Eşecul monumental al politicilor populiste de stânga din Venezuela nu pare să fi redus apetitul pentru unele relativ similare promovate de curentele socialiste în ascensiune în Occident.
Dacă urmăreşti mass media şi declaraţiile multor politicieni europeni afli că una marile probleme cu care se confruntă continentul este valul populist de extremă dreapta. În mod tradiţional sunt date de exemplu Ungaria lui Viktor Orban, guvernul de la Varşovia şi, mai nou, Italia, cu vicepremierul Matteo Salvini, cap de afiş. O parte dintre critici sunt justificate. De pildă în Ungaria unde puterea, care pune imediat eticheta „Soros” pe criticii săi, a adoptat măsuri controversate împotriva mass media, societăţii civile şi opoziţiei politice.
Dar în ceea ce priveşte Polonia criticile venite de la Bruxelles şi din alte capitale din UE, care acuză guvernul că încalcă principiile statului de drept, trebuie privite cu destulă circumspecţie. Mulţi se grăbesc să o descrie conflictul Bruxelles - Varşovia drept o luptă titanică pentru apărarea unor „valori europene”. Declaraţii precum cea a olandezului Frans Timmermans, vicepreşedintele UE, care vede aici „o bătălie pentru sufletul Europei”, sunt imediat citate şi recirculate intens în spaţiul public. Ceea ce nu se spune însă mai niciodată e că modificările aduse legii de funcţionare a Tribunalului Constituţional de către guvernul PiS, după ce acesta a preluat puterea în 2015, veneau după ce fostul guvern al Platformei Civice modificase şi el legea cu pricina, cu doar câteva luni înainte să piardă dezastruos alegerile, pentru a-şi numi propriii lor judecători. Însă e greu să aduci discuţia pe acest teren în condiţiile în care fostul lider al Platformei Civice şi prim ministru polonez nu este nimeni altcineva decât actualul preşedinte al Consiliului European, Donald Tusk.
E adevărat, dincolo de aceste necesare nuanţări, multe dintre formaţiunile de extremă dreapta păcătuiesc prin anti-semitism şi prin excese şi pe alte direcţii. şi chiar dacă rezervele faţă de generoasa politică de imigraţie din Europa, preponderent islamică, faţă de viziunea „multiculturalistă” care a dus la crearea unor adevărate ghetouri fundamentaliste în interiorul societăţii, sunt justificate, violenţa de limbaj, care uneori degenerează în violenţă fizică, trebuie privite cu o firească îngrijorare. În plus, multe dintre aceste formaţiuni au simpatii, exprimate deschis, faţă de Moscova, care de altfel le şi cultivă abil pentru a amplifica fracturile din interiorul UE.
Ceea ce lipseşte aproape cu desăvârşire din acest tablou sunt criticile faţă de populismul de stânga. Cercurile intelectuale europene, o mare parte din mass media şi clasa politică, cu simpatii marcante de stânga, au avut dintotdeauna o poziţie asimetrică din acest punct de vedere, chiar în timpul Războiului Rece. Pe cât de vehemente erau criticile la adresa Americii, pe atât de nuanţate erau părerile acestora faţă de represiunea din fostul spaţiu sovietic. Şi chiar după 1990, deşi erau deja bine documentate milioanele de victime din perioada lui Stalin, instituţii precum Consiliul Europei au refuzat să condamne comunismul aşa cum condamnaseră nazismul. De altfel, intelectuali occidentali celebri sunt notorii pentru simpatia lor exprimată deschis pentru dictatori responsabili pentru milioane victime, precum Iosif Stalin sau Mao Tse-Tung. De altfel, arhitecţii unuia dintre cele mai criminale regimuri din secolul trecut, Khmerii Roşii, în frunte cu Pol Pot, s-au format intelectual la Universitatea Sorbona, sub influenţa lui Jean Paul-Sartre şi altor intelectuali radicali de stânga.
