MEDIA ȘI CULTURA: INDUSTRIA NARATIVELOR ALINIATE

Frontul invizibil al reconfigurării identității românești

Notă introductivă — De ce media și cultura sunt frontul ideologic decisiv

În România postdecembristă, aproape nicio zonă nu a fost mai puțin contestată și mai profund influențată decât presa și cultura. Paradoxul este evident: aceste domenii nu decid bugete publice, nu votează legi, nu conduc ministere, nu controlează instanțe, dar organizează, zi de zi, ceea ce acest popor vede, înțelege, simte și ajunge să considere „normal” sau „de neacceptat”. Cultura fixează reperele adânci ale mentalului colectiv, iar presa decide narațiunea zilnică despre ceea ce este adevărat, legitim, modern, european. Într-o epocă în care puterea nu se mai exercită doar prin instituții, ci prin sensuri, media și cultura devin frontul invizibil al reconfigurării identității românești.Acest capitol nu spune, și nu trebuie citit astfel, că toată presa sau toată cultura sunt aliniate ideologic; există jurnaliști integri, artiști autentici, oameni care refuză înregimentarea. Dar analiza privește structura dominantă, nu excepțiile. Iar structura dominantă este clară: media și cultura urbană finanțată au devenit două brațe ale aceleiași mașinării narative, în care dependența financiară produce dependență ideologică. De aici începe analiza.

1. Presa ca interfață ideologică

Presupunerea fondatoare a democrației este aceea că presa acționează ca un câine de pază al societății. În România ultimelor două decenii, acest câine de pază a fost cumpărat, hrănit, stilizat și dresat de structuri financiare externe și de rețele ideologice urbane. Așa-numita „presă independentă” este, în structura sa economică, o presă profund dependentă. Nu dependentă de stat, ceea ce ar fi lesne de văzut și criticat, ci dependentă de granturi externe, fundații internaționale, corporații globale, ONG-uri politizate și agenții culturale occidentale. Din această dependență economică se naște o dependență narativă: nu ceea ce se întâmplă în România contează, ci ceea ce trebuie spus, într-un anumit limbaj, despre ceea ce se întâmplă în România.

1.1. Sub aparența pluralismului, un consens impus

La nivel cantitativ, România pare a avea pluralism media: sute de publicații, numeroase site-uri, televiziuni, podcasturi, platforme noi. Dar dacă trecem dincolo de numărul de logo-uri și analizăm vocabularul folosit, unghiurile de abordare, temele considerate „importante”, reacțiile standardizate, alianțele culturale și mai ales granițele a ceea ce poate fi criticat și a ceea ce trebuie, aproape ritualic, apărat, descoperim un consens narativ aproape perfect în presa influentă din marile centre urbane. Globalismul apare ca destin inevitabil al istoriei; suveranismul este tradus reflex ca risc democratic; patriotismul este împins în zona „naționalismului toxic”; ortodoxia devine „fanatism medieval” sau „problemă de securitate ideologică”; identitatea românească e prezentată ca provincialism; tradiția e privită ca obstacol în calea modernizării; critica UE este asociată cu populism sau extremism; critica corporațiilor e etichetată ca marxism, iar critica globalismului este rapid trimisă în zona conspiraționismului; orice critică a rețelelor ONG-istice „independente” este considerată atac la democrație. Nu avem de-a face cu libertate autentică a presei, ci cu o coregrafie discursivă: pluralismul formal maschează uniformitatea ideologică.

1.2. Mecanismul real al controlului: nu cenzură, ci condiționare

Cenzura clasică ar fi prea grosieră pentru epoca actuală. Controlul se exercită astăzi prin mecanisme subtile, perfect integrabile în logica „pieței media”: agenții de publicitate care retrag bugete dacă nu ești „aliniat”, fundații occidentale care finanțează doar publicații compatibile ideologic, editori formați în universități occidentale, cu paradigme internalizate, rețele de lideri de opinie reciclați între ONG-uri, think-tank-uri și redacții, algoritmi care penalizează discursul conservator sau tradițional, campanii concertate împotriva vocilor indezirabile, acces preferențial la instituții și surse doar pentru presa „corectă”. Nu este nevoie să oprești explicit un articol; este suficient să construiești un ecosistem în care anumite teme nu sunt nicicând finanțate, distribuite, amplificate. În acest cadru, presa încetează să mai fie oglinda României și devine oglinda celor care o finanțează.

