top of page

Biserica Verde a climatismului



Știința… se sinucide atunci când adoptă un crez Thomas Henry Huxley, 1885 (trad. pers.)

Pentru că preoții și credincioșii noului cult pe care l-am numit Marele Salt Verde au nevoie de un locaș pentru rugăciuni, spovedanii, binecuvântări și anatemizări, consider că o Biserică Verde a climatismului ar fi cea mai potrivită.

Ideea acestei biserici mi-a fost sugerată de o întâmplare al cărei erou a fost celebrul economist Julian Simon (University of Maryland), cel care a câștigat un faimos pariu cu falsul profet apocaliptic Paul Ehrlich (Stanford University).

Participând la un forum ecologist, profesorul Simon a întrebat:

Câți dintre dumneavoastră cred că pământul este din ce în ce mai poluat și că resursele noastre naturale sunt epuizate?

După ce aproape toți cei prezenți au ridicat mâna, Simon a întrebat din nou:

Există vreo dovadă care v-ar putea schimba părerea?

Tăcere deplină. Simon nu s-a descurajat și a continuat:

Există vreo dovadă pe care aș putea să v-o dau – orice – care să vă determine să vă reconsiderați aceste ipoteze?

Întâmpinând și mai multă tăcere, profesorul Simon a concluzionat:

Ei bine, scuzați-mă. Nu sunt îmbrăcat pentru biserică.

Existența unei Biserici Verzi este răspunsul la o întrebare care se regăsește sub diverse forme în articolele mele precedente:

-Cum se explică faptul că o mare parte a lumii occidentale, în special Europa și Statele Unite, a cedat în fața nebuniei colective care este climatismul sau, cu alte cuvinte, ortodoxia schimbării climei?

Un răspuns onest nu poate evita concluzia că această ortodoxie pe stil nou a devenit de fapt, o nouă religie având preoți și enoriași marcați, printre altele, și de zelul intolerant care a afectat atât de des religia în trecut, uneori chiar și astăzi.

Biserica Verde a climatismului se bazează pe mai mulți piloni se susținere:

  1. Planeta se încălzește din cauza anumitor comportamente umane. Ergo, oamenii exercită o influență continuă și pronunțată asupra climei.

  2. Această influență nu poate fi decât catastrofală, marcând sfârșitul lumii (un Armaghedon climatic). Orice aspecte pozitive sau benigne ale influenței antropogene nu prezintă interes pentru comunitatea climatismului.

  3. Datorită computerelor puternice, putem prevedea cum va fi clima peste 20, 40 sau chiar 100 ani.

  4. Tot pe baza acelor computere atotputernice, credem că, dacă eliminăm un singur component – arderea combustibililor fosili – putem împiedeca schimbarea climei pentru o perioadă de timp cât dorim noi de lungă.

  5. Problema (sau criza sau urgența) climatică poate și trebuie rezolvată prin guvernanță globală. Un eventual Mesia sau chiar o (tânără) sfântă a climatismului ar accelera semnificativ mântuirea bietei clime de urgia antropogenă.

Cei care au citit ultima mea carte – Climate Change, Torn between Myth and Fact – au putut descoperi aspecte mitologice și religioase ale cultului întreținut de Biserica Verde:

Climatismul are atributele unei noi religii seculare, una în care natura a devenit noul Dumnezeu, iar schimbarea climei va deveni noua Apocalipsă. Astfel, păcatele împotriva lui Dumnezeu au fost înlocuite cu crime împotriva naturii. Iar preoții noii religii? Bineînțeles, ei sunt cei „97% dintre experții care sunt de acord cu încălzirea globală antropