COMENTARIU Marius Oprea: De ce Orban.


Recunosc, sînt subiectiv. Am fost liberal, din 1995 pînă în 2014, deci zece ani. Am părăsit partidul tocmai pentru că eram ”prea liberal” şi nu am putut accepta ”fuziunea” decisă atunci de noua conducere a partidului cu PDL-ul, ”democrat-liberalii” băsişti, cei care pînă nu demult erau cei mai fervenţi atacatori ai PNL: era de înţeles, se băteau pe acelaşi segment de electorat. Ce s-a întîmplat atunci e similar cu ceea ce ar însemna în prezent decizia unei conduceri liberale de a fuziona cu USR-PLUS: să-ţi bagi duşmanul în casă. Să ţi-i alături pe cei care te sabotează, pentru că reprezinţi piedica în preluarea totală a puterii de către ei. După fuziunea cu PDL-ul, temerile mele s-au adeverit parţial: ”calul troian” pedelist a acaparat treptat funcţiile de conducere şi au ajuns dominanţi în conducerea partidului, cu excepţia funcţiei de preşedinte, rămasă mai degrabă simbolic în portofoliul vechii gărzi.


Sînt subiectiv şi în ceea ce-l priveşte pe preşedintele PNL Ludovic Orban, pe care îl cunosc din anii liceului, deşi lungi perioade nu ne-am ”intersectat”. Dar, în cadrul şedinţelor conducerii partidului, la care participam în calitatea mea de consiler al preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu, l-am văzut pe Orban drept un lider echilibrat şi constructiv. Tocmai de aceea, m-am bucurat cînd am văzut că organizaţia Sectorului 1, pe care l-a condus vreme îndelungată, a decis ieri să-i susţină candidatura pentru un nou post de preşedinte al PNL.

Partidul are însă o problemă şi un nărav vechi, care nu e doar al lui, dar tinde să se extindă şi să devină un tip de comportament politic: fidelitatea devine obedienţă şi clientelism, iar în aceste condiţii ”trădarea”, din interesul de a obţine avantaje cît mai mari, ia locul doctrinei şi programului politic.


În aceste condiţii, o contracandidatură a lui Florin Cîţu, de pildă, care are în mîini pîinea şi cuţitul guvernării şi posibilitatea de a mulţumi această clientelă obedientă devinte o problemă, deşi personajul nu are pic de charismă şi viziune: e doar un contabil, ajuns director de fabrică pentru că l-a pus acolo partidul. Şi să dai un partid pe o conjunctură, înseamnă să-i amanetezi viitorul.

De departe însă cea mai mare problemă a lui Orban va fi ”aripa reformistă”, nemuţumiţii din partid, care grupează nume grele. Cred că cel mai puternic rival al său este acum Rareş Bogdan, fostul jurnalist, cu un discurs articulat, combativ şi cu charismă, chiar dacă el nu are deocamdată exerciţiul politic al construcţiei şi planificării pe termen lung. Dar Bogdan sau cel pe care-l va susţine aripa pe care o reprezintă e o piedică serioasă, care fac din alegerile care vor avea loc în din PNL o competiţie reală şi nu un congres de formă.

Că Orban a făcut greşeli, e fără îndoială exact. Că şi-a negociat postul de preşedinte al Camerei Deputaţilor, cedînd prea mult, în opinia contestatarilor lui, din posturile din guvern către USR-PLUS şi UDMR, e iarăşi exact. Dar nimeni nu poate contesta, totuşi, două lucruri: avantajul politic al liberalilor, prin deţinerea şefiei Camerei, cît şi faptul că, cedînd ministere importante rivalilor userişti, le-au creat şi un handicap: să guvernezi nu e uşor, mai ales în condiţii de pandemie şi criză economică. Guvernarea uzează. Ceea ce însă e şi mai greu, într-o coaliţie la guvernare, e să convingi electoratul că reuşitele îţi aparţin şi nereuşitele sînt ale ”colegilor”: iar aici, din nefericire, specialiştii sînt la USR-PLUS, care deşi susţin că ei sînt ”oamenii noi” din politică, pare că s-au născut năravul de a vedea paiul din ochiul celuilalt. PNL-ul a rămas un partid ”clasic”, nu ştie să mintă cu aceeaşi dezinvoltură ca ”lupii tineri” ai USR-PLUS.

Am lăsat la urmă ”ecuaţia Iohannis”. Personal, sînt convins că preşedintele s-a depărtat treptat de jocurile politice interne, care nu-l mai interesează, după eşecul de a-şi impune ”guvernul lui”. Nu mai face şedinţe la Cotroceni, nu se mai implică decît cu un formalism suficient: cred că are deja netezită o carieră europeană, după terminarea mandatului său în fruntea României. Rămîne însă important pe cine va susţine el însuşi la şefia partidului liberal. Cred că nu are altă alegere mai bună decît tot Orban. Dacă Orban va cîşiga un nou mandat de preşedinte al partidului, atunci PNL-ul va rămîne o oază de stabilitate – pe care o va oferi ş electoratului, şi României. Ar avea şi şansa de a cîştiga la viitoarele alegeri prezidenţiale, susţinînd un candidat cu şanse reale, un Nicuşor Dan, de pildă (sînt iarăşi subiectiv, şi aici). Dar cred că Orban va avea înţelepciunea unei asemenea opţiuni, pentru că şansele lui, aşa cum o arată sondajele de opinie, nu îl clasează printre favoriţii funcţiei supreme în stat. Nu e nicio contradicţie aici, nu e nevoie neapărat ca şeful partidului să şi candideze la şefia statului.

Pînă una-alta, partidul are nevoie în fruntea lui de un organizator şi pacificator. De un negociator al conflictelor. Iar Orban rămîne deocamdată cel mai bun la acest capitol, cu toate metehnele lui. Pentru că fără liberali, care să asigure un echilibru între o stîngă pesedistă confuză şi cu toate moştenirile ei grele din trecut, precum corupţia ca practică de guvernare şi USR-PLUS, o ”dreaptă” de fapt neomarxistă, ateist-militantă, agresivă şi intolerantă, un partid impregnat de un spirit neo-securistic răsărit parcă din halucinaţiile lui Florian Coldea şi dorinţele hegemonice ale ”multinaţionalelor” asupra României, singura alternativă pentru un viitor cît de cît sigur al acestei ţări într-un viitor incert rămîn, totuşi, că ne place sau nu ne place, liberalii. Şi, din acest motiv, pe cine vor avea ei în frunte este o problemă care depăşeşte chiar sfera unei ”afaceri interne” de partid.


https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-marius-oprea-de-ce-orban-1995639

16 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate