top of page

Limite, inadvertențe și ambiguități în exprimarea teologică

Actualizată în: 1 iun.



Autor:  Preot dr. ing. psih. Dumitru Grigore

Comisia de Cibernetică a Academiei Română

Institutul European pentru Cercetări Multidisciplinare



Limite, inadvertențe și ambiguități în exprimarea teologică
.pdf
Descarcă PDF • 904KB




Rezumat

Lucrarea prezintă o reevaluare de conținut a definițiilor stabilite pentru atributele divine, așa cum sunt ele astăzi predate în școlile teologice de la noi, autorul propunând punctual reformulări necesare acolo unde sunt evidențiate limite, inadvertențe și ambiguități în exprimarea teologică, un demers absolut necesar pentru o înțelegere corectă a divinității. Sunt de asemenea abordate probleme insuficient lămurite în teologie, aspecte care, rămânând neclare, pot genera confuzii, interpretări eronate și comportamente total inadecvate în raport cu Dumnezeu.


Cuvinte cheie: divinitate, teologie, natură, fire, jertfă, inadvertență, sistem de valori, atribute naturale, atribute morale, .















1. Introducere


· Primul motiv: înțelegerea corectă și profundă a relației cu divinitatea

Lucrarea de față este o analiză sinceră a mai multor aspecte avute în vedere în interpretarea dogmatică a atributelor divine. Am considerat să facem această analiză din dorința ca noua generație de tineri studioși, tineri creștini ortodocși, dintre care unii sunt deja elevi sau studenți ai unei instituții de învățământ teologic, dar nu numai ei, să înțeleagă mai bine, fiecare, propria sa relație cu divinitatea.


· Al doilea motiv: informarea haotică și fără competență poate fi riscantă

Pe de altă parte, am mai avut în vedere faptul că accesul nelimitat la noua tehnologie, prin care oricine se poate informa despre orice, oricând, uneori fară nicio legătură între pregătirea sa intelectuală și complexitatea problematicilor cu care poate să ia contact informal direct, duce de cele mai multe ori la asumări personale lipsite de autenticitate, la comportamente mimetice de masă, unele chiar aberante – o ”piață” ideală pentru inducerea și întreținerea fricilor, angoaselor, tensiunilor, respectiv pentru experimentarea unor diverse forme de manipulare.


· Al treilea motiv: clarificarea raportului religie-știință

De asemenea am considerat că problematica ridicată aici poate clarifica implicit și stadiul real al raportului dintre religie și știință, pentru ca acesta să fie corect asumat în parcurgerea aspectelor generale care țin de învățătura spirituală, de paradigmele cunoașterii de-a lungul timpului, care țin de apariția științei moderne și poziționarea acesteia în raport cu religiile, în fine, aspectele care țin de limitele în cunoaștere, de premisele corecte ale unui dialog religie-știință etc.


· Analiza este constructivă, aduce clarificări concrete și reformulări necesare

În cele ce urmează, prezentăm prin lucrarea de față, câteva considerente referitoare la limitele, inadvertențele și ambiguitățile teologice. Reformulările pe care le propunem pot să deschidă însă, o perspectivă corectă asupra asumărilor de credință, aducând un plus de înțelegere necesară acolo unde acestea rămân insuficient lămurite în instituțiile de învățământ religios, acolo unde se pune problema unei educații religioase autentice.


· Analiza este direcționată, vizând un manual uzual în școlile teologice din România

Deși referința bibliografică utilizată în cele ce urmează poate fi considerată sumară și neconcludentă, am găsit-o potrivită tocmai pentru că și după acest manual[1] sunt pregătiți tinerii în școlile teologice de la noi.




2. Observații referitoare la atributele naturale sau fizice

 

De-a lungul timpului teologii[1] i-au conferit lui Dumnezeu următoarele atribute:

1.      naturale sau fizice, specifice naturii sau Firii dumnezeieşti absolute şi infinite: aseitatea, spiritualitatea, eternitatea, omniprezenţa, neschimbabilitatea, atotputernicia și unitatea;

2.      intelectuale, specifice cunoaşterii dumnezeieşti: atotştiinţa, înţelepciunea absolută; 

3.      morale, specifice voinţei dumnezeieşti: libertatea, sfinţenia, bunătatea-iubirea, dreptatea absolută, veracitatea și fidelitatea;

 

 

  • Problema conceptualizării asupra divinității induce dificultatea limitelor de cuprindere

Însăși ideea de a conferi lui Dumnezeu un set de atribute pune teologia în dificultatea de a-și defini arealul de discurs și să admită că la nivel conceptual Dumnezeu poate fi cuprins, că Firea Lui, pe care în sens teologic o numim  ”absolută şi infinită, necuprinsă”[2] poate fi descrisă în limbaj omenesc. O inadecvare severă care ar decurge de aici este tocmai conceptualizarea calității de Ființă necuprinsă a lui Dumnezeu. Acesta este un motiv suficient ca, înainte de orice demers teologic, acest neajuns să fie declarat a priori pentru a nu produce confuzii atunci când pe un asemenea raționament conceptual se vor clădi dogmele.

Pentru a gestiona pe parcursul acestei lucrări astfel de neputințe în limbajul teologic, vom opera cu categoriile: limite, inadvertențe, ambiguități teologice și reformulări. Astfel, această exprimare de aici este o inadvertență pe care am putea-o formula astfel:

Inadvertența 1: Lui Dumnezeu i se conferă teologic atribute izvorâte din nevoia omenească de a conceptualiza și cuprinde în semnificații tot ceea ce există, însă Dumnezeu transcende însuși datul existențial, neputând fi închis în acesta și în consecință, neputând fi caracterizat complet prin aspecte cognoscibile care țin de existența pe care ființa umană o poate închide în concepte.

            La acest capitol, o exprimare teologică sinceră și convingătoare ar fi aceasta:

Reformularea 1:”în latura Sa cognoscibilă în natură, lui Dumnezeu i se pot atribui următoarele caracteristici:...” Această abordare onestă ar fi sugerat în clar faptul că Dumnezeu are și atribute cu totul non-cognoscibile.

 

·         Utilizarea inadecvată a sensurilor cu trimitere la natură, fizic și spiritual

            Pe de altă parte sesizăm o totală inadecvare terminologică în a  recurge la cuvintele  natural și fizic atunci când dorești să faci referire la natura sau Firea dumnezeiască absolută şi infinită, pentru ca, la un moment dat să insiști pe însuşirea Sa de a fi duh, spirit, deci în afara oricăror mijloace tangibile de a fi perceput în mod natural și fizic. Inadvertența aici apare desigur din utilizarea necorespunzătoare a sensurilor cuvintelor natura și natural. Cuvantul natura (sau Firea) se referă așa după cum explică și autorii[3] la felul de a fi (Firea dumnezeiască), dar aceasta nu poate fi considerată atribut natural (decât dacă este însoțit concret de precizarea că este vorba despre natura divină). În textul teologic însă, asocierea aceasta lipsește, dar accentul cade pe ”fizice” cu care adjectivul ”naturale” se însoțește. Astfel, parcurgerea textului devine incoerentă, punându-se împreună sensurile insușirilor duh, spirit în asociere cu atributele fizice, o inadvertență care poate fi formulată astfel:

Inadvertența 2: Atributele referitoare la natura sau Firea lui Dumnezeu, dar și  însușirea Sa de a fi duh, spirit, se asociază, acestea considerându-se atribute naturale sau fizice, sugerându-se că natura lui Dumnezeu este una fizică, dar și spirituală în același timp.

            O reformulare care poate clarifica, înlăturând orice nepotrivire de sensuri poate fi:

Reformularea 2:”Atributele naturii sau Firii lui Dumnezeu întăresc însușirea Sa de duh, spirit, deci nematerial, și acestea nu pot fi înțelese prin asociere cu categorii ale căror sensuri țin de existența fizică, substanțială, tangibilă.

 

·         Aseitatea – problema condiționării existenței divine și cognoscibilitatea

            Primul atribut natural, (mai corect spus: primul atribut al naturii dumnezeiești), aseitatea[4], proclamă independența lui Dumnezeu. Lăsând deoparte totala inadecvare din enunțul: ”Dumnezeu nu poate să nu existe”, care lasă oricând posibilitatea de a sugera prin atributul atotputerniciei dus la extrem, ideea absurdă că, tocmai, putând toate, poate să nici nu existe... ne vom referi doar la enunțul că El nu este condiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui, având în Sine Însuşi totul pentru a exista. De asemenea, pentru faptul că este o ființă absolut perfectă, nu poate fi condiționat de nimeni în nicio privință. Această formulare poartă cu sine întroducerea unei limite severe în a se putea face asemenea aprecieri de către om, creația Lui, care, în acest caz nu reprezintă pentru Dumnezeu niciun motiv de a-l trimite pe acesta în existență. Însăși posibilitatea cognoscibilității limitative a acestui atribut (natural) ar implica o condiționare între Dumnezeu și creația Lui, față de care și în raport cu care El se poate dezvălui spre a se face cunoscut. Inadvertența care se profilează aici, decurge din însuși faptul că existăm noi, creația Lui. Putem descrie această inadvertență astfel:

Inadvertența 3: Lui Dumnezeu i se conferă atributul aseității în virtutea căreia existența Sa nu poate fi condiționată de nimeni în nicio privință, situație în care se poate înțelege că noi, Creația Sa nu am fi constituit nicidecum un motiv pentru El de a ne trimite în existență.

            Dacă Dumnezeu nu ar fi avut în Sine o motivație (care poate fi considerată până la un punct, chiar o condiționare interioară, ce ține intim de psihologia divină), Creația Sa nu ar fi existat, iar omul, teologul nu ar mai fi avut șansa de a evalua independența lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a avut totuși o condiționare interioară să trimită în existență lumea, o reformulare teologică lipsită de ambiguități ar fi:

Reformularea 3: ”Dumnezeu își manifestă deplin aseitatea, însă în raport cu Creația, aseitatea primește o excepție privitoare la posibilitatea oglindirii existenței Sale la nivelul conștiinței umane.”

 

·         Spiritualitatea – descrierea unui atribut spiritual în paradigma realității fizice

            Al doilea atribut natural (fizic), de fapt deloc fizic, după cum am arătat mai devreme, este spiritualitatea[5]. Dacă în secolul acesta în care ne găsim, afirmi că Dumnezeu este duh, spirit nematerial, nonsubstanțial, nevăzut etc, s-ar pune serios prblema schimbării de paradigmă, anume, admiți toate acestea, însă într-o altă fizică, o altă metrică, o altă latură non-cognoscibilă a Lumii Sale. O altă inadvertență de exprimare ar fi deci:

Inadvertența 4: Atributul spiritual al lui Dumnezeu este relaționat la lumea fizică, ceea ce poate produce contradicții de interpretare dacă caracteristicile spirituale vor fi puse în discuție în paradigma energie-câmp-substanță.

            Pentru a nu luneca într-o asemenea capcană în fața eventualilor detractori ai lui Dumnezeu, teologia ar fi trebuit să formuleze trimiterea la atributul divin al spiritualității zicând:

Reformularea 4: Dumnezeu este duh, spirit, nematerial, și tot ce ține de aspectele Sale spirituale nu trebuie nicidecum căutate a fi înțelese în paradigma științelor profane, deocamdată, până când cunoașterea umană nu va descoperi adevăratele mijloace de investigare a lumilor spirituale, și acelea parte a Creației.

O asemenea afirmație ar dovedi, pe de o parte, că teologii înțeleg exact ce nu știu să explice, iar pe de cealaltă parte, ar atrage atenția oamenilor de știință (profană) că există o deschidere teologică manifestă, pentru efortul comun de a-L înțelege deplin pe Dumnezeu.

           

·         Omniprezența – ambiguitatea cuprinderii spațiale - paradigma complementarității

Omniprezența[6] lui Dumnezeu exprimă independența Sa în raport cu spațiul. Astfel, se enunță o primă afirmație: Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate, fără a putea fi înconjurat sau cuprins, respectiv o a doua: atotprezenţa lui Dumnezeu este considerată reală şi esenţială, adică nu numai prin energii, ca şi cum prin acestea s-ar acţiona de la distanţă de Fiinţă, lucrările dumnezeieşti nefiind niciodată despărţite de Dumnezeu Însuşi.

            Dacă am rămâne la prima afirmație, am putea admite complementaritatea Dumnezeu-spațiu, însă cea ce-a doua afirmație, după cum vom vedea, ca și în cazul timpului ”creat”, îL va plasa pe Dumnezeu în spațiu nu numai prin acțiunea energiilor Sale, ci prin toate lucrările Sale care nu pot fi despărțite de Sine Însuși. Se exprimă aici în clar o ambiguitate teologică:

Ambiguitatea 1: Dumnezeu cuprinde tot spațiul, El neputând să fie cuprins de nimic, însă se regăsește prezent peste tot în acesta, lucrările Sale nefiind despărțite de existența spațială a Creației. Altfel spus, din punct de vedere spațial, Dumnezeu se cuprinde pe sine la infinit...

             Un mare neajuns există în formularea teologică a omniprezenței divine, unde ideea de infinitate a spațiului va accentua conflictul înțelegerii paradigmei complementarității. Plasarea lui Dumnezeu într-un raport necesar cu spațiul (vom vedea imediat și cu timpul), sugerând contradictoriu, pe de o parte complementaritate-prin cuprindere, iar pe de cealaltă parte, acțiune integrată în subiectul cuprinderii, ar elimina dintr-un raționament sănătos, infinitatea[7]. (Complementaritatea prin cuprindere presupune, pe de altă parte, (și ar fi corect să exprimăm acest adevăr) că există o realitate divină care iese din spațiu-timp și cu toate acestea, orice eveniment spațio-temporal nu se poate produce în absența Sa, lucrările dumnezeieşti nefiind niciodată despărţite de Dumnezeu Însuşi. Din nou se poate remarca aici nevoia de a formula onest și foarte clar omniprezența divină ținând cont de conștiință - realitatea umană personală, cea mai prețioasă plăsmuire divină manifestă în spațiu-timp, singura capabilă să admită și să reflecte cognoscibil adevărul că:

Reformularea 5: Dincolo de ceea ce se poate înțelege prin spațiu, pe care Dumnezeu îl cuprinde integral, există o realitate divină nesupusă deocamdată conceptualizării, realitate complementară lumii sensibile, din care și posibil prin care Dumnezeu își manifestă integrativ prezența în toate lucrurile Creației Sale.

