O coincidență istorică m-a uimit, de când am descoperit-o, prin jocul inefabil al unei întâmplării astrale. Doi oameni, ambii scoțieni, care se întâlniseră în Glasgow, au avut fiecare o epifanie la o zi distanță unul de altul.
Pe 8 martie 1776, James Watt, în colaborare cu Matthew Boulton, citat mai sus, a lansat pe piață primul motor cu aburi având doi cilindri și un randament mult mai bun decât al motorului cu un singur cilindru, inventat de Thomas Newcomen în 1712.
Pe 9 martie 1776, Adam Smith a publicat An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, prima lucrare modernă de economie și a doua cea mai cunoscută carte de specialitate, după Capitalul lui Marx. Pe baza unor cercetări asidue, vreme de 17 ani, Smith a demonstrat că avuția unei națiuni are câteva cauze precise: interesul personal, o guvernare limitată, o monedă solidă și o economie de piață liberă, dominată de acțiunile unei mâini invizibile.
În martie 1776 lumea s-a aflat, fără să bănuiască, într-un loc geometric mirific: începutul unei Revoluții Industriale și, respectiv, al unei noi orânduiri sociale – capitalismul. Prin epifaniile lor aproape simultane, cei doi scoțieni au schimbat omenirea pentru totdeauna.
Adam Smith a decedat în 1790 fără să poată constata că invenția conaționalului său va introduce un nou și major parametru în ecuația definitorie a avuției națiunilor: energia, abundentă, ieftină, fiabilă, scalabilă, disponibilă pe arii geografice imense. Revoluția Industrială, declanșată de inventarea motorului cu aburi, a însemnat, de fapt, o schimbare de paradigmă energetică, controlată de legile termodinamicii.
Și nu pot încheia discuția despre annus mirabilis 1776 fără a semnala un alt eveniment stelar: pe 4 iulie, într-o sală din Philadelphia, reprezentanții a 13 colonii britanice au semnat Declarația de Independență – actul de naștere a unei noi națiuni. Îmbinând principiile capitaliste descrise de Adam Smith cu beneficiile enorme ale Revoluției Industriale, susținute de combustibilii fosili, Statele Unite ale Americii au devenit cea mai importantă forță economică și militară a lumii contemporane.
După 1776, civilizația umană a cunoscut multiple transformări și evoluții rapide, unele spectaculoase, care se resimt și astăzi. O adevărată Epocă a Abundenței a fost creată:
Sărăcia extremă a fost redusă drastic: de la 90% la circa 10% în 2013.
Alfabetizarea a crescut de la 15% la peste 85% în 2015.
Longevitatea a devenit mai mult decât dublă: de la sub 30 a ajuns la 70 ani la scară planetară și la 80 ani în țările dezvoltate.
Mortalitatea infantilă (sub 5 ani) a scăzut de la 20 milioane în 1950 la 5,4 milioane în 2017.
Folosirea muncii copiilor s-a redus semnificativ.
Venitul mediu global pe cap de locuitor a fost aproape dublu în ultimii 30 ani, ceea ce a dus la reduceri masive ale sărăciei.
În 1990, aproape patru din zece oameni din lume erau săraci; astăzi, mai puțin de 10% sunt în această situație.
Pentru numeroase alte exemple, se poate consulta articolul meu din 2019 – Paradoxul progresului (I). Asaltul mediatic al știrilor negative.
Una dintre cele mai importante realizări ale Revoluției Industriale a fost creșterea avuției națiunilor odată cu creșterea consumului de energie (Fig. 1). Graficul de mai jos este interactiv și acoperă intervalul 1960 – 2015. Cititorul interesat poate ușor constata cum, de-a lungul a peste cinci decenii, corelația dintre energia utilizată și PIB-ul per capita a fost predominant crescătoare.
Conform datele reprezentate în Fig. 1, în general, oamenii trăiesc mai bine pe măsură ce folosesc mai multă energie. Un miliard și jumătate dintre ei, cei din lumea dezvoltată, cu un PIB ridicat, se bucură de energie abundentă și la prețuri accesibile, fără de care probabil nu și-ar putea imagina altfel viața. Dar majoritatea populației globului sunt cele șase miliarde și jumătate de oameni (din stânga jos) care sunt lipsiți de energie suficientă. S.U.A. consumă de 30 de ori mai multă energie decât oricine din Nigeria, iar 3 miliarde din cele 8 miliarde de oameni din lume folosesc în fiecare an mai puțină electricitate decât un frigider mediu din S.U.A.
Dar, în ciuda existenței de-a lungul multor decenii, a unei corelații pozitive între consumul de energie și creșterea avuției națiunilor, ceva neașteptat și alarmant a început să se manifeste în aproape toate economiile occidentale, începând de prin 2004-2007: o plafonare sau chiar o scădere a numărului de kWh utilizați (Fig. 2).
De exemplu, consumul de energie în UE a stagnat odată cu criza financiară din 2008, a scăzut cu aproximativ 14% față de vârful din 2006 și se află acum la niveluri similare cu cele de la mijlocul anilor 1980.
În Statele Unite, după 2007, consumul de energie a scăzut substanțial, apoi a stagnat, scăzând din nou din cauza pandemiei și până în 2020, a pierdut circa 13% din maximul înregistrat în 2007. Odată cu ridicarea restricțiilor legate de sănătatea publică, o parte din pierderea anterioară a fost recuperată. Dar rămâne de văzut când se va ajunge la valorile anterioare perioadei de stagnare.
Și Canada a înregistrat o scădere de aproximativ 17% a consumului energetic față de vârful din 2007. În Japonia, cererea de energie a scăzut cu peste 24% față de vârful din 2004. O evoluție similară se observă și în cazul Uniunii Europene. Iar Australia a înregistrat după 2007 o scădere cu aproape 17% a consumului de energie. După 2005, economia Marii Britanii a înregistrat o scădere a cererii de energie cu peste 50%.
De remarcat că evoluțiile descrescătoare ale consumului de energie din țările avansate economic s-au produs pe fondul creșterii populațiilor. Și de aici, decurge o constatare importantă și alarmantă:
Consumul de energie este un indicator-cheie în sporirea avuției unei țări. Reducerea acestui consum nu reprezintă un semn bun.
Ce se întâmplă?
La prima vedere, nimic inexplicabil, vor spune unii. Reducerea consumului de energie este datorat unei eficiențe sporite. Dar, vor spune alții, o mai mare eficiență energetică într-un domeniu va crea un surplus de energie pentru alt domeniu.
Într-un articol din 2016 – Eficiența energetică poate contribui la creșterea încălzirii globale. Despre paradoxul Jevons și efectul de recul – am explicat că o creștere a eficienții energetice va produce o ieftinire a unui anumit produs sau serviciu. Cu banii economisiți se pot întâmpla de regulă două lucruri:
fie se vor cumpăra mai multe produse sau servicii ieftinite,
fie se va îmbunătăți calitatea vieții într-un alt sector.
Astfel, consumul total de energie va tinde să crească, nu să scadă. Cititorii articolului meu din 2016 vor găsi mai multe exemple concrete despre efectele creșterii eficienții energetice (becuri și iluminatul domestic ori public, automobile și distanțele parcurse, frigidere modernizate și produsele cumpărate pentru refrigerare etc.).
Cu alte cuvinte, energia, ca și banii, nu este niciodată lăsată pe masă.
Nu există o limită evidentă pentru creșterea bunăstării noastre, iar energia ne oferă mijloacele necesare. Istoria post-James Watt arată în mod concludent că, pe urmele lui Jevons, creșterile eficienței energetice nu reduc, ci cresc consumurile energetice ale națiunilor. Prin urmare, ce se întâmplă cu economiile occidentale după anul 2007, nu are legătură cu reducerile cererii de energie.
Economiile sănătoase, precum oamenii sănătoși, au un apetit puternic.
Dacă unui medic i s-ar prezenta un pacient care nu mănâncă suficient, el nu l-ar felicita pentru eficiența dietei sale, ci s-ar îngrijora mai degrabă de prezența unor posibile afecțiuni fizice și mentale subiacente. Similar, dacă observăm o economie înfometată energetic, ar trebui să ne îngrijorăm și să ordonăm un control imediat și amănunțit.
Atunci, care este cauza reală a prăbușirii consumului de energie în Occident? Într-un studiu publicat recent, Europe’s Green Experiment: A costly failure in unilateral climate policy, Dr. John Constable avansează o ipoteză interesantă: scăderea consumului este rezultatul direct al costurilor extrem de ridicate ale politicilor climatice pentru adoptarea unei producții de energii regenerabile inferioare din punct de vedere termodinamic și a consecințelor lor neintenționate, dar de anvergură. De exemplu:
* Schema de comercializare a certificatelor de emisii din UE i-a costat pe consumatori aproximativ 78 de miliarde de euro în perioada 2013 – 2021 și continuă să adauge aproximativ 17 miliarde de euro pe an la facturi.
* Subvențiile pentru energia din surse regenerabile au costat consumatorii din UE 27 aproximativ 770 de miliarde de euro în perioada 2008-2021 și continuă să adauge aproximativ 69 de miliarde de euro pe an la facturi.
* În contrast cu UE, Statele Unite au cheltuit pe subvenții doar 120 miliarde de euro din 2008 până în 2018, fiind astfel un jucător relativ minor. Dar cheltuielile mai reduse indică o situație mult mai acceptabilă pentru populație decât în țările de peste Atlantic.
* O analiză suplimentară arată că productivitatea producției de energie electrică s-a prăbușit, factorul de încărcare a sistemului scăzând de la un nivel adecvat de 56% în 1990 la un nivel îngrijorător de ineficient și scump de 37% în 2020.
* Datele UE arată că prețurile la energie au fost în mod constant peste media G20 din afara UE, de exemplu,
prețurile la energia electrică pentru gospodării au fost cu 80% mai mari,
iar prețurile la energia electrică industrială au fost cu 30% mai mari,
o diferență care se datorează în mare parte politicilor climatice.
Efecte similare se regăsesc atât în ceea ce privește prețurile la gazele naturale, cât și la combustibilii pentru transport.
Injectările masive de subvenții guvernamentale au avut două scopuri majore: scăderea costului energiei regenerabile și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la un preț acceptabil. Din păcate, ambele scopuri au fost ratate.
Dintre motivele care au provocat acest eșec răsunător al subvențiilor (costurile de capital, costurile de exploatare, costurile de gestionare etc.) aș insista asupra unuia care definește termodinamic calitatea energiei produsă de o anumită sursă.
Pentru a fi cât mai utilă pentru noi, o sursă energetică, fosilă ori non-fosilă, trebuie să aibă un grad foarte scăzut de dezordine (entropie redusă), adică o densitate sau o calitate ridicată.
Combustibilii fosili, ca și uraniul fisionabil, au o calitate termodinamică ridicată.
În contrast, sursele regenerabile (vânt, soare), chiar dacă sunt gratuite, suferă de o calitate căzută.
Energia solară, ca și cea eoliană, prezintă un grad așa de mare de dezordine încât entropia lor nu permite decât schimbări foarte limitate.
De aceea, nicio creatură nu trăiește prin extragerea energiei din vânt – calitatea acelei energii este prea scăzută. Iar organismele care reușesc să trăiască din energia solară – plantele – sunt relativ simple și, în general, lipsite de mobilitate. Pe scurt, nu se pot face prea multe lucruri pe pământ cu energiile de calitate slabă.
Ei, și?!, vor spune unii. Dacă suntem ecologiști (înverșunați) nu ne mai batem capul cu termodinamica surselor energetice. Începând din anii 1990, diverse organisme și factori de decizie occidentali au manifestat o evidentă lipsă de discernământ energetic, o periculoasă „orbire” cu privire la ideea calității energiilor regenerabile, tot așa cum peștii sunt orbi la ideea de apă.
Subvenționarea masivă și rapidă a energiilor eoliană și solară a pariat pe scăderea costurilor.
Pariul este pierdut, pentru că slaba calitate a celor două surse de energie înseamnă că nu există nicio speranță de a scădea semnificativ costurile asociate cu energiile regenerabile prin comparație cu cele ale energiilor fosile sau nucleare.
Din nefericire, guvernele occidentale ignoră (intenționat?) diferențele de calitate termodinamică energetică. În prezent, energiile regenerabile sunt folosite ca niște bunuri Veblen – mărfuri de lux ale căror prețuri nu urmează legile economice tipice ale cererii și ofertei. Această situație este posibilă pentru că în prezent 80% din energia folosită la nivel mondial provine încă din surse de înaltă calitate, ieftine, fiabile, abundente. Dar lucrurile se vor schimba dacă scenariul zero-emisii va deveni vreodată realitate.
Odată cu Revoluția Industrială omenirea a parcurs o tranziție cu sens unic: de la energii cu densitate mică (calitate scăzută) – biomasă, energie animală – la energii cu densitate tot mai ridicată (calitate crescută) – cărbuni, petrol, gaze, uraniu (Fig. 3).
Post-1776, oamenii au folosit surse de energie cu o densitate crescândă, care produc mai multă energie per unitatea de masă și necesită mai puțin teren pentru a o produce. Energiile regenerabile (verzi) au o densitate mai mică decât combustibilii fosili (bruni). Aceasta înseamnă că actuala mișcare către adoptarea pe scară planetară a energiilor regenerabile va crește considerabil amprenta producției de energie la nivel mondial (suprafețe de producție mai mari și densitate a puterii mai mică), împiedicând în același timp o expansiune a energiei nucleare.
Actuala paradigmă energetică, aflată pe frontispiciul tuturor mișcărilor ecologiste din ultima vreme, proclamă inversarea acestui trend istoric și întoarcerea la surse de energie slabe ca densitate, intermitente, nescalabile și scumpe fără subvenționări. Adică, suntem martorii unei Revoluții Industrialeà rebours (în sens opus). De ce? Pentru că, în opinia ecologiștilor, asta ar fi singura soluție majoră de control al emisiilor antropogene de CO2.
Un al doilea aspect care indică un mers în marșarier al Revoluției Industriale se referă la reducerea concentrației actuale de CO2 antropogen (generat de om) din atmosferă prin captare și sechestrare geologică în rezervoare de petrol sau gaze exploatate, acvifere sărate adânci sau strate ne-economice de cărbuni.
Să considerăm, de exemplu, captarea directă a CO2 din aer. De la bun început, orice inginer care nu este „orb” energetic, va spune: concentrația CO2 este de circa 0,041% din toată atmosfera, adică aerul este extrem de diluat cu acest gaz. Câtă energie va trebuie consumată pentru a reduce această valoare la cea de dinaintea Revoluției Industriale?
Compania canadiană Carbon Engineering Ltd a construit recent un prototip al unei instalații care „suge” aerul atmosferic și extrage frânturile de procent de CO2 din el. Conform datelor prezentate într-un articol din 2018, instalația poate elimina un milion de tone de CO2 anual, la un „cost nivelat” de $94 – $232/tonă.[2] Alimentată de o combinație de gaze naturale și electricitate, captarea unei tone de CO2 necesită arderea a 5.000 de metri cubi de gaz și utilizarea a 366 kWh de electricitate.
Acum, puțină aritmetică.
Raportul special IPCC – Global Warming of 1.5ºC, susține că pentru a limita încălzirea globală la 1,5°C față de era pre-industrială, ar fi necesară eliminarea a 3 până la 7 miliarde tone de CO2 pe an până în 2050.
Să ne imaginăm că în viitor vom folosi proiectul companiei Carbon Engineering pentru a elimina 10 miliarde tone CO2 în fiecare an.
Asta ar însemna să ardem anual 50.000 miliarde metri cubi de gaz, adică circa o treime din producția globală americană, și să utilizăm circa 4.000 miliarde kWh electricitate, aproape cât produc acum Statele Unite într-un an.
- Vor putea energiile regenerabile să facă față unor astfel de cerințe uriașe?
- Mă îndoiesc.
Și ar mai fi o întrebare: ardem o imensă cantitate de gaz, care va genera cantități semnificative de CO2, pentru a-l îngropa și pe acesta? Nu cumva ne împușcăm singuri în picior?
Eliminarea dioxidului de carbon antropogen ar putea fi descrisă ca o a doua mișcare à rebours a Revoluției Industriale: după ce, vreme de câteva sute de ani post-James Watt, ne-am străduit să extragem cât mai mult carbon din subsol pentru a ne spori avuția și prosperitatea, acum ni se propune să-l îngropăm la loc în adâncurile pământului. Dar pentru această activitate sisifică va trebui să consumăm enorme cantități de energie regenerabilă pe care acum n-o avem în cantități suficiente și la prețuri acceptabile.
Dieta de înfometare energetică este practicată de toată lumea?
Nu, o simplă privire asupra curbelor din Fig. 4 oferă un răspuns imediat.
De când economiile occidentale au intrat într-o dietă de „slăbire” energetică, o țară își sporește continuu consumul de energie, susținând astfel delirul nostru „verde” prin exporturile sale: China.
Din 2007, consumul de energie primară al Chinei a crescut cu circa 75%, în timp ce economiile occidentale au plafonat sau scăzut acest consum.
În 2021, China consuma cu 70% mai multă energie decât SUA, cu peste 160% mai mult decât toate cele 27 țări ale UE, sau de 22 ori mai mult decât Marea Britanie.
De remarcat că 90% din energia Chinei este produsă de combustibilii fosili și centralele nucleare, ambele superioare din punct de vedere termodinamic și doar o parte din uriașa bogăție generată de aceste surse este exportată.
Ce se întâmplă cu restul? Nimeni nu știe. Vom trăi și vom vedea.
Situația actuală, în care economia Chinei este ancorată într-o bază termodinamică solidă, iar economiile occidentale sunt debilizate de simptomele „delirului verde”, este surprinzătoare și alarmantă. Viitorul nostru energetic arată incert, în condițiile în care tehnologiile solare și eoliene sunt masiv dependente de produsele chinezești. Securitatea noastră energetică este și ea precară, dacă nu de-a dreptul compromisă.
Guvernanții pe care i-am ales în diverse poziții de conducere manifestă o orbire energetică pe cât de costisitoare, pe atât de periculoasă.
Termodinamica creșterii Avuției Națiunilor
Luată în ansamblu, civilizația poate fi privită ca un exemplu de emergență vie care consumă o matrice de materie și energie. Pentru civilizație, „hrana” include materii prime precum apa, lemnul, cimentul, cuprul și oțelul. Energia potențială este conținută în combustibilii fosili, combustibilii nucleari și energiile regenerabile. Rețelele civilizaționale sunt drumurile noastre, căile de navigație, legăturile de comunicare și relațiile interpersonale relațiile interpersonale.
Într-o lucrare din 2014,profesorul Timothy J. Garret, University of Utah, a făcut o remarcă importantă:
De fapt, ceea ce susține puterea de cumpărare încorporată în fiecare bancnotă de o mie de dolari și o deosebește de o simplă bucată de hârtie, este un consum continuu de energie primară de 7,1±0,1 W.
De exemplu, în anul 2010, o avuție globală de 2352 trilioane de dolari a fost susținută de 16,9 TW de energie primară; iar în 1980, 1300 trilioane de dolari (valoarea din 2005) a fost susținută de 9,6 TW.
Raportul dintre aceste două cantități a rămas practic neschimbat în fiecare an între 1970 și 2010, cu o deviație standard de doar 3% pe o perioadă de timp în care bogăția a crescut cu 111%, iar GWP a crescut cu 238%.
Implicația este că avuția economică poate fi considerată ca fiind o reprezentare umană a magnitudinii activităților asociate pe care consumul de energie le poate susține. [s.m.]
Concluzii
Avuția Națiunilor este rezultatul Energiei Națiunilor.
Reducerea forțată sau încurajată a consumului de energie de către guverne pe baza îngrijorării reale sau imaginare privind schimbarea climei este periculoasă. Trecerea forțată de către guverne la surse regenerabile și subvențiile acordate acestor surse crește costul energiei și scade stimulentul pentru găsirea celui mai rezonabil echilibru între costuri și eficiență pentru nevoile noastre energetice, pentru că alegerea a fost eliminată din ecuație.
Ceea ce ar trebui să motiveze răspunsul nostru la schimbarea climei este ceea ce ne-a adus în această situație: dorința noastră de a ne bucura de avuția pe care ne-a oferit-o și ne-o oferă în continuare tehnologiile energetice inventate în Revoluția Industrială.
Energia este bunul care ne permite, printre multe altele, să ne protejăm de vicisitudinile naturii și să trăim vieți specific umane. Iar cele mai multe dintre beneficiile de care ne bucurăm astăzi au fost posibile datorită exploatării combustibililor fosili. Copiii noștri ar trebui să se bucure și ei de o abundență energetică mai mare decât noi, nu mai mică, și fără să fie nevoiți să trăiască într-un regim de austeritate și abstinență.
