Puțină istorie nu strică dacă vrem să înțelegem complexa scenă geopolitică a momentului. Ne miră pe toți, mai ales pe cei proveniți din Estul năpăstuit de bolșevici, elanul neo-marxist care amenință cu pulverizarea fundamentul iudeo/creștin al occidentului și mai ales radicalizarea stângii, proferată în nucleele universitare americane, care au înlocuit limbajul de lemn sovietic cu sterilul concept de “corectitudine politică”.
Începând cu anii ‘20 ai secolului trecut, Trotsky a permis intelectualilor disidenți să emigreze în occident, unde au fost primiți cu brațele deschise de intelectualii pe care Lenin îi numea cinic: “idioții utili ai Revoluției permanente”. Neînțelegând strategia specifică jucătorilor de șah, care gândesc victoria cu multe mutări înainte de implacabilul “mat”, progresiștii occidentali primesc din nou cu brațele deschise grupuri masive de intelectuali și filosofi comuniști refugiați din Germania hitleristă, începând cu 1934, găsindu-le loc de cinste în elita universitară!
Au trecut multe decenii de atunci și din păcate nimeni nu a înțeles la timp că prin aceste decizii, au acceptat “calul troian al comunismului” care a sabotat de atunci, necontenit, fundamentul lumii libere! Într-un interviu acordat spotmedia.ro, dizidenta anti-comunistă Ana Blandiana remarca: “Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice suntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura.
Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Asta era cea mai mare spaimă a mea, înainte. Fusesem în stare să inventez tot felul de mijloace de contracarat cenzura, dar de autocenzură îmi era frică, vedeam în jurul meu cum începe să fie aplicată, scriitorii nu mai scriau, pentru că știau că tot nu se publică.Corectitudinea politică e un fel de a le spune oamenilor dinainte: ”Asta nu spuneți!”. Unul din marile mele șocuri a fost acum doi sau trei ani, când am citit pe Internet o listă de câteva pagini cu expresii pe care e bine să nu le folosești”.
Progresistul modern nu își propune o reformă structurală a capitalismului neo-liberal, ci devine vârful de lance al extremei stângi cu adânci ramificații în doctrina sovietică a “omului nou”, dezrădăcinat de tradiție, religie, familie și conceptul fundamental al dreptului la proprietare și mai ales de exprimare a propriilor convingeri. Noi, care am trăit o parte semnificativă a vieților noastre în dictatură înțelegem destul de bine capcana răsturnării valorilor lumii vechi și aici vine ca o mănușa ananmneza societății post moderne făcută de Ana Blandiana: “Ceea ce eu reproșez intelectualilor din Occident este faptul că nu există disidenți decât extrem de puțini și de neluați în seamă. În țările cu dictaturi au existat intelectuali care au intrat în închisoare. Acolo, când era vorba de viață și de moarte, au existat oameni care să spună Nu nebuniei, în timp ce în Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo”.
Filosoful neo-marxist Karl Popper a elaborat conceptul ingineriei sociale fragmentare, prin care curentele ultra progresiste să modeleze vechea societate conservatoare, să ducă tezele revoluției permanente gândite de sovietici, prin convulsii sociale, în epicentrul programelor de guvernare occidentale. La începutul secolului trecut, Marx și Engels propovăduiau îndemnul „de a zdrobi societatea cea crudă și nedreaptă”.Îndemn „luminos” prin care săracii erau invitați să ruineze lumea bogaților, înlocuind-o în cele din urmă cu socialismul garantat de stat. Acest lucru a fost pus în mișcare prin revoluția lui Lenin din 1917 și mai apoi după 1945 în țările pe care URSS-ul le-a ocupat cu ajutorul tancurilor sovietice și a marionetelor lui Stalin, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Prima inginerie socială centralizată, comunismul, a acaparat puterea în sistem, eliminând competiția ideologică și economică lăsând un singur jucător, partidul-stat, să conducă prin decrete destinele societății! În lumea geopolitică dominată de URSS, acest uluitor experiment social a continuat până în anul de grație 1989, când utopia marxist-leninistă a fost considerată un eșec politic al Estului.
Visul iluminist al omului nou prinde contur în Bavaria în laboratoarele oculte ale lui Adam Weishaupt, este preluat de masonii Marx și Engels și transformat în motorul Revoluției Permanente de Lenin și Trotsky care îl definesc astfel: “Omul nou este un revoluționar aspru și auster care devine conștient de misiunea lui prin care își asumă cu tărie de nezdruncinat rolul de a înlătura Răul existent în lume, un erou al progresului, a cărei binemeritată odihnă va veni doar atunci când Comunismul va guverna luminos și generos întreaga umanitate”.
După falimentul ideologic al comunismului statuat odată cu prăbușirea URSS-ului din 1990, conceptul “Revoluționarului neobosit” este înlocuit treptat cu profilul “Cetățeanului vigilent”, iar marxism-leninismul face loc noului curent progresist. Pentru a înlătura definitiv lumea “cea veche și rea”, progresiștii împrumută de la marxiști ideea fundamentală că trebuie demolați pilonii de bază: creștinismul, moralitatea și tradiția. La congresul Comsomolui din 1919, Lenin afirmase: “Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate! Religia e opium pentru popor, tradiția o închipuire feudală retrogradă!” Ciudat este că fix același lucru îl postulează progresiștii care neagă familia tradițională, religia și moralitatea iudeo-creștină.