1.3. De ce presa nu mai reprezintă societatea reală

Unul dintre simptomele cele mai severe ale presei aliniate este ruptura aproape totală dintre România trăită și România prezentată. Pentru redacțiile urbane, România rurală este tratată ca o curiozitate antropologică, un decor pitoresc pentru reportaje „colorate”; România credincioasă este redusă la superstiție colectivă, masă ignorată sau „problemă educațională”; România tradițională devine obstacol, „balast istoric” care trebuie depășit; România muncitoare este prezentată ca masă manipulată electoral; România suveranistă este tradusă reflex ca risc fascist. În acest mod, jurnalismul își părăsește vocația de a relata și devine instrument de inginerie culturală. Presa nu mai povestește România, ci o rescrie după un scenariu dictat de rețelele de putere, transformând o națiune concretă într-un subiect experimental pentru narațiuni globaliste.

2. Cultura subvenționată: laboratorul ideologic al globalismului

Dacă presa modelează percepția imediată, cultura modelează straturile profunde ale subconștientului colectiv. Știrile se uită repede; ceea ce rămâne este ceea ce se fixează prin teatru, film, literatură, arte vizuale, festivaluri, expoziții. Cine controlează cultura, controlează nu doar opinia, ci sensul.În România ultimelor două decenii, o parte semnificativă a culturii urbane a devenit dependentă de finanțare externă. Dependența financiară a generat dependență tematică, iar dependența tematică a produs, pas cu pas, aliniere ideologică. Nu toți artiștii sunt „ideologizați”, desigur; există creatori care rezistă presiunilor. Dar structura dominantă se vede în marile orașe, în festivalurile prestigioase, în circuitul de premii și distincții, în programările instituțiilor centrale: selecție tematică, uniformizare estetică, standardizare ideologică, marginalizarea tradiției, substituirea criteriilor estetice cu criterii militante.

2.1. Ce se finanțează masiv: agenda culturală care produce „omul globalizat”

În cultură, banii nu sunt niciodată neutri. Ceea ce se finanțează masiv se vede masiv; ceea ce se vede masiv devine normă; ceea ce devine normă, în timp, formează reflexe identitare.Or, în România, ceea ce primește finanțări substanțiale nu este cultura românească în sensul ei identitar profund, nu este tradiția, nu este memoria, nu este ethosul comunitar, nu este spiritualitatea. Se finanțează cu precădere arta „angajată social” în cheie ideologică occidentală — egalitate înțeleasă aproape exclusiv prin grile identitare, discurs despre discriminare structurală, fluidități și activism; se finanțează proiectele de deconstrucție identitară, în care tradiția devine opresiune, familia devine construcție învechită, națiunea devine invenție periculoasă, iar religia devine reziduu medieval. Se privilegiază estetici ale transgresiunii, cu violență simbolică, corporalitate radicală, limbaj agresiv; se importă narative despre gen, migrație, post-colonialism, fără filtrarea lor prin contextul românesc; se promovează constant „eliberarea individului” prin negarea apartenențelor: comunitatea e prezentată ca limitare, tradiția ca lanț, identitatea ca obstacol. Nu este o cultură care crește din realitatea românească, ci una care crește din logica granturilor. Faptul că un spectacol despre „fluiditatea identității” găsește finanțare imediată, în timp ce un spectacol despre satul românesc contemporan sau despre drama exodului este ignorat sau etichetat ca „neconform”, nu ține de gust, ci de agendă.