 

 

 

 

·         Eternitatea – problema independenței față de timp

            Asemenea relației cu spațiul, eternitatea[8] îi conferă lui Dumnezeu, din partea teologilor, independenţa absolută faţă de timp, El fiind prezent în fiecare moment al timpului, fără întrerupere sau succesiune. Dumnezeu nu este supus timpului, dar timpul este supus lui Dumnezeu ca orice creatură, cum este şi el. Pentru ca în același referat teologic să găsim: ”...pentru El neexistând nici o măsură de trecere sau schimbare a succesiunilor între stări, adică timpul...” [9]

            Se conturează aici o inadvertență impardonabilă, anume:

Inadvertența 5: Se afirmă un raport de prezență a lui Dumnezeu în fiecare moment al timpului, dar pentru El nu există  nicio măsură de trecere sau schimbare a succesiunilor între stări, adică timpul. Altfel spus, Dumnezeu este pus intr-un raport imposibil cu timpul, care în acest caz pentru El nu există!

            Pe de altă parte se admite ambiguu că timpul ar exista în această relație:

Ambiguitatea 2: Dumnezeu este prezent în timp, dar nu este supus timpului.

            Această exprimare simplistă poate semăna cu jocul de alergat după umbră, fiind în esență o altă ambiguitate teologică.

            O exprimare teologică onestă, în virtutea aspectelor noii paradigme întroduse de fizica cuantică, referitoare la spațiu-timp, ar trebui să determine teologia actuală să se recalibreze cu realitatea. Astfel, timpul fiind o convenție umană prin care psihicul se poate adapta la lumea înconjurătoare, ținând strict de conștiința umană, ne-ar determina să fim prudenți prin a-L relaționa pe Dumnezeu la timp, de vreme ce încă nu cunoaștem exact relația reală dintre Creator și succesiunea evenimentelor din Creație, ci numai aspectele la care ne putem noi relaționa până în acest moment (secvență de parcurs evenimențial) [10].

            Ar fi așadar corect și onest de afirmat că:

Reformularea 6: Dumnezeu, însoțește temporal Creația Sa pentru a-i conferi acesteia certitudinea existențială, reflectată la nivelul conștiinței, asigurând totodată Lumii o perspectivă eternă a transfigurării în Sine.

Ar fi afirmată astfel și logica pentru care Creația a fost trimisă în existență.

 

·         Imutabilitatea – problema schimbării de atitudine divină, anularea demersului creator

            Imutabilitatea[11], sau atributul neschimbării lui Dumnezeu, este explicată teologic într-o manieră cel puțin ambiguă: ”Dumnezeu pare supus la schimbări interne în acțiunile Sale în lume, ca în iconomia mântuirii noastre. Astfel, în Sfânta Scriptură se vorbește de o schimbare de atitudine a lui Dumnezeu față de păcătoși; prologul cărții Judecătorilor, cartea profetului Amos și altele sunt exemple cla­sice în acest sens. Dar schimbările acestea în activitățile externe ale lui Dumnezeu nu se referă la ființa lui Dumnezeu, ci la creaturi, intrucât Dumnezeu știe toate și rămâne totdeauna același. Dacă Se arată favora­bil celui bun, iar celui rău, plin de mânie, deosebirea de atitudine nu se referă la Dumnezeu, ci la omul care se prezintă dreptății dumnezeiești, când vrednic de ură, când vrednic de iubire.” [12]

            Intrebarea logică: acestea sunt activități externe lui Dumnezeu sau nu?

Prin afirmațiile de mai sus, în sens teologic pare să se susțină că Dumnezeu, atunci când se arată favorabil unuia bun și nefavorabil unuia rău, acționează exterior, dar nu cu ființa Sa. Mai exact, când se manifestă favorabil sau nu, de fapt Dumnezeu nu exprimă o atitudine, doar omul căruia i se arată acea favorabilitate I se prezintă într-un fel sau altul. Favorabilitatea în sine nu reprezintă o atitudine divină, deci, ci un comportament uman !... Foarte ambiguă exprimare! Și inexactă, dacă o confruntăm cu textul sacru, care vădește în clar deciziile schimbătoare atribuite lui Dumnezeu: ”I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 5, 6).

            Dacă imutabilitatea s-ar fi referit numai la Ființa divină, ca permanență neîntreruptă, părea de înțeles că Ființa în Sine nu-și schimbă atributele veșnice, însă, a-L bloca pe Dumnezeu într-un frame inactiv, inghețat, neclintit, neroditor, în consecință, este mai mult decît o inadvertență! Dincolo de exemplul din Facerea 5, 6, unde comportamentul divin este de-a dreptul uman, (Îi pare rău, se căiește...), nu am putea admite ca neschimbabile hotărârile lui Dumnezeu, deoarece s-ar anula încă dintru început orice demers creator, dinamic în perspectiva devenirii transfiguratoare a lumii[13].

În legătură cu această formă de exprimare, putem continua exemplele[14]. Pentru reflecție reluăm: ”I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 5,6), urmat de trimiterea utilizată ca argument aici de către autori: ”căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (2 Timotei  2,13)”

            Și la acest capitol sesizăm o implacabilă ambiguitate care, pe scurt poate fi exprimată astfel:

Ambiguitatea 3: Neschimbabilitatea lui Dumnezeu decurge din faptul că El este veșnic.

            O caracterizare onestă a imutabilității divine ar fi trebuit exprimată decent astfel:

Reformularea 7: esența Ființei, relațiile care o definesc, nu sunt schimbătoare, iar pentru a înțelege măsura neschimbabilității lor, acestea pot fi relaționate la veșnicie, însă în ceea ce privește Forța Creatoare ce emană din Ființa lui Dumnezeu, Aceasta se află într-o continuă dinamică (deci schimbare), hotărârile Sale fiind întotdeauna guvernate de nevoia divină de a exprima în mod exclusiv numai Binele.   

 

 

 

·         Atotputernicia – condiționarea teologică asupra divinității

            Atotputernicia[15] lui Dumnezeu rezidă din puterea Sa nemărginită, prin aceasta, El putând toate. În atotputernicie se arată de asemenea absoluta independenţă a lui Dumnezeu în toate lucrările Lui, ca Creator, Proniator, Mântuitor, Sfinţitor, Judecător, Stăpân a toate. De asemenea, teologia consideră că Dumnezeu nu face câte poate, ci câte vrea, şi nu se poate ca să vrea decât binele, căci altfel S-ar contrazice pe Sine.

            Cu asemenea afirmații, din nou, în sens teologic, Dumnezeu pare să fie somat să-și manifeste atotputernicia numai în bine, altfel ar fi pus în dificultatea de a Se contrazice pe Sine. Se descoperă însă pe parcursul textelor sacre vechitestametare, că acest ”bine”, de nenumărate ori devine un rău major, o primă analiză relevând clar că, biblic vorbind, cu un asemenea mod de teologizare, binele lui Dumnezeu devine foarte relativ, dacă este să facem trimitere doar la modul în care poporul ales este îndemnat să ocupe Canaanul, pământul făgăduinței...

Ambiguitatea 4: Dumnezeu este atotputernic pentru că este independent de lucrările Lui, făcând în consecință ce vrea, nu ce poate (s-ar înțelege că poate mult mai mult), vrând în mod obligatoriu binele, altfel S-ar contrazice pe Sine.

