putere socială sau economică inerentă.
Cultura contează mai mult decât recunoaște multiculturalismul
Viziunea asupra culturii propusă de adepții multiculturalismului este bogată și diversă la suprafață, dar ajunge să fie o supă gri, omogenizată, de branduri care nu se pot distinge la nivel global, aflate într-o stare deteritorializată definită ca o zonă economică în care locuitorii păstrează puțin sentiment sau simpatie. unul cu altul.
În viziunea multiculturală asupra lumii, toate culturile sunt egale, așa că nici una nu contează cu adevărat. Asemănarea este moartea adevăratei pluralități și particularități. Națiunile sunt reduse la nume pe o hartă, lipsite de conținut și caracter distinctiv, acum considerate opresive.
Cu toate acestea, o societate se poate numi demnă de acest nume numai atunci când majoritatea celor care o locuiesc se consideră pe ei înșiși și unii pe alții ca fiind legați reciproc de o limbă comună, tradiții religioase, structuri juridice comune, tradiții și obiceiuri, exprimate prin public. cultura întruchipată în instituţiile politice şi culturale ale naţiunii. Teoreticianul naționalismului Anthony D. Smith respinge viziunea reductiv materialistă a culturii naționale, așa cum este definită de atributele etnice biologice și de afinitatea genetică. După cum scrie Smith,
„cultura – și cultura în relație cu politica – este cea centrală, nu atitudinile sau sentimentele subiective”
sau relaționalitatea biologică. El definește națiunea ca
„o comunitate umană numită și autodefinită ai cărei membri cultivă amintiri, simboluri, mituri, tradiții și valori comune, locuiesc și sunt atașați de teritorii istorice sau „patrii”, creează și răspândesc o cultură publică distinctă și observă. obiceiuri comune și legi standardizate.”
Smith adoptă o abordare etno-simbolică pentru a studia națiunea ca o comunitate încorporată istoric pe o durată lungă . Acest lucru subliniază centralitatea miturilor, simbolurilor și comunicării ca expresie a diferitelor etnii , care formează și mențin un sentiment de sine de-a lungul generațiilor. După cum a scris Smith , țări precum Regatul Unit, Franța, Spania, Țările de Jos, Suedia, Danemarca și altele din Europa de Vest au fost într-adevăr construite în jurul unei etnii de bază, care a dezvoltat un complex mito-simbolic, dar asta nu înseamnă că pot niciodată (sau nu ar trebui să includă niciodată pe nimeni altcineva). Relațiile rasiale ale Regatului Unit sunt un exemplu de succes în acest sens, în ciuda problemelor citate mai devreme. Aproape 90% din englezi nu cred că trebuie să fii alb pentru a fi englez, de exemplu. Smith merge mai departe, susținând că națiunile suferă periodic procese de reformă, reinterpretare și reapropriere a amintirilor, simbolurilor, miturilor, tradițiilor și valorilor care constituie simțul național al sinelui, producând o sinteză între trecut și prezent. Acest lucru tinde să nască ceva care nu este nici complet nou, nici același, dar încă înrădăcinat în lumea simbolică de ieri.
Continuitatea și schimbarea dintre trecut, prezent și viitor se exprimă prin continuarea „elementelor și formelor culturale – ceremonii și ritualuri, instituții, obiceiuri, nomenclatură, peisaje, stiluri, limbă și alte coduri”, care dă expresie publică cine suntem sunt ca indivizi și comunități, ca parte a caracterului național mai larg. Un exemplu în acest sens în contextul britanic este ritualul public de Duminica Amintirii, când supușii britanici de toate mediile se adună împreună pentru a-și aminti sacrificiul și curajul celor care și-au dat viața în război pentru ca astăzi să ne bucurăm de pace. Această formă de angajament pentru comemorare nu este imemorială, ci exprimă în formă simbolică cultura locuitorilor Marii Britanii, vechi și noi, legându-i printr-un atașament comunal și național de un trecut simultan eroic și tragic. Pentru Smith,
„așa cum Cenotaful din Whitehall din Londra, mormântul tuturor și al nimănui, îmbrățișează moartea și învierea întregii comunități, tot așa repunerea anuală a slujbei de amintire la pașii ei reia narațiunea aspră a pierderea și moartea și promisiunea victoriei finale.”