2.2. Ce lipsește programatic: tăcerea transformată în politică

Într-o cultură cu adevărat liberă, absențele tematice sunt întâmplătoare. Într-o cultură aliniată, absențele devin indicatori de politică. Ceea ce lipsește masiv din cultura subvenționată românească este chiar ceea ce definește structura adâncă a poporului: istoria reală a comunismului, cu colectivizare, Securitate, închisori, deportări, martiri, disidenți; rolul ortodoxiei în supraviețuirea spirituală și comunitară; drama exodului românesc și dezarticularea socială produsă de plecarea a milioane de oameni; satul în disoluție, nu doar în varianta lui idilică sau caricaturală; memoria eroică, nu doar demontarea ei ironică; tradiția spirituală locală, de la marile figuri culturale până la sfințenia anonimă a poporului.Absența tuturor acestor teme nu este accident, ci rezultat al unei filtrări sistematice: ceea ce întărește identitatea, memoria, continuitatea este lăsat deoparte; ceea ce relativizează, deconstruiește, diluează identitatea este promovat. Ideologia se manifestă nu doar în ceea ce se spune, ci și în ceea ce se refuză să fie spus.

2.3. Efectul: un public urban „reeducat” estetic și identitar

Cultura repetată devine obicei interior. Un public tânăr care, ani la rând, vede doar spectacole despre fluidități, filme despre individul rupt de orice apartenență, expoziții despre tradiție ca traumă, performance-uri despre religie ca patologie și narațiuni despre națiune ca „fantasmă periculoasă” va interioriza o imagine a României care nu mai seamănă cu România reală. Traditia va fi percepută spontan ca stagnare, familia ca opresiune, identitatea românească ca provincialism rușinos, ortodoxia ca sursă de fanatism, satul ca rest arhaic, țara ca problemă ce trebuie depășită pentru a deveni „pe deplin europeni”, iar suveranismul ca simptom al barbariei. În acest fel, cultura nu mai este spațiu al libertății și al pluralității de sensuri, ci instrument de reeducare estetică și identitară. Nu mai formează oameni liberi, ci oameni programați să își privească propriile rădăcini cu suspiciune și, în final, cu dispreț.

3. Intersecțiadintre media și cultură: producerea României ”corecte”

În România contemporană, presa și cultura nu mai funcționează ca două domenii autonome, ci ca două fețe ale aceluiași mecanism narativ. Una produce opinie, cealaltă produce sens; una modelează reacții imediate, cealaltă modelează reflexe lente ale conștiinței; una este focalizată pe actualitate, cealaltă pe orizontul de lungă durată. Direcția însă este aceeași.Această convergență nu este neapărat rezultatul unui plan ocult, ci al unui ansamblu de interese și dependențe: presa are nevoie de prestigiu cultural pentru a-și consolida autoritatea, iar cultura are nevoie de vizibilitate mediatică pentru a exista în spațiul public; ambele depind de finanțări externe, de rețele ONG-istice, de instituții globale. Rezultatul este un ecosistem sincronizat, în care presa legitimează cultura aliniată, iar cultura legitimează presa aliniată. Împreună, ele produc „România corectă”: o versiune filtrată, cosmetizată și ideologic standardizată a realității românești. Nu este România reală, ci România acceptabilă pentru rețelele globale.

3.1. Presa legitimează cultura progresistă: mecanismul vizibilității selective

În epoca vizibilității digitale, a nu apărea în media înseamnă, practic, a nu exista. Presa urbană „independentă”, conectată la aceleași rețele de finanțare și paradigmă ca ONG-urile și instituțiile culturale, devine un amplificator și un filtru: decide ce primește cronici elogioase, ce festival devine „important”, ce regizor e transformat în vedetă, ce expoziție devine „eveniment al anului”. De regulă, primesc vizibilitate maximă spectacolele considerate „curajoase” pentru că desconstruiesc familia sau tradiția, filmele „inovatoare” pentru că prezintă România ca spațiu al degradării și marginalității, expozițiile „relevante social” despre fluidități identitare și activism, artiștii „vizionari” prin conformitatea lor cu agenda globalistă. În schimb, un film serios despre monahismul contemporan este ignorat sau suspectat, un spectacol onest despre sat devine „nostalgie periculoasă”, iar un proiect cultural centrat pe ortodoxie sau suveranitate este perceput ca „risc reputațional”.Presa nu mai reflectă câmpul cultural; îl selectează, îl hierarhizează și, prin această selecție, îl modelează.