            Condiționarea deloc respectuoasă (în acest caz) pe care teologia I-o avansează lui Dumnezeu, ține mai mult de sofismul antic, decât de înțelegerea onestă a Revelației[16]. Dimpotrivă, atributul atotputerniciei lui Dumnezeu ar trebui ancorat exact în creația Sa, și acolo articulat, nu în condiționare, ci în izvorâre firească a unei relații Creator-creație. De asemenea, fiind vorba despre toată puterea de care dispune Dumnezeu, pentru a fi foarte clar încă de la început raportul Său cu răul apărut în lume, ar trebui afirmat că:

Reformularea 8: Atotputernicia lui Dumnezeu poate fi înțeleasă, pe de o parte, într-o latură potențială, nu întotdeauna necesară în Creație și pe de altă parte, într-o latură manifestă care confirmă prin Binele înrâurit, intenția lui Dumnezeu de transfigurare a lumii în Sine, înțelegându-se prin exercitarea acestui atribut, dar și prin conferirea libertății de alegere ființei create, că prezența răului în lume este îngăduită de El numai sub aspectul manifestării depline a acestei libertăți.

 

·         Unitatea – problema mărginirii la infinit

            În sfîrșit, ultimul atribut natural, fizic conferit teologic lui Dumnezeu este unitatea[17]. Prin aceasta se înţelege existenţa unică a Fiinţei divine, deoarece, spun teologii, din punct de vedere logic nu se poate concepe existenţa mai multor fiinţe divine, egale în putere şi stăpânire. Și adaugă,  logic vorbind, unitatea Fiinţei divine este unicitatea ei, căci ”existenţa celor două sau mai multor fiinţe divine este de neconceput; existenţa acestora ar contrazice infinitatea, întrucât o fiinţă divină ar mărgini-o pe cealaltă sau pe celelalte, iar celelalte, ar mărgini-o pe cea dintâi” [18].

            După cum putem observa, la acest capitol teologii și-au dat seama cum să abordeze ideea de  infinit. Adică admit că nu poate exista un infinit care să-l mărginească pe altul. Nici nu trebuie să revenim acum la ambiguitatea 1 pentru a realiza că se operează cu unități diferite de măsură. Adică în cazul spațiului, Dumnezeu cel infinit îl mărginește pe acesta, mărginindu-Se deopotrivă pe Sine, Care există în propria-I creație prin lucrările Sale, iar în paradigma unicității se trece la rigoare, în ceea ce privește mărginirea la infinit. Vorbim aici de o altă formă ambiguă de a-I atribui lui Dumnezeu unitatea:

Ambiguitatea 5: Dumnezeu cel infinit mărginește spațiul, (mărginindu-Se deopotrivă pe Sine, Care există în propria-I creație prin lucrările Sale), dar referitor la unitatea Sa, acest lucru este imposibil.

De reținut modul acesta total inadecvat teologic de a răsuci înțelesurile numai către explicațiile care mai mult seduc decât conving.

            Revenind, putem aprecia că unitatea lui Dumnezeu rezidă din unicitatea Ființei Lui, unicitate pentru care conștiința umană spiritualizată nu are nevoie de artificiul unui raționament care să o potențeze. Ar fi deci suficient să spunem:

Reformularea 9: Dumnezeu este Unul și  unic!

 

 

3. Observații referitoare la atributele intelectuale și morale

           

·         Conștiința divină, conștiința umană – problema libertății și conștienței umane

          Atributele intelectuale și morale, după cum sunt definite de către teologi, se bazează pe caracterul personal al lui Dumnezeu. Totodată, aceștia au în vedere o similitudine între caracterul personal al lui Dumnezeu, manifest prin conștiință, cugetare și libertatea de hotărâre[19] și om ca ființă personală capabilă să aibă legături conștiente și libere cu Dumnezeu. Pentru ca aceasta să funcționeze, ei manifestă prudență atrăgând atenția că nu trebuie confundat ceea ce este specific divin, necreat, cu ceea ce este specific uman, creat.

            În această manieră de a pune problema, din nou avem de-a face cu o ambiguitate care îl va pune pe actant în impasul de a nu înțelege corect cât de conștientă și liberă este de fapt legătura dintre om și Dumnezeu:

Ambiguitatea 6: În perspectiva relevării atributelor intelectuale și morale ale lui Dumnezeu, suportul argumentativ este caracterul Său personal manifest prin conștiință, cugetare și libertate de hotărâre, aspecte similare cu cele ale ființei umane, capabilă să aibă legături conștiente și libere cu Acesta, dar în cadrul  legăturii libere și conștiente nu trebuie confundat ceea ce este divin și necreat cu ceea ce este uman și creat.

            Prudența aceasta în exprimare va pune la adăpost teologul, însă problema rămâne. Acesta nu explică articulat faptul că tocmai specificul divin, necreat va limita legătura cu specificul uman, creat, această legătură fiind posibilă doar atunci când la nivelul conștiinței umane Dumnezeu se dezvăluie și se lasă să fie cunoscut.

            O exprimare limpede și lămuritoare poate fi:

Reformularea 10: Ca Ființă personală, Dumnezeu manifestă conștiință, cugetare, libertate de hotărâre, aceste însușiri sădindu-le și în ființa umană pe care a creat-o după chipul și asemănarea Sa și căreia poate să i se descopere și să i se facă cunoscut, la nivelul conștiinței, după puterea de înțelegere a acesteia.

            În absența acestor precizări putem înțelege că prin cugetare și libertatea de hotărâre, omul poate să viețuiască și fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, cu Care, în acest caz nu va avea niciodată o legătură liberă și conștientă ci, dimpotrivă, necunoscându-L, viețuiește într-o legătură inconștientă, dar condiționată, cu El.

 

 

         

·         Atotștiința – problema preștiinței divine și a responsabilității umane, determinarea

Atotştiinţa este ”cunoaşterea totală şi desăvârşită a lui Dumnezeu”[20] Teologic se susține că Dumnezeu cunoaşte tot din trecut, din prezent şi din viitor, tot ceea ce există sau ar putea să existe, ”neputându-se cugeta nimic care ar depăşi sfera cunoaşterii dumnezeieşti”[21]. Exprimarea de aici este de asemenea neclară și poate genera înțelesuri ambigue și anume că, prin excluderea a tot ceea ce depășește sfera de cunoaștere a lui Dumnezeu, ceea ce rămâne în sfera cunoașterii dumnezeiești ar putea fi cugetat.  Se afirmă apoi că Dumnezeu deține ”cunoaşterea desăvârşită, după formă, întrucât este cunoaştere veşnică, netemporală, în neîntrerupt prezent, nu în etape, ci deodată”[22]. Impasul pe care teologii și-l asumă în legătură cu această cunoaștere dumnezeiască desăvârșită este despre ceea ce știe Dumnezeu mai dinainte cu privire la actele umane încă necomise, asta punând o serioasă problemă referitoare la libertatea omului de a săvârși anumite fapte, dar și la responsabilitatea acestuia în legătură cu faptele sale. Se încearcă rezolvarea acestui impas din cugetările Sfinților Părinți care găsesc explicația că preștiința faptelor omenești nu este și cauza lor (Sf. Ioan Damaschin).

            Cu toate acestea, ambiguitatea este evidentă și poate fi formulată astfel:

Ambiguitatea 7: Dumnezeu știe din veșnicie că omul va greși, dar îl lasă pe acesta să comită faptele în temporalitate ca rezultat al libertății sale depline.