Acest tip de reapropriere a trecutului unei națiuni în serviciul reatașării este relevant pentru problema imigrației și multiculturalismului. Smith scrie:
„Ca „zone de conflict”, națiunile sunt bine adaptate să încorporeze schimbarea și resinteza. Într-adevăr, dezbaterile recurente despre „identitatea națională”, chiar dacă nu încurajează coeziunea, ajută la ridicarea nivelului de conștiință națională în rândul tuturor participanților, deoarece forțează toate părțile să se concentreze asupra semnificației istoriei naționale și asupra oportunității viziunilor rivale despre „destinul național.”
Dar, relevant și pentru noi aici, Smith susține că reformarea și reinterpretarea trecutului național nu înseamnă că identitatea națională este complet reformabilă sau remodelabilă. Ritmul și amploarea schimbărilor sunt extrem de importante. Acest lucru se datorează faptului că, deși
„schimbarea este încorporată în definiția identității naționale... este schimbarea care operează în parametri clari stabiliți de cultura și tradițiile națiunii în cauză și de moștenirea sa distinctivă. Nu putea fi altfel. În măsura în care identitatea conotă o măsură de stabilitate, de aceeași în timp, schimbarea poate opera doar în limite clare.”
Acest lucru este crucial când vine vorba de subiectul imigrației, diversității și multiculturalismului, pentru că cei care sosesc în Regatul Unit nu vin ca o tablă goală nescrisă în așteptarea ca noua lor națiune să-și scrie scenariul cultural pe suflet.
Garett Jones arată acest lucru în cartea sa recentă “The Culture Transplant: How Migrants Make the Economies They Move To a Lot Like The Ones They Left” (Transplantul de cultură: modul în care migranții fac economiile pe care le mută la mult ca cele pe care le-au părăsit). Jones se bazează pe așa-numita literatură „de rădăcini adânci”, care
„se uită la cum erau țările de astăzi cu 500 până la 2.500 de ani în urmă, în ceea ce privește nivelul de guvernare, dezvoltarea agriculturii și dezvoltarea tehnologică. Se observă că cum era o țară cu sute de ani în urmă este un predictor puternic al cât de dezvoltată este astăzi. Mai mult, potrivit lui Jones, observă că cum erau oamenii unei țări în urmă cu sute de ani prezice cum sunt ei astăzi.”
Jones demonstrează că imigranții își păstrează cultura mult timp după ce s-au stabilit pe un nou pământ și transmit acest lucru generațiilor succesive. Pentru Jones, prosperitatea unei țări este în mare măsură determinată de cultura sa, în special de factori precum
„frugalitate, încredere în străini, importanța de a trăi lângă familie și opinii despre reglementările guvernamentale”.
Acesta este mai ales cazul națiunilor occidentale, ceea ce Joseph Henrich numește lumea CIDATĂ, (occidentală, educată, industrializată, bogată, democrată) - W.E.I.R.D. Inițialele de la cuvintele, (Western, Educated, Industrialized, Rich, Democratic). The World Values Survey - Harta culturală mondială confirmă că Europa de Vest și anglosfera sunt definite de o psihologie individualistă, moralistă, mai abstractă și prezintă un grad înalt de prosocialitate impersonală. Henrich înrădăcinează această dezvoltare psihologică și culturală în efectele pe termen lung ale politicilor de căsătorie ale Bisericii Catolice, care au interzis căsătoria cu veri, au creat familia nucleară și au dezintegrat oamenii din rețelele legate de rude și clan. Acestea au universalizat peisajul mental occidental, permițând cercuri mai largi de încredere și reciprocitate care au permis dezvoltarea instituțiilor autonome și a piețelor libere.
În schimb, majoritatea imigranților în Marea Britanie și în alte națiuni occidentale provin din medii cu o psihologie culturală foarte diferită și abordează viața în moduri diferite. Un exemplu de imigranți și descendenții lor care păstrează valorile și normele înrădăcinate în diferitele lor origini culturale și, prin urmare, viziunea lor asupra vieții se referă la încredere. Jones scrie despre un studiu despre încrederea socială care a constatat că „46% din atitudinea țării de origine față de încredere a supraviețuit” la imigranții din a doua generație din Statele Unite. Această persistență de 46% a fost găsită și la imigranții din a patra generație.