3.2. Cultura validează presa progresistă: mecanismul prestigiului simbolic

Procesul funcționează în ambele sensuri. După ce presa acordă vizibilitate unui anumit tip de cultură, cultura validată îi întoarce presei un capital simbolic uriaș. Artiștii finanțați devin invitați permanenți în talk-show-uri, autorii „corecți” devin comentatori ai vieții politice, curatorii de expoziții devin voci morale în chestiuni de educație sau justiție. Autoritatea estetică este convertită rapid în autoritate morală, iar autoritatea morală devine instrument de demarcare a „normalității”. Presa proclamă acești actori drept reprezentanți ai „României moderne”, iar ei, la rândul lor, proclamă această presă drept expresia „adevărului european”. Două oglinzi puse față în față creează efectul de infinit, de evidență de necontestat.

3.3. Producerea României „corecte”

Când presa și cultura lucrează sincron, ele nu doar interpretează realitatea, ci produc o altă realitate, acceptabilă pentru rețelele globale. Rezultatul este o imagine a României fără tradiție, fără rădăcini, fără memorie, fără specific, fără sat, fără ortodoxie, fără eroi, fără identitate comunitară. În locul României reale apare România „corectă”: urbană, fluidă identitar, fără trecut, perfect integrabilă într-un imaginar global, obedientă moral, standardizată în raport cu ideologia dominantă. România reală— cu dorul ei, cu suferințele ei istorice, cu comunitățile despicate de exod, cu credința ei, cu limba ei, cu memoria ei — nu se regăsește în această imagine. Conflictul politic și cultural care urmează este interpretat de elitele mediatico-culturale drept „populism”, „mentalitate retrogradă” sau „anti-europenism”. În realitate, este reacția unui popor viu la un imaginar care nu-i aparține.

3.4. Falanga cultural-mediatică

Presa și cultura, odată integrate în mecanismele de finanțare și legitimitate globală, formează o falangă cultural-mediatică în care fiecare parte o susține pe cealaltă: presa oferă vizibilitate și credibilitate, cultura oferă prestigiu și autoritate simbolică, împreună dau tonul, stabilesc normele de gândire, configurează ceea ce este considerat „civilizat” sau „inacceptabil”. Astfel se construiește o arhitectură a narațiunilor aliniate, în care România vizibilă este România finanțată, iar România profundă devine România tăcută, împinsă la marginea reprezentării.

4. Pierderea centrului cultural românesc

Orice națiune matură are un centru cultural — nu o instituție, ci un câmp de sens în care se adună memoria istorică, limba, ethosul moral, spiritualitatea, tradițiile comunitare, eroii și marile figuri, poveștile și legendele fondatoare, experiențele colective ale suferinței și ale demnității. Acest centru nu este rigid, dar este stabil; nu exclude modernitatea, dar o filtrează; nu respinge dialogul cu lumea, dar îl asumă din interiorul propriei identități.În România ultimelor decenii, acest centru cultural nu a fost doar neglijat, ci erodat și înlocuit. Nu printr-un decret, nu printr-o interdicție frontală, ci printr-un proces lent în care tema identitară a fost ridiculizată, spiritualitatea marginalizată, satul transformat în decor, memoria eroică relativizată, iar marii autori ai culturii române împinși în marginea curriculelor și a conștiinței publice. În locul centrului organic, format în timp de popor, a fost instalat un centru artificial, globalizat, fără rădăcini în solul românesc.

4.1. Ce este centrul cultural românesc?

Centrul cultural românesc este locul invizibil în care se întâlnesc Crezul, limba, istoria, memoria jertfelor, frumusețea satului, marile figuri ale culturii, sfinții, poeții, gânditorii, artizanii anonimi ai tradiției. Este spațiul în care poporul se recunoaște pe sine ca popor, nu doar ca populație. Aici se coagulează sensurile, reperele morale, sentimentul de continuitate, conștiința unei vocații istorice. Fără acest centru, o națiune poate avea PIB, dar nu mai are destin.