            Este greu de admis că acest atribut divin îl va determina pe Dumnezeu să nu intervină cu absolut nimic în desfășurarea unui eveniment despre care El știe din veșnicie că umează să aibă loc ca faptă liberă a unui om, iar efectele acelei fapte pot fi un dezastru monstruos! Cu toate acestea, ambiguitatea de mai sus, exact aceasta vrea să susțină. Modul acesta de manipulare din considerente religioase a provocat în istorie dezastre enorme! Chiar dacă, după cum am văzut, argumentul patristic degrevează preștiința de cauza comiterii unei fapte. 

            Niciun teolog avizat care gândește în acest fel nu are o probă că, din multitudinea faptelor rele pe care urmează să le comită un om, o mare parte, dacă nu toate, le-a impiedicat Dumnezeu să fie comise, prin lucrarea Sa în viața acelui om păcătos.

            Pe de altă parte, personal am văzut drame în care mame disperate în fața pierderii propriului copil, datorită unei boli grave sau a unui accident, cereau explicații în jur întrebând cu deznădejde: ”Unde a fost Dumnezeu?! De ce mi l-a mai dat, dacă acum mi l-a luat?!”...

Este greu să-i explici în cheie teologică unei mame îndurerate cum se manifestă atotștiința lui Dumnezeu! Că nu la El trebuie căutată cauza nenorocirii ei! De aceea cred că teologia ar trebui să renunțe la explicații care nu rezistă unui raționament limpede: ”Adică existenţa faptelor omeneşti nu depinde de cunoaşterea lor din partea lui Dumnezeu, căci dacă ar depinde de această cunoaştere, ar însemna că se petrec în chip necesar, oarecum mecanic, inevitabil, fatal, ci invers, cunoştinţa lui Dumnezeu este determinată de ele, de fapte ca de produse ale libertăţii omului, în înţelesul că aşa, ca efecte ale libertăţii omului, le prevede Dumnezeu”[23]...

Prin această ”determinare” s-ar înțelege că cunoștința lui Dumnezeu este în mod necesar una temporală, care preia spre informare faptele în momentul comiterii lor, altfel logica umană este în aer! Nu poți admite (nici chiar teologic) funcția determinării decât în sensul ei firesc: de la factorul determinant către cel determinat, în logica firească a scurgerii timpului!

”De aceea, oricât de greu ne-ar fi să înţelegem determinarea preştiinţei lui Dumnezeu de către libertatea omului, se exclude de la sine orice idee de atingere sau mărginire a caracterului absolut al lui Dumnezeu” [24].... 

Se poate remarca aici o teamă firească pentru un teolog ca nu cumva să se aducă vreo ”atingere sau mărginire a caracterului absolut al lui Dumnezeu”,  însă argumentele pentru a apăra acest adevăr sunt până aici cu totul ilogice. Discursul teologic încearcă însă și un alt argument: ”Că Dumnezeu cunoaşte răul ca rezultând din utilizarea neconformă cu binele a libertăţii omeneşti, deci ca produs al acestei libertăţi, nu ca efect al cunoaşterii Sale anterioare apariţiei răului. Căci dacă răul ar proveni din cunoaşterea lui Dumnezeu care precedă apariţia răului, atunci răul ar fi necesar, iar Dumnezeu S-ar manifesta ca autor al răului.[25].

            Cum să-i explici unei mame care-și pierde copilul că această pierdere este de fapt efectul libertății ei și numai așa Dumnezeu a prevăzut-o a se întâmpla?! Și să mai argumentezi  apoi că ”voinţa omenească nu poate în nici un chip să schimbe sau să împiedice atingerea scopului ultim al întregii creaturi, al universului, scop stabilit de Dumnezeu”.

În fața acestor argumente se frânge orice năzuință de libertate, omul, oricine ar fi el, descoperindu-se fără nicio scăpare (cu toată libertatea sa deplină teologhisită aici) în fața atingerii ”scopului ultim al întregii creaturi, al universului, scop stabilit de Dumnezeu”.  Un om aflat în disperarea pierderii unei ființe dragi  va înțelege că această pierdere  a sa poate să facă parte din planul atingerii acestui ”scop ultim” stabilit de Dumnezeu. Chiar dacă recurge la părerile Sfinților Părinți și la o serie întreagă de raționamente deductive (numai atunci când ele salvează teza), prin asta teologia lasă finalmente într-un asemenea caz, răspunderea tot pe seama lui Dumnezeu care are un ”scop stabilit”.

Prin această aserțiune, teologia pare că vrea să dezvăluie în sfârșit cum stau lucrurile în legătură cu ”deplina libertate” pe care omul o poate manifesta în lume, de aceea, o reformulare onestă asupra tuturor acestor mari probleme teologice care privesc atotștiința divină, dar și consecințele libertății omenești poate fi:

Reformularea 11: În atotștiința Sa, Dumnezeu cunoaște toate evenimentele trecute, prezente și viitoare care implică și decizia liberă a omului, manifestând o năzuință veșnică ca ființa umană  să-și folosească deplin libertatea pentru a face numai binele, însă când această libertate este utilizată neconform cu binele, producând evenimente dramatice pentru om, în virtutea acestei depline libertăți Dumnezeu, din iubire milostivă pentru făptura Sa, rămâne permanent într-o relație de conștiință[26] cu aceasta, dăruindu-i toate resursele spirituale pentru a putea depăși dramele proprii,  asigurând totodată întregii creaturi și întregului univers, ca scop ultim,  perspectiva eternă a transfigurării în Sine.

            În acest sens nu mai putem vorbi despre ”determinarea preştiinţei lui Dumnezeu de către libertatea omului”, ci despre o grijă permanentă pe care Dumnezeu o manifestă din vejnicie ca omul creat de El să săvârșească doar binele, iar atunci când  încălcarea axiologiei binelui  și urmările acestei încălcări se vor produce în viața ființei create după chipul și asemănarea Sa, El poate interveni la nivelul conștiinței, dacă ființa umană solicită acest ajutor. Este comportamentul firesc al oricărui părinte care va năzui permanent ca propriul copil să săvârșească doar binele, însă atunci când copilul său a dat de necaz, încălcând regulile, dacă acesta va reveni în brațele părintești, va fi înconjurat cu milă și înțelegere, fiind dojenit cu părintească iubire.

            Ar mai fi desigur de adăugat că libertatea deplină asupra deciziilor noastre poate avea implicații orizontale, în familie, într-un grup restrâns sau la nivel social, dar și  verticale, privind o anumită sarcină morală provenită de la înaintași și/sau transmisă urmașilor, dacă vom vedea textul de la Ieșire: "Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam" (Ieşire 20, 5). Această realitate reașează desigur poziția ființei umane în relația cu atotștiința lui Dumnezeu, iar timpul comiterii unei fapte poate să determine urmări în viața unei persoane fără ca răul  provocat acesteia să i se poată imputa ei, direct. În acest fel se poate explica logic  de ce  o persoană fără un comportament indezirabil își poate pierde la un moment dat o ființă dragă printr-o moarte prematură. Desigur, prin grija Sa atotputernică, Dumnezeu oferă omului, așa cum am mai spus,  instrumente spirituale necesare în salvarea individuală. Despre aceasta Iezechiel ne asigură că Un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iezechiel 18, 14, 17, 19-20).

            Ceea ce afirmă Iezechiel chiar nu infirmă teza că vina părinților poate cădea în sarcina copiilor, așa după cum încearcă insitent unii teologi[27] să infirme folosind raționamente uneori de-a dreptul puerile. Dacă cuvântul de la (Ieșire 20, 5) contează ca fiind inspirat de Dumnezeu, într-o logică onestă înseamnă că exact așa se pune problema, iar ceea ce găsim la Iezechiel, citat mai sus este o soluție la această problema. Alte comentarii ar fi deci, de prisos.

 

·         Atotînțelepciunea – problema fragmentării Firii dumnezeiești

          Atotînţelepciunea[28] lui Dumnezeu pune în discuție teologică înțelepciunea, ca atribut intelectual de cunoaștere, nu și de făptuire, însă ideea teologică articulează imediat că nu se desparte cunoașterea divină de punerea ei în faptă, acestea două fiind angajate într-o interacțiune. Interesant este că aici teologul recurge (în sfârșit) la logică arătând în virtutea acesteia că: ”îndeplinirea celor plănuite de înţelepciune nu este lucrarea înţelepciunii prin ea însăşi, ci este lucrarea voinţei şi puterii”[29] și din aceasta ”atotînţelepciunea apare ca premisă logică a atotputerniciei, iar atotputernicia, ca factor realizator al planului înţelepciunii.

          Putem observa aici un demers bizar prin care se încearcă transformarea lui Dumnezeu într-un fel de automat cu unitate centrală și elemente de execuție... Tot acest exercițiu de fragmentare a Firii dumnezeiești poate pune în pericol tocmai atributul unității divine, pentru conștiința umană spiritualizată fiind suficient să înțeleagă că:

Reformularea 12: Atotînțelepciunea este în mod firesc atributul în virtutea căruia Dumnezeu le poate face toate de la Sine, din propria-I determinare care reflectă o cunoaștere deplină.

          Teologhisirea asupra libertății absolute ca formă de manifestare a aseității lui Dumnezeu readuce în dezbatere exact problema excepției la care am făcut referire în reformularea 3. Chiar dacă nu am recurge la aceleași argumente, nu putem să nu observăm faptul că posibilitatea oglindirii existenței divine în conștiința umană reprezintă în sine o excepție care nu poate însemna însă, încălcarea neatârnării lui Dumnezeu față de orice motiv exterior Lui ci, dimpotrivă, o întărire a libertății Sale de a se exprima extensiv prin gândirea Binelui și împlinirea acestuia de către chiar ființa umană, cunună a creației Sale.

 

·         Sfințenia – problema identificării voii lui Dumnezeu cu El Însuși

            Atributul moral al sfințeniei[30] divine este descris ca acord între voința si binele dumnezeiesc care este manifest în Ființa Lui. Din nou pare să se mizeze pe un gen de fragmentare funcțională a unor părți care L-ar alcătui într-un acord pe Dumnezeu. Pe de altă parte, după cum se poate înțelege, teologia încă nu a rezolvat ideea de bine pe tot parcursul referatului biblic veterotestamentar, astfel încât ceea ce se stabilește aici ca fiind bine absolut, poate fi înțeles ambiguu în contextul în care, spre exemplu, pentru a-i fi bine poporului ales prin preluarea Canaanului, din poruncă divină, acesta aduce numai rău și nenorocire neamurilor canaanite pe care le extermină fizic!

            Se încearcă însă până la urmă introducerea sintagmei ”identificarea internă desăvârşită a voii lui Dumnezeu cu binele, cu El Însuşi” [31] dar această formă de exprimare rămâne din nou ambiguă:

Ambiguitatea 8: Voia lui Dumnezeu se identifică cu El însuși.

O asemenea  exprimare, dacă nu ar fi în clar un sofism, ar fi redundantă, având în vedere celelalte atribute divine: aseitatea, unitatea, atotputernicia etc. care ar trebui să fie suficient de lămuritoare asupra adevărului că voia lui Dumnezeu nu îi este exterioară. O manieră mult mai onestă de a proclama sfințenia lui Dumnezeu poate fi:

Reformularea 13: Infăptuind numai Binele, Dumnezeu este izvorul sfințeniei și desăvârșirii.

 

 

·         Iubirea – gradualitatea recompensei divine

Atributul moral al iubirii[32] divine aduce în prim plan fericirea lui Dumnezeu. Era de așteptat ca teologia să descrie această fericire pentru a ne fi cumva clar în ce măsură iubirea Sa ne poate face părtași la această fericire. Revărsarea de bunatate asupra creaturilor prin împărtășirea de bunuri de cea mai înaltă valoare este oarecum exprimată ambiguu prin introducerea unei anumite gradualități a acestei revărsări de bine care poate conduce la ideea că Dumnezeu își revarsă bunătatea cu porția, funcție de comportamentul făpturilor sale, așa după cum se pare că și este înțelesul comun al relației om-Dumnezeu.

Ambiguitatea 9: Dumnezeu Îşi revarsă sub diferite forme bunătatea asupra creaturilor, împărtăşindu-le bunuri de cea mai înaltă valoare, dar gradual, iar celor care aleg calea credinţei celei adevărate, le împărtăşeşte bunuri spirituale deosebite.

          Nefiind deloc clară diferența dintre bunurile de cea mai înaltă valoare și bunurile spirituale deosebite, precum și gradualitatea care poate fi aplicată acestora, din nou vom fi puși în fața unor afirmații neconcludente, fiind de bun simț să înțelegem că iubirea divină se revarsă deplin și necondiționat peste întreaga Sa făptură. Din acest motiv o reformulare mult mai onestă ar fi:

Reformularea 14: Iubirea divină se revarsă deplin și necondiționat asupra tuturor făpturilor create, iar în relația specială pe care omul ca ființă inteligentă creată o are cu Dumnezeu, acesta poate valorifica în scopul dobândirii sfințeniei și mântuirii, bunurile spirituale deosebite revărsate asupra sa,  numai în măsura în care la nivelul propriei conștiințe este vrednic de această împărtășire de bunătate.

            O asemnenea precizare nu sună ca o lozincă religioasă ci poate trezi la realitate ființa umană în perspectiva relației pe care aceasta o are cu Dumnezeu.

           

·         Dreptatea – problema răsplătirii și a impunerii pedepsei

          Și în cazul dreptății[33] divine se menține exact același raționament care conduce în primul rând la ideea de ascultare din frică și nu printr-o înțelegere corectă și onestă, pe care Dumnezeu și-o dorește desigur, din partea fiecaruia dintre noi.  Învocând ideea că Dumnezeu ”dă fiecăruia ceea ce i se cuvine fără a păgubi pe nimeni” îl va plasa definitiv pe Dumnezeu în postura de judecător nemilos, marțial care nu-ți va mai acorda nicio șansă de îndreptare. Și asta după ce tocmai s-a făcut vorbire despre iubirea lui Dumnezeu în termenii arătați!