Din păcate, deal-urile „verzi” pe care visează să le implementeze oficialii guvernamentali, unii cercetători, activiștii și mass media care susțin agenda climatică propusă de IPCC, împing societățile occidentale spre austeritate energetică. Ni se cere să raționalizăm consumul de energie fosilă până când sursele cu emisii zero, subvenționate din greu, vor înlocui partea fosilă din bugetul energetic mondial.
Argumente teoretice și numerice sugerează că, atunci când ratele de creștere ale civilizației, exprimabile în termeni economici și energetici, se apropie de zero, civilizația devine fragilă în fața unor externalizări precum dezastrele naturale, iar riscul care apare este accelerarea colapsului.
Nu vom reuși să oprim încălzirea globală, cel puțin in timpul vieții noastre. De aceea, ar trebui să ne întrebăm ce ar însemna limitarea suficientă a încălzirii pentru a ne susține viața și civilizația pe o durată cât mai lungă. Răspunsul are mai puțin de-a face cu politicile și acordurile climatice, cu propaganda incontinentă a activiștilor și mass media ori înfometarea energetică. În schimb, dezvoltarea economică, a cărei componentă esențială este energia, rămâne cea mai solidă formă de adaptare climatică pentru mulți oameni deoarece le oferă protecție împotriva riscurilor și capriciilor produse de dezastrele naturale sau perturbările climatice.
A obține energie abundentă, ieftină, fără intermitențe, disponibilă oricând și oriunde, dar fără emisii de CO2, este (deocamdată) un vis frumos.
Suntem blocați în așteptarea unei invenții similare celei făcute de James Watt în 1776, urmate de altele, aparținând unor genii tehnologice precum Nicolaus August Otto, Gottlieb Daimler, Wilhelm Maybach, Karl Friederich Benz, Rudolf Diesel, Henry Ford or Louis Chevrolet. O listă asemănătoare de genii ale energiilor eoliene și solare îmi este necunoscută.
Noua descoperire/invenție epocală, pe care o așteptăm precum iudeo-creștinii pe Mesia, depinde și de cine suntem și unde sperăm să ajungem. Dacă ne situăm în tabăra austerității, speranța este penitențială:
am folosit prea multă energie, așa că urmașii noștri ar trebui să facă „foamea” pentru a consuma mai puțină energie („să ajungă la toată lumea”, cum se spunea pe vremuri).
Dacă ne situăm pe baricadele abundenței, speranța este legată de o creștere a consumului de energie suficientă, printre altele, și pentru zero-net emisii prin captarea și sechestrarea geologică a dioxidului de carbon din atmosferă.
Fără prosperitate (Avuția Națiunilor), opțiunile noastre tehnologice vor rămâne doar slabe și polarizante politic.
P.S. La primul curs ținut anul acesta, am întrebat studenții dacă știu cât CO2 este în atmosferă. N-au știut și atunci le-am spus eu: 0,04%, adică 4 din 10.000 molecule într-o atmosferă conținând 78% azot și 21% oxigen. Pentru a le oferi o analogie pe care să o înțeleagă ușor, le-am mai spus că pasul unui om este de circa 0,9 m, iar 10.000 de pași ar însemna 9 km. Din acești 9 km, CO2 ar reprezenta primii patru pași. S-au uitat lung la mine, fără să comenteze.
Articol scris de
Constantin Crânganu
este profesor de geofizică și hidrogeologie la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York.
Domenii conexe de expertiză: inteligență artificială, schimbări climatice, geologia petrolului.
Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector de geofizică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie.
În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită prin concurs de Congresul SUA.
În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați de metan etc.
După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrofizică și hidrogeologie.
Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativă pentru acest domeniu cutting-edge.
Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a apărut în 2015. În 2018, a primit pentru a doua oară titlul de Fulbright Scientist (o performanță foarte rară) și a desfășurat activități de cercetare la fosta sa Universitate din Iași.
Ultima carte publicată este Climate Change, Torn between Myth and Fact, Cambridge Scholars Publishing, hard cover în 2021, soft cover în 2022. _______________________________________________________ DISCLAIMER: Profesorul Constantin Crânganu nu lucrează pentru, nu oferă consultanță, nu deține acțiuni și nu primește finanțare de la nicio companie sau organizație care ar putea beneficia de pe urma acestui articol și nu a dezvăluit nicio afiliere relevantă în afara poziției sale academice.