4.2. Cum a fost acest centru erodat?

Erodarea centrului s-a făcut prin înlocuirea lentă a temelor identitare cu teme „corecte”, prin ridiculizarea tradiției, prin demonizarea spiritualității și minimalizarea eroilor. În discursul mediatic, tradiția apare aproape exclusiv ca sursă de înapoiere, de bigotism, de „ruralism agresiv”; ortodoxia e tratată ca problemă politică sau ca sursă de fundamentalism; satul devine ori kitsch turistic, ori spațiu al violenței primitive; eroii sunt supuși doar deconstrucțiilor demitizante; memoria suferinței sub comunism e împinsă în periferie. În locul acestor repere, sunt promovate figuri culturale și proiecte care ilustrează dezrădăcinarea, ruptura, transgresiunea permanentă. Este înlocuit un centru al continuității cu un centru al fragmentării.

4.3. Cine ocupă locul centrului cultural românesc?

Locul centrului cultural a fost preluat de un conglomerat: finanțatori externi, instituții globale, rețele ONG-istice, curatori urbani, media „independentă”, think-tank-uri transnaționale. Noul centru cultural este cosmopolit ostentativ, radical post-național, ideologizat estetic, rupt de realitatea concretă a poporului, dependent de granturi și de recunoaștere externă. Cultura nu mai spune: „așa suntem noi, iată-ne”, ci spune: „așa ar trebui să fim ca să fim acceptați”. În loc să exprime ființa românească, exprimă parametrii acceptabilității globale.

4.4. Ruptura estetică și identitară dintre elite și popor

Când centrul cultural este înlocuit artificial, apare o ruptură între limbajul elitelor urbane și trăirea poporului real. Elitele vorbesc într-un idiom globalist, folosind concepte, preocupări și teme importate; poporul trăiește încă în coordonatele credinței, ale familiei, ale comunității locale, ale memoriei istorice. Această ruptură nu este doar estetică; este spirituală. Elitele își privesc propriul popor cu condescendență, iar poporul privește elitele cu neîncredere. Rezultatul este dispariția unei limbi comune; dialogul devine aproape imposibil, iar spațiul public se umple de monologuri paralele.

4.5. Pierderea centrului cultural înseamnă pierderea direcției

O națiune fără centru cultural nu mai știe unde se află și nici încotro se îndreaptă. Nu mai poate deosebi ce este al ei de ceea ce este impus, ce merită continuat de ceea ce trebuie reformat, ce înseamnă progres autentic și ce înseamnă doar adaptare servilă. Fără centru cultural, România riscă să devină anexă culturală, furnizor de consumatori pentru industria globală a sensurilor, incapabilă să-și mai definească singură proiectul istoric. Pierderea centrului cultural coincide cu pierderea busolei naționale.

Concluzie — Media și cultura ca arhitectură a narațiunilor aliniate

Media și cultura românească nu au fost cucerite prin forță. Nicio trupă nu a intrat în redacții sau teatre cu arma în mână, nicio lege nu a interzis explicit tradiția, nicio instanță nu a condamnat în mod oficial identitatea. Transformarea s-a făcut pe un alt palier: prin finanțare, selecție, prestigiu și seducție. În loc să rămână spații privilegiate ale libertății și ale pluralității de sensuri, presa și cultura au devenit, aproape pe nesimțite, instrumente de conformare epistemică. Nu prin frică, ci prin recompense. Nu prin interdicții, ci prin invizibilizarea celor incomozi. Nu prin dogmă declarată, ci prin internalizarea unei ideologii care se prezintă ca „normalitate europeană”.Astăzi, media și cultura alcătuiesc ceea ce poate fi numit, fără exagerare, industria narațiunilor aliniate. Prin ele, România finanțată devine România vizibilă, iar România sacrificată devine România tăcută. Prin ele, suveranitatea este ridiculizată, tradiția este suspectată, ortodoxia este patologizată, identitatea este relativizată, poporul este reeducat cultural pentru a se potrivi unui model care nu i-a fost niciodată explicat și niciodată asumat printr-un act democratic real.Cultura și media nu mai oglindesc România, ci o rescriu. Iar în spatele acestei rescrieri nu stă libertatea, ci o nouă formă de dominație: nu totalitară în formă, ci totalizantă în efect; nu brutală, ci perfidă; nu declarată, ci insinuată. Iar tocmai de aceea, este cu atât mai periculoasă pentru șansa unei renașteri românești întemeiate pe adevăr, demnitate și rădăcini.