Aceeași reținere a fost confirmată într-un alt mod de Henrich, care raportează că
„folosind datele din Sondajul Social European de la aproximativ 14.000 de imigranți din a doua generație răspândiți în 36 de țări, putem compara rezultatele psihologice ale persoanelor care s-au născut și au crescut în același Țară europeană dar ai cărei părinți au sosit din diverse locuri. Am atribuit fiecărui individ o valoare pentru Indicele intensității rudeniei (KII) și prevalența căsătoriei cu veri, în funcție fie de țările de origine ale părinților lor, fie de limbile vorbite în casele lor. Apoi am analizat aceleași patru dimensiuni psihologice studiate mai sus. Rezultatele sunt iluminatoare: indivizii ai căror părinți provin din țări cu indici de intensitate a rudeniei mai mari sau cu mai multe căsătorii cu veri au fost mai conformist-ascultători, mai puținindividualist-independent și mai puțin înclinat să aibă încredere sau să aștepte un tratament corect de la străini. Aceste relații rămân puternice chiar și după ce am contabilizat statistic diferențele de venit, educație, confesiune religioasă, religiozitate și chiar experiența personală a discriminării.”
În plus,
„impactul consistent și robust al intensității de rudenie istorică asupra psihologiei imigranților din a doua generație dezvăluie că o componentă importantă a acestor efecte psihologice se transmite de la o generație la alta și nu doar datorită expunerii directe a oamenilor la guvernele sărace, plase de siguranță socială, climate particulare, boli endemice sau opresiune din partea populației native în noua casă a imigrantului. Mai degrabă, aceste diferențe psihologice persistă la copiii adulți ai imigranților atât pentru că migranții recreează adesea instituțiile intensive bazate pe rude găsite în țările lor de origine (de exemplu, căsătoriile aranjate cu veri), cât și pentru că anumite moduri de a gândi și de a simți sunt învățate din părinții, frații și cei din rețelele sociale nou formate.”
Aceasta nu este o judecată de valoare a celor care vin aici, ci este pentru a argumenta că cultura și concepțiile pe care le produce contează, dar nu în modul în care multiculturaliștii și New Moral Order cred că o face.
Concluzie
Ca urmare, diferențele mari de fond cultural și de perspective psihologice fac ca imigrația în masă considerată mai sus, la niveluri înalte, care a crescut recent și care urmează să continue, nu este ceva de luat cu ușurință. Acest lucru este valabil mai ales având în vedere efectele sale asupra încrederii și coeziunii sociale, precum și efectele sale destabilizatoare asupra identității naționale. Ritmul și amploarea schimbării sunt problema, nu faptul schimbării în sine, având în vedere schimbările perspectivelor Marii Britanii asupra diversității rasiale. Ritmul imigrației trebuie să fie încetinit pentru a permite vitezei schimbărilor culturale și demografice care este deja coaptă să decelereze până la un punct în care oamenii se pot adapta.
Dar multiculturalismul subminează orice argument sau eforturi în sens invers. Ea favorizează destabilizarea și divizarea atacând sursele coeziunii culturale și ale sentimentului de colegi care ar putea lega diferite grupuri prin adoptarea, de-a lungul timpului, a complexului mito-simbolic al identității noastre naționale, dezvoltat, reinterpretat și reapropriat de-a lungul generațiilor pentru face față schimbărilor și provocărilor istoriei. Recentele atacuri ale New Moral Order “woke” asupra tuturor acestor mituri, simboluri, tradiții, obiceiuri și valori înrădăcinate în trecutul britanic ca purtători ai supremației albe, patriarhatului, xenofobiei și islamofobiei reprezintă o radicalizare a încercării multiculturale de lichefiere. a ceea ce suntem, o lichefiere care poate înstrăina și mulți imigranți .
Având în vedere că toți ar trebui să ne dorim și să urmărim o cultură publică stabilă, ordonată și civilizată, înrădăcinată în trecutul britanic, dar care se schimbă în limite pentru a face față unui viitor incert, atacurile multiculturale și “woke” trebuie privite ca o nebunia sinucigașă ceea ce este, conducând fie la o defalcare a armoniei și ordinii sociale sau la impunerea unei forme mai puțin democratice de conducere pentru a limita consecințele. Nici una nu este de dorit, pentru britanici vechi sau noi .
Henry George este un scriitor din Regatul Unit, care se concentrează pe politică, filozofie politică și cultură. De asemenea, a scris la Quillette, UnHerd, Arc Digital, The University Bookman și Intercollegiate Review.