După terminarea Războiului Rece şi o perioadă de recul cei în cauză s-au însufleţit brusc atunci când au identificat în Hugo Chavez un nou erou al luptei anti-capitaliste şi anti-occidentale. Între marii admiratori ai acestuia şi ai „revoluţiei populiste” din Venezuela, demarată acum două decenii, în 1999, se numără figuri internaţionale de prim rang: Joseph Stiglitz, premiul Nobel pentru Economie (în 2001), fost Economist şef al Băncii Mondiale, şi şeful Consiliului Economic al preşedintelui Bill Clinton, liderul laburist britanic Jeremy Corbyn, un posibil prim ministru al Regatului Unit, fostul primar laburist al Londrei, Ken Livingstone, sau, mai nou, Pablo Iglesias, liderul Podemos, partid care sprijină guvernul minoritar al primului ministru socialist Pedro Sanchez. Iniţial pe această listă s-a aflat şi premierul grec Alexis Tsipras, care însă între timp a avut înţelepciunea să recunoască că este o mare distanţă între promisiunile electorale generoase şi constrângerile guvernării.
Jeremy Corbyn, pe care Nicolas Maduro îl prezenta în 2014 drept un „prieten al Venezuelei”, şi-a exprimat în repetate rânduri admiraţia faţă de Hugo Chavez. La moartea acestuia i-a mulţumit „pentru contribuţia sa masivă la în folosul Venezuelei şi al lumii întregi” iar cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, membri în „guvernul laburist din umbră”, au lăudat constant până acum câţiva ani „guvernarea progresistă, populară, din Venezuela”, model pe care îl doreau aplicat şi în Marea Britanie. O guvernare care, în opinia lui John McDonnell, care ar deveni ministru de finanţe într-un viitor guvern laburist, ilustra „contrastul dintre capitalismul în criză şi socialismul în acţiune”. Iar cu doar un an şi ceva în urmă, Ken Livingstone considera că adversarii sistemului socialist de la Caracas sunt în spatele protestelor din 2017 împotriva regimului Maduro (au fost atunci zeci de victime), exprimându-şi regretul că după ce a ajuns la putere Hugo Chavez „nu i-a ucis pe toţi oligarhii”.
Numai că obiectul acestui aprins exerciţiu de admiraţie, modelul luminat de guvernare progresistă, populară, de tip Chavez, a intrat într-un derapaj major. Revoluţia socialistă a lui Hugo Chavez, continuată de urmaşul său, Nicolas Maduro, a dus la o ruină generalizată a ţării, în ciuda faptului că Venezuela deţine rezerve de petrol mai mari decât Arabia Saudită. În câţiva ani producţia de petrol a scăzut la o treime, inflaţia a ajuns în 2018 la 1,3 milioane la sută (!), şi se înregistrează un deficit cronic de alimente şi medicamente. Mizeria cronică a făcut ca trei milioane de oameni să se refugieze în ţările vecine, cei mai mulţi în Columbia.
Protestele tot mai numeroase din ultimii ani au făcut peste 200 de victime şi s-au operat atât de multe arestări, încât, pentru a face faţă, regimul a transformat un întreg Mall în închisoare. Opoziţia a câştigat clar ultimele alegeri parlamentare, motiv pentru care Adunarea Naţională şi preşedintele acestuia, tânărul inginer Juan Guaido, sunt recunoscuţi în prezent drept reprezentanţi legitimi ai statului în marea majoritate a ţărilor democratice de pe glob. Fac excepţie Rusia, China, Cuba, Siria, Africa de Sud, Turcia (Erdogan îl consideră pe Maduro „fratele său”!). Însă Nicolas Maduro, prin Curtea Supremă pe care o controlează, a invalidat rezultatul acestor alegeri, înlocuind Parlamentul rezultat în urma acestora cu unul controlat de el şi, în mai 2018, şi-a adjudecat un nou mandat prezidenţial în cursul unor alegeri fraudate, boicotate de opoziţie şi aproape unanim nerecunoscute drept legitime pe plan internaţional.
Cu toate protestele masive provocate de mizeria generalizată din ţară, regimul Maduro a reuşit totuşi să se menţină la putere cu sprijinul armatei şi cu un consistent sprijin extern din partea Cubei, care a trimis în Venezuela aproape o mie de ofiţeri ai serviciilor secrete, Rusiei şi Chinei. Influxurile masive din afară, 50 de miliarde de dolari din China şi 17 miliarde din Rusia, nu au îmbunătăţit însă situaţia. Secretul menţinerii la putere a acestui regim corupt şi ineficient, care între timp a pierdut şi suportul păturilor sărace pe care se baza în mod tradiţional, este sprijinul eşalonului superior din conducerea armatei. În acest moment Venezuela are tot atâţi generali cât toate toate ţările membre NATO la un loc, inclusiv Statele Unite! Această adevărată armată de generali beneficiază din plin de rente generoase din banii publici, de aranjamente de afaceri privilegiate şi chiar de bani rezultaţi din traficul de droguri aşa că deocamdată are toate motivele să rămână alături de Maduro.
