Critica fără alternativă

Despre sterilitatea elitismului intelectual în fața unei crize politice sistemice

Răspuns la textul „Poate fi explicat cauzal fenomenul Georgescu?”, de Sorin Borza

Introducere: între analiză și complicitate intelectuală

Într-un context de erodare a încrederii în partidele mainstream, de alienare civică și de delegitimare sistemică a discursului oficial, apariția unor figuri alternative precum Călin Georgescu trebuie analizată nu doar logic sau ideologic, ci și ca simptom social. Sorin Borza, într-un text cu titlu interogativ (Poate fi explicat cauzal „fenomenul Georgescu”?), adoptă o poziție critică față de acest fenomen, pe un ton superior și adesea sarcastic, dar fără a oferi o contrapropunere politică, etică sau socială. Acest tip de abordare este reprezentativ pentru o elită intelectuală decuplată de la realitățile vieții publice, care a devenit, prin tăcere sau complicitate, parte a problemei, nu a soluției (cf. Bădescu, 2020).

1. Critica destructivă fără proiect constructiv: o boală recurentă a elitelor românești

Borza îl acuză pe Georgescu de incoerență, populism, preluări „în diagonală” ale unor teorii geopolitice, lipsă de profunzime, misticism și inconsistență programatică. Chiar dacă unele observații pot avea o bază factuală parțial validă, maniera în care acestea sunt prezentate indică o deconectare periculoasă de la realitatea istorică, economică și politică a României contemporane.

După cum notează sociologul Ilie Bădescu (2020), „a critica fără a propune înseamnă a menține haosul și a stimula derivă identitară”. Această formulă se aplică perfect autorilor care, ca Borza, consideră că analiza rece, ironică și culturalistă este suficientă pentru a combate fenomenele populiste. Dar realitatea nu mai permite luxul unei contemplări fără miză: societățile aflate în criză au nevoie de viziune și acțiune, nu doar de comentariu critic.

2. Georgescu ca simptom, nu ca accident

A reduce ascensiunea electorală a lui Călin Georgescu la „halucinații retorice”, „povești cu reptile” sau „neînțelegeri geopolitice” înseamnă a ignora deliberat resorturile sociale profunde ale rupturii dintre popor și elite. După cum arată Mouffe (2018), populismul este o reacție la eșecul reprezentării democratice reale și o formă de repolitizare a spațiului public, în fața tehnocratizării excesive a guvernării.

Georgescu nu este o cauză a dezechilibrelor sistemice, ci o expresie a lor. Electoratul său nu a fost convins de raționamente abstracte, ci de nevoia de alternativă, de demnitate, de suveranitate simbolică – teme pe care partidele mainstream le-au evacuat cu cinism. Cum notează Manent (2007), „națiunile moderne nu pot funcționa în afara unui proiect comun care să includă și dimensiunea simbolică a apartenenței”.

3. Programul „Hrană, Apă, Energie” – între vis politic și realism social

Critica adusă programului „Hrană, Apă, Energie” de către Borza – în special pe ideea că este vag, utopic și lipsit de aplicabilitate economică – este un exemplu de analiză formală lipsită de contact cu realitatea rurală, ecologică și economică a României. Într-o țară în care peste 3 milioane de gospodării sunt deconectate de la rețele de apă și canalizare (INS, 2024), ideea autosustenabilității nu este misticism, ci strategie de supraviețuire.

Mai mult, în contextul geopolitic global al crizelor alimentare și al războiului economic, noțiuni precum „suveranitate alimentară” și „sustenabilitate energetică” devin priorități strategice, nu fantezii (cf. Sachs, 2015). A desconsidera aceste teme doar pentru că sunt enunțate într-un limbaj diferit de cel tehnocratic înseamnă a refuza o dezbatere esențială pentru viitorul colectiv.

4. Theoria și ruina praxisului: despre pericolul contemplării fără acțiune

Borza își încheie textul apelând la „revenirea la theoria”, ca fundament al unei raționalități salvatoare. Dar această theoria este ruptă de praxis, adică de spațiul concret al cetății. În loc să fie o reflecție generatoare de acțiune, ea devine un lux al unei elite culturale care s-a resemnat cu spectacolul ruinei (cf. Arendt, 1958/1998).

După cum observă Noica (1981), intelectualul român are tendința de a filozofa fără să asume consecințele istorice ale gândirii sale. Tocmai aici e eșecul lui Borza: denunță forma fără să înțeleagă fondul, critică discursul lui Georgescu fără să propună o altă formă de speranță politică. În mod paradoxal, Georgescu măcar încearcă — cu toate limitele lui — să refacă o punte între idee și acțiune. Critica care nu face același lucru devine nu doar irelevantă, ci complice cu stagnarea.

Concluzii: responsabilitatea criticii și nevoia unei reconstrucții

Democrația nu se apără prin sarcasm, ci prin implicare, claritate morală și responsabilitate epistemică. Atunci când elitele culturale își arogă superioritatea dar refuză să coboare în arena reală, ele lasă spațiu liber nu populismului, ci disperării colective. Călin Georgescu poate fi criticat – și trebuie – dar o critică onestă presupune să pui ceva în loc: o viziune mai coerentă, mai umană, mai sustenabilă. În lipsa ei, ne vom trezi doar cu o intelectualitate ce „se scaldă în luciditate ca într-un formalism de salon”, cum spunea Emil Cioran (1990).

Bibliografie

1. Arendt, H. (1998). The Human Condition (2nd ed.). University of Chicago Press. (Original work published 1958)

2. Bădescu, I. (2020). Sociologia crizei și criza sociologiei. Editura Mica Valahie.

3. Cioran, E. M. (1990). Despre neajunsul de a te fi născut. Humanitas.

4. Institutul Național de Statistică. (2024). Anuarul Statistic al României. București: INS.

5. Manent, P. (2007). A World beyond Politics? A Defense of the Nation-State. Princeton University Press.

6. Mouffe, C. (2018). For a Left Populism. Verso.

7. Noica, C. (1981). Devenirea întru ființă. Editura Cartea Românească.

8. Sachs, J. D. (2015). The Age of Sustainable Development. Columbia University Press.