Compilații din lucrarea lui Jesús Huerta de Soto care este profesor de economie la Universitatea Rey Juan Carlos, Madrid. (Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă)
Impactul la nivel planetar al pandemiei curente, care a afectat toate țările indiferent de tradiție, cultură, avuție sau sistem politic, evidențiază aplicabilitatea generală a teoremei descoperite de Mises (pe care am putea numi-o în mod just „teorema imposibilității etatismului”) la orice măsură coercitivă, intervenționistă impusă de stat. Este adevărat că măsurile intervenționiste adoptate de diversele guverne diferă considerabil. Totuși, deși unele guverne au gestionat criza mai bine decât altele, diferențele au fost mai degrabă unele de grad decât de natură, de vreme ce guvernele nu-și pot extirpa elementul coercitiv existent în ADN-ul lor. De altfel, coerciția este caracteristica lor fundamentală și, ori de câte ori o exercită și exact în măsura în care o exercită, toate efectele negative prezise de teorie apar inevitabil. Așadar, nu este vorba doar de incompetența unor autorități față de altele (deși în Spania cu siguranță așa este[3]). Mai degrabă, e vorba de faptul că
toate autoritățile sunt sortite eșecului atunci când insistă să coordoneze societatea prin folosirea puterii și a dispozițiilor coercitive: problemele apar invariabil din exercitarea puterii coercitive a statului, indiferent de prestația mai mult sau mai puțină bună a politicianului din prezent.
Așa cum explic în detaliu în cartea mea Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, în special în capitolul 3, care se aplică direct aici,[4] știința economică a arătat că este teoretic imposibil ca statul să funcționeze într-un mod dinamic eficient, deoarece este cufundat perpetuu într-o ignoranță imposibil de eradicat, care îl împiedică să insufle dispozițiilor sale proprietăți coordonatoare. Acest lucru se datorează în principal celor patru factori enumerați mai jos, de la cel mai puțin important la cel mai important:
În primul rând, pentru a coordona cu adevărat cu dispozițiile sale, statul ar avea nevoie de un volum imens de informații și de cunoaștere – nu atât o cunoaștere tehnică sau științifică, deși ar avea nevoie și de asta, ci de o cunoaștere a numeroaselor circumstanțe specifice și personale de timp și loc (o cunoaștere „practică”).
În al doilea rând, aceste informații (sau cunoaștere) vitale sunt în esență subiective, subînțelese, practice și lipsite de claritate și, prin urmare, nu pot fi transmise autorității de stat cu rol în planificarea centralizată și în luarea deciziilor.
În al treilea rând, această cunoaștere (ca informații) nu este dată sau statică, ci se schimbă continuu ca urmare a capacității creative înnăscute a ființelor umane și a schimbării constante a circumstanțelor în care se află. Impactul acestui lucru asupra autorităților are două sensuri:
întotdeauna întârzie, deoarece, până procesează informațiile rare și confuze pe care le primesc, acestea devin deja învechite;
iar dispozițiile lor privind viitorul nu pot avea sorți de izbândă, deoarece viitorul depinde de informații practice care încă nu sunt disponibile, nefiind create încă.
Și, în sfârșit, în al patrulea rând, să ne amintim că statul înseamnă coerciție (aceasta este cea mai fundamentală caracteristică a sa) și, prin urmare, atunci când își impune dispozițiile cu forța în orice domeniu al societății, împiedică și chiar blochează crearea și apariția tocmai acelei cunoașteri sau informații de care statul are nevoie disperată pentru a imprima o calitate coordonatoare dispozițiilor sale.
Așa se explică marele paradox al intervenționismului etatist, deoarece invariabil tinde să producă rezultate opuse celor pe care intenționează să le obțină.[5] În mod tipic și la scară extinsă, vedem apariția malajustărilor și a lipsei de coordonare peste tot; acțiuni sistematic iresponsabile din partea autorităților (care nici măcar nu își dau seama cât de oarbe sunt cu privire la informațiile pe care nu le dețin și la costul real al deciziilor lor); resursele pe care autoritățile încearcă să le mobilizeze și să le controleze sunt marcate constant de raritate, penurie și o calitate slabă; manipularea informațiilor pentru a-și consolida poziția politică; și denaturarea principiilor esențiale ale statului de drept.
De la izbucnirea pandemiei și mobilizarea statului pentru a o combate, am observat toate aceste fenomene, care au apărut inevitabil, unul după altul, înlănțuite. Și repet, aceste fenomene nu apar din malpraxisul autorităților publice, ci sunt congenitale unui sistem bazat pe utilizarea sistematică a coerciției cu scopul planificării și rezolvării unor probleme sociale.
De exemplu, recomand cititorilor să studieze, în lumina analizei teoretice pe care o discutăm cu privire la imposibilitatea etatismului, articolul „El libro blanco de la pandemia”[6] scris de José Manuel Romero și Oriol Güell. Această lucrare ilustrează, pas cu pas, practic toate neajunsurile și deficiențele etatismului, chiar dacă autorii, care sunt jurnaliști de profesie, cred cu naivitate că descrierea evenimentelor realizată de ei va servi pentru a preveni comiterea acelorași erori în viitor.
Nu reușesc să înțeleagă că erorile acestea nu sunt în mod fundamental erori politice sau de management, ci sunt erori congenitale ale sistemului de stat ce presupune reglementare, planificare și coerciție care întotdeauna, într-un fel sau altul, declanșează aceleași efecte: lipsă de coordonare, ineficiență și nedreptate.