Eşecul monumental din Venezuela nu pare însă să micşoreze apetitul pentru acelaşi gen de politici prin alte părţi. Inclusiv în Statele Unite unde în Partidul Democrat asistăm la un adevărat val socialist, un val a cărui popularitate a fost deja demonstrată de sprijinul substanţial pentru Bernie Sanders la alegerile primare de acum doi ani. Noile figuri vedetă, precum Alexandria Ocasio-Cortez, sunt însă mai radicale decât Bernie Sanders. Propun impozitări de 70-80 procente peste un anumit prag de venituri, învăţământ şi asistenţă medicală gratuite, iar senatorul Elisabeth Warren, înscrisă în cursa prezidenţială 2020, propune schimbări majore în guvernanţa corporaţiilor, prin diminuarea considerabilă a influenţei acţionarilor.
Previzibil, acest tip de propuneri sunt primite cu entuziasm atât de tineri, aflaţi sub influenţa curentelor de stânga din campusurile universitare, cât şi de cercurile politice, intelectuale şi mediatice liberale. Alexandria Ocasio-Cortez are peste 14 milioane de „followers” pe Twitter. În ciuda eşecurilor repetate din trecut fiecare speră că de această dată va fi altfel. În plus, e greu să dai greş cu un discurs care exploatează frustrări şi sentimente umane intense precum resentimentele faţă de cei care, uneori în mod legitim, alteori pe nedrept, au reuşit mai bine în viaţă, în plan profesional, sunt mai bogaţi şi mai influenţi.
Chiar dacă nu este obligatoriu să se ajungă neapărat la dezastrul din Venezuela, e clar că toate aceste măsuri radicale ignoră elementele fundamentale care definesc natura umană. Dacă creşti substanţial taxele în mod previzibil capitalul va pleca din ţară. Iar dacă mergi pe naţionalizări masive, aşa cum propune Jeremy Corbyn, mai devreme sau mai târziu ajungi inevitabil să constaţi că birocraţia de stat este, în marea majoritate a cazurilor, un prost administrator.
În plus, de pildă în America, mulţi dintre miliardari au devenit bogaţi lansând pe piaţă, de la zero, companii care au propus produse, tehnologii şi modele de afaceri creative, între care unele au produs schimbări cu impact global. Vor mai fi ei inclinaţi să facă asta dacă vine statul şi le ia marea majoritate a câştigurilor financiare? Nu vor face la fel ca cei din Suedia sau din alte state nordice, unde taxele sunt foarte ridicate, plecând în alte ţări mai prietenoase din punct de vedere fiscal? Până una alta, modelul economiei sociale de piaţă din Europa, dat de exemplu de noul val de „democraţi socialişti”, nu a reuşit să producă corporaţii competitive în noul univers digital pe plan global. Între primele 20 din top 13 sunt americane şi 7 chinezeşti. Este motivul pentru care comuniştii chinezi au promovat în practică, în ciuda poziţionării lor ideologice, reţete capitaliste radicale care au făcut să explodeze numărul de milionari.
Sigur, în ansamblu discuţia nu este deloc una simplă. Trebuie găsit un echilibru între formule care stimulează competiţia şi creativitatea şi o rezonabilă compasiune socială. Iar lucrurile vor deveni şi mai complicate în viitor, chiar cel relativ apropiat, când Inteligenţa Artificială şi alte soluţii tehnologice inovative vor crea enorme schimbări disruptive şi pe piaţa muncii dar şi în spaţiul economic internaţional sau în zona raporturilor de putere în plan geopolitic. Pentru că, previzibil, câştigătorii vor fi cei care vor dicta noile reguli ale jocului.
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/despre-populism-venezuela-si-tentatia-socialista--210840.html