            O asemenea teologhisire pe seama iubirii și dreptății divine pare că scoate din ecuație tocmai ființa umană creată, beneficiara lucrărilor acestor două atribute dumnezeiești. Exprimarea ”dă fiecăruia ceea ce i se cuvine” sună de parcă s-ar referi numai la o judecată particulară, nu la un întreg proces de cunoaștere, de asumare și de împărtășire din binele milostivirii lui Dumnezeu. Aceasta este încă argumentată teologic, de parcă s-a dorit o precizare suplimentară asupra acestei judecăți particulare: ”După chipul de manifestare, de activitate judecătorească, dreptatea dumnezeiască are două aspecte: de răsplătire şi de pedeapsă. Ca răsplătitoare, dreptatea este recompensarea virtuţii celor vrednici, după măsura vredniciei; iar ca pedeapsă, ea este sancţionarea sau impunerea de pedepse corespunzătoare gravităţii păcatelor sau greşelilor săvârşite şi urmărilor acestora.” [34] Și ca toate să fie clare că așa sunt și nu altfel, se argumentează cu „Dumnezeu este judecător drept şi tare” (Psalmi 7, 11). Era de așteptat să se dea toată trimiterea care scotea în evidență exact ceea ce încercăm să arătăm aici, faptul că dreptatea lui Dumnezeu nu se manifestă doar la final, la judecată, ea fiind conjugată cu toate celelalte atribute morale prin care deopotrivă și dimpreună se manifestă în raport cu omul, cununa creației Sale: ”Dumnezeu este judecător drept şi tare şi îndelung-răbdător şi nu se mânie în fiecare zi.” (Psalmi 7, 11). Aceasta ar fi lămurit învățăcelul cu privire la  întreg procesul care se referă la relația om-Dumnezeu și la faptul că judecata la care teologic se face referire aici este un act final după care nu se mai poate face nimic, după care conștiința umană nu se mai poate manifesta în sens de îndreptare.

            Toate aceste scoateri din firescul discursului teologic pot fi reformulate astfel:

Reformularea 14: Ca și iubirea, dreptatea lui Dumnezeu oferă ființei umane șansa mântuirii în perspectiva cunoașterii depline a urmărilor unei viețuiri neconforme cu ordinea morală, conștiința umană, prin deschidere onestă pentru relația cu Creatorul fiind încredințată de judecata Sa nepărtinitoare.

          În acest fel vom fi siguri că cel care accede la mântuire, prin conștiința sa trebuie să fie încredințat că Dumnezeu judecă nepărtinitor. Altfel, proclamarea dreptății divine îi va rămâne unuia ca acesta exterioară și ineficientă. Și în mod sigur Dumnezeu nu dorește asta.

 

·         Veracitatea; fidelitatea – problema statorniciei în hotărârile divine

          Prin atributul veracității[35], Dumnezeu este Însuși Adevărul absolut, aceasta decurgând din atotștiință și sfințenia absolută.  Fidelitatea[36] sau credincioșia sunt corelate tot cu sfințenia și atotștiința divină, însă și aici găsim din nou tendința de a-L bloca pe Dumnezeu într-o secvență, un ”stop cadru” care exclude orice dinamică creatoare absolut firească în perspectiva devenirii transfiguratoare a lumii.. Definiția de aici pare să nu țină cont absolut deloc de textul sacru: ”I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 5, 6). O asemenea asociere teologică  răsfrânge  asupra învățăceilor înțelesuri ambigue și deloc mântuitoare. De aceea chiar și aici, în cazul ultimului atribut moral analizat, în corelație cu imutabilitatea divină, s-ar impune o altă formă de exprimare asupra credincioșiei lui Dumnezeu:

Reformularea 15: Dumnezeu își manifestă credincioșia prin statornicia cu care în hotărârile Sale exprimă în mod exclusiv numai Binele.

 

·         Absența corelațiilor, logicile răsturnate

Parcurgând acest exercițiu de reformulare în logica firească a sensurilor referitoare la atributele divine constatăm de fiecare dată, deși cu mici excepții, aceeași tendință de a argumenta unilateral o teză fără a o corela cu alta. Se folosesc trimiteri la textul Sfintei Scripturi, unele care se contrazic flagrant, dacă viziunea s-ar mai lărgi puțin.  Pe de altă parte, cu subiect și predicat se avansează o plăsmuire teologică de o logică impardonabilă privitoare la pasaje în care, ca și la Facerea 5, 6, Dumnezeu se căiește, manifestând prin asta chiar un sentiment pur uman. Pregătind artificiul unei logici răsturnate autorii citați pe tot parcursul acestei analize vin cu exemplificarea de la 1 Regi 15, 10:„Cuvântul către Samuel: Îmi pare rău că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a plinit” Deși textul este clar pentru orice minte rațională,  autorii dau o explicație total ilogică: ”aceasta se referă la nevoia de căinţă a celui ce a greşit, nu la căinţă din partea lui Dumnezeu, argumentând cu: „căci El nu este om ca să se căiască” (1 Rg 15,29). Adică Dumnezeu spune clar ”Îmi pare rău...”, dar noi trebuie să înțelegem că de fapt acest ”Îmi pare rău...” înseamnă că cel ce a greșit trebuie să se căiască (un fapt dealtfel evident!), nu că  chiar Dumnezeu S-ar căi!...

Și marele pericol pe care această argumentație îl poate potența, pentru o judecată logică, firească, este o concluzie aproape imposibil de acceptat, anume că în majoritatea textelor citate se face referire la una sau chiar mai multe entități care se substituie persoanei divine!

Se vor găsi acum o mulțime de teologi deprinși în arta acestui mod de a argumenta să ne aducă suma de critici și contraargumente, cu scopul precis de a ridiculiza analiza de aici.  Chiar și în acest caz însă, situațiile pe care le-am sesizat vor rămâne, până vor putea fi îndreptate.

 

 

3. Concluzii

           

Știm că va fi greu de acceptat la nivel oficial ceea ce am ridicat aici ca probleme reale în teologie. Demersul nostru însă, după cum se poate observa, nu demolează ci recuperează. Propunem reformulări care, admise cu onestitate, pot redeschide căile firești în căutarea lui Dumnezeu și relaționarea cu El la nivelul conștiinței.

Tinerii de azi trebuie să cunoască aceste lucruri și să nu abandoneze premisele credinței  tocmai datorită unor aspecte pe care nu le înțeleg în logica firească a lucrurilor. Am încercat să scoatem anumite aspecte ale învățăturii religioase din acele unghere întunecoase, explicându-L pe Dumnezeu în adevărata Sa lumină și desăvârșire.

Insistăm să convingem tinerii acestei generații că în relația cu Dumnezeu  frica nu are ce căuta! Față de Dumnezeu trebuie să manifestăm smerenie, sfială, nu frică! Smerenia autentică (în niciun caz simulată!) frânge orgoliile, topește mânia, corijează din interior, îndreaptă viața, restaurează iubirea între semeni. Toate acestea implică exclusiv conștiințele, înțelegerea corectă, dar și asumarea în comportament, prin trăirea responsabilă a normelor morale.

Nădăjduim ca mesajul transmis prin această lucrare să nu fie cotat ca unul pur teologic, doctrinar, dogmatic ci, mai degrabă unul deschis și accesibil în toată libertatea de conștiință a cititorului, căruia ne adresăm, vorbindu-i cu sinceritate despre Dumnezeu! Prin aceasta nu ne abandonăm credința creștină ortodoxă, ci dimpotrivă, dorim să o transmitem corect și eficient generației de azi și celei de mâine.