Ca un exemplu printre multe altele, am putea cita cronologia evenimentelor pe care autorii le-au reconstituit perfect, și prețioasele săptămâni care s-au pierdut când, începând cu 13 februarie 2020,
medicii de la spitalul public Arnau de Vilanova din Valencia au luptat fără succes pentru a obține autorizația pentru testare Covid-19 de la autoritățile regionale (și naționale) de sănătate.
Testele urmau a fi făcute pe probele pe care le prelevaseră de la un pacient în vârstă de șaizeci și nouă de ani. Acesta murise având simptome ce au trezit suspiciuni privind o posibilă infectare cu Covid-19.
Dar medicii s-au confruntat cu o realitate dură: agențiile centrale corespunzătoare de planificare a sănătății (Departamentul Sănătății din Madrid și ministerul regional al sănătății) au refuzat în mod repetat autorizarea testării, deoarece pacientul suspectat de infectare (care, multe săptămâni mai târziu, s-a dovedit că a murit de Covid-19) nu a întrunit condițiile stabilite de autorități mai devreme (pe 24 ianuarie), și anume: să fi călătorit în Wuhan în cele paisprezece zile anterioare apariției simptomelor sau să fi fost în contact cu oameni diagnosticați pozitiv.
Este evident că într-un sistem descentralizat de întreprindere liberă, în care creativitatea și inițiativa actorilor implicați nu ar fi fost restricționate, această eroare monumentală nu s-ar fi produs și am fi câștigat câteva săptămâni prețioase de informații privind virusul. Am fi știut că virusul circula deja liber în Spania și am fi putut afla despre măsurile preventive și modalitățile de combatere a pandemiei. (De exemplu, ar fi fost posibil să se anuleze, printre altele, demonstrațiile feministe din 8 martie.)
De asemenea, este demnă de menționat cartea remarcabilă a lui Mikel Buesa (pe care am citat-o deja[7]) în ceea ce privește prezentarea (în special la pagina 118 și următoarele) a litaniei de erori, discoordonări, acte de corupție, manipulare de informații, încălcări ale drepturilor și minciuni apărute natural și inevitabil, la diferite niveluri, în tentativa statului de a face față pandemiei. De exemplu,
„ … producătorii spanioli au interpretat în mod firesc ordinele de confiscare a consumabilelor medicale ca un atac asupra intereselor lor comerciale, iar rezultatul a fost sistarea producției și a importurilor” (p. 109)
tocmai când era atât de urgentă protejarea sănătății medicilor și a personalului medical, care urmau să lucreze în fiecare zi fără măsurile de protecție necesare.
De asemenea, sechestrările la vamă prin ordin al statului au condus la pierderea comenzilor a milioane de măști de protecție întrucât furnizorii în cauză au preferat să le trimită altor clienți, de teamă că guvernul ar putea confisca marfa (ibid.).
A existat și cazul – unul dintre multele de acest fel – producătorului galician ale cărui materiale au fost blocate din ordinul statului într-un depozit, dar nimeni nu le-a revendicat (pp. 110-111).
În plus, s-ar mai putea menționa și cazul companiilor spaniole specializate în fabricarea testelor PCR al căror stoc și producție au fost rechiziționate de stat și, în consecință, aceste companii nu au fost capabile să producă mai mult de 60.000 de teste PCR pe zi sau să satisfacă cererea internă și externă (p. 119). Iar acest lucru a fost agravat de blocajul creat de lipsa tampoanelor de bumbac pentru colectarea probelor, o problemă care ar fi putut fi rezolvată imediat dacă producătorilor spanioli li s-ar fi permis să funcționeze liber (p. 114).
A existat o penurie extinsă care a dominat piața măștilor de protecție, a gelurilor de mână și mănușilor de nitril ca urmare a reglementărilor emise de stat și a impunerii de prețuri maxime, și toate acestea în lunile cu cea mai rapidă răspândire a virusului (p. 116).[8] Iar din cele 971 de milioane produse medicale diverse (măști, mănuși, halate, dispozitive de oxigenare, echipamente de diagnosticare etc.) achiziționate începând cu luna martie, doar 226 de milioane au fost distribuite efectiv până în septembrie 2020, în timp ce restul au lâncezit prin multe depozite (p. 118).
Și lista continuă, ca într-un catalog nesfârșit, care amintește de ineficiențele sistematice specifice producției și distribuției în fosta Uniune Sovietică în secolul al XX-lea și care au dus la prăbușirea definitivă a regimului comunist începând cu anul 1989.[9] Și repet, totul s-a datorat nu lipsei muncii, managementului sau chiar a bunei credințe din partea autorităților noastre, ci lipsei celor mai fundamentale cunoștințe de economie (și asta în ciuda faptului că există profesori de filosofie și chiar doctoranzi în economie în fruntea guvernului nostru.)
Prin urmare, nu ar trebui să ne surprindă faptul că, într-un moment de maximă urgență și gravitate, ei au ales – așa cum fac întotdeauna autoritățile, întrucât acesta este tocmai rolul lor în cadrul statului – mijloacele constrângerii, reglementării, confiscării etc. în locul libertății antreprenoriale, producției și distribuției, și să împiedice, în loc să susțină, inițiativa privată și libertatea de a acționa a antreprenorilor.
Articolul complet în lynk-ul de mai jos