             




Bibliografie


  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 2001

  2. Grigore, L.  ”Scrisoare teologică” (manuscris), 2023

  3. Stăniloae, D. ”Teologia dogmatică ortodoxă” Vol 2, APOLOGETICUM, 2006

  4. Todoran, I.; Zăgrean I. ”Teologia dogmatică”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., București 1991

  5. https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/atributele/atributele-naturale-69068.html

  6. https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/

 


[1] Pe tot parcursul lucrării se face referire la teologia creștină ortodoxă

[2] Todoran, I.; Zăgrean I. op. cit. pag. 104

[3] Idem

[4] ”Aseitatea, existenţa de Sine (lat. a se = de la sine; ens a se = existenţa de la sine) sau independenţa absolută a lui Dumnezeu, înseamnă, în sens negativ, că El nu este condiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui şi, în sens pozitiv, că are în Sine Însuşi totul pentru a exista, cu tot ce se implică absolutul Lui. Aceasta se afirmă spunând că Dumnezeu este fiinţa absolut perfectă, neputând fi condiţionat în nici o privinţă. El este plinătatea, perfecţiunea existenţei şi vieţii; El condiţionează totul şi toate, având totul în Sine dimpreună cu principiul sau cauza propriei Sale Fiinţe, fără început şi fără sfârşit. În concepte omeneşti, nu deplin corespunzătoare pentru a exprima absolutul fiinţial, teologia spune că Dumnezeu nu poate să nu existe, să nu fie, şi că este în mod necesar, că este existenţa absolută.” (Idem, op. cit. pag. 103)

[5] ”Spiritualitatea este însuşirea lui Dumnezeu de a fi duh, spirit, deci nematerial, substanţial, simplu, nevăzut, perfect, raţional, liber, în analogie cu sufletul omenesc, negându-i-se toate mărginirile acestuia şi cu atât mai mult tăgăduindu-i-se toate mărginirile lumii”  (Idem op. cit. pag.104)

[6] ”Atotprezenţa sau omniprezenţa lui Dumnezeu este atributul prin care se exprimă, negativ, independenţa Sa în raport cu spaţiul; iar pozitiv, prezenţa Sa peste tot în cele mărginite. Atotprezenţa este subînţeleasă în absolutitatea Sa şi lucrurile din lume şi pentru lumea însăşi, spaţiul este o condiţie de existenţă, ele neputând exista decât undeva în spaţiu. Dumnezeu însă înconjoară şi cuprinde toate, fără a putea fi înconjurat sau cuprins” Idem, op. cit. pag.104)

[7] Grigore, L. ”Scrisoare teologică” (manuscris), 2023

[8] ”Veşnicia, eternitatea, este atributul prin care se afirmă independenţa absolută a lui Dumnezeu faţă de orice limită ori succesiune temporală, se remarcă umplerea timpului de către Dumnezeu, El fiind prezent în fiecare moment al timpului, fără întrerupere sau succesiune. Dumnezeu nu este supus timpului, dar timpul este supus lui Dumnezeu ca orice creatură, cum este şi el” (Idem, op. cit. pag.105)

[9] Idem  op. cit. pag.105

[10] Grigore, L. ”Scrisoare teologică” (manuscris), 2023

[11]Neschimbabilitatea sau imutabilitatea lui Dumnezeu, în strânsă legătură cu veşnicia Lui, exprimă permanenţa neîntreruptă, neschimbabilă şi veşnică, a Fiinţei şi a hotărârilor lui Dumnezeu. Este o corelaţie deosebită între veşnicie şi neschimbabilitate. Căci cugetându-L pe Dumnezeu ca veşnic, ca prezent continuu, fără început şi fără sfârşit, fără succesiuni de momente temporale, veşnic acelaşi, prin chiar aceste însuşiri ce i le atribuim Îl cugetăm ca neschimbabil. Şi invers, cugetându-L pe Dumnezeu ca neschimabil, netrecător e la o stare la alta, la El şi pentru El neexistând nici o măsură de trecere sau schimbare a succesiunilor între stări, adică timpul, Îl cugetăm pe Dumnezeu, prin aceasta chiar, ca veşnic.” (Idem)

[13] Grigore, L. ”Scrisoare teologică” (manuscris), 2023

[14] De aceea, pentru a înţelege bine cuprinsul expresiilor omeneşti despre raporturile lui Dumnezeu cu lumea şi cu omul, se cere o atenţie deosebită ca să nu se strecoare confuzii între ceea ce aparţine specific fie lui Dumnezeu, fie omului. De pildă, atribuindu-se lui Dumnezeu ochi, mâini sau picioare, nu înseamnă că El are trup material, acestea fiind doar analogii, asemănări frecvente în limbajul nostru, cum sunt şi căinţa, părerea de rău, ca şi aparentele schimbări de hotărâri, atribuite uneori, cu totul greşit în fond, lui Dumnezeu, şi care, pentru înţelegerea noastră, ar putea duce la concluzia că în Dumnezeu ar exista şi o oarecare schimbare. Ceea ce spune Dumnezeu este şi rămâne adevăr, <<căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi>>” (2 Timotei  2,13)” ( Idem,  op. cit. pag.107)

[15] ”Este atributul prin care, în general, se exprimă nemărginirea puterii lui Dumnezeu, El putând toate, iar în comparaţie cu lumea, dependentă şi limitată, în atotputernicie se arată absoluta independenţă a lui Dumnezeu în toate lucrările Lui” (Idem)

[16] Grigore, L. ”Scrisoare teologică” (manuscris), 2023

[17] ”Ete atributul prin care se înţelege existenţa unică a Fiinţei divine, deoarece din punct de vedere logic nu se poate concepe existenţa mai multor fiinţe divine, egale în putere şi stăpânire.” (Idem,. op. cit. pag.108)

[18] Idem

[19] Idem, op. cit. pag. 109

[20] Idem

[21] Idem

[22] Idem

[23] Idem pag.111

[24] Idem

[25] Idem

[26] Bineînțeles, fiind o relație de conștiință, presupunem că omul îl va căuta în acele momente cu sinceritate pe Dumnezeu.

 

[27]A se vedea teza ”familiei extinse” susținută de diac. Alexandru Mihăilă (https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/)

[28] Atributul prin care Dumnezeu cunoaşte cele mai bune mijloace în vederea atingerii celor mai bune scopuri. (Todoran, I.; Zăgrean I. op. cit. pag.111)

[29] Idem

[30] Este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui care este binele, sfinţenia dumnezeiască fiind sfinţenia fiinţială şi deosebindu-L pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El. (Idem, op. cit. pag.112)

[31] Idem

[32] Este atributul prin care Dumnezeu Îşi revarsă sub diferite forme bunătatea asupra creaturilor, împărtăşindu-le bunuri de cea mai înaltă valoare ce se poate cugeta şi, prin aceasta, făcându-le părtaşe la propria Sa fericire. (Idem  op. cit. pag.113)

[33] Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, pe de o parte, perfecta conformitate în toate lucrările Lui cu voinţa Lui cea sfântă, iar pe de altă parte, adică în înţelesul obişnuit nouă, cel juridic, ea este voinţa permanentă şi prin nimic abătută de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine şi de a nu păgubi pe nimeni. (Idem  op. cit. pag.113)

[34] Idem

[35] Dumnezeu Se arată ca descoperitor şi împărtăşitor al adevărului către creaturile Sale, neputând exista nimic care să-L abată de la adevăr. (Idem  op. cit. pag.114)

[36] Exprimă statornicia sau consecvenţa nezdruncinabilă a voinţei dumnezeieşti de a-şi îndeplini nestrămutat hotărârile şi făgăduinţele, la bază stând tot sfinţenia şi atotştiinţa divină. (Idem)

 

 

76 afișări0 comentarii

Postări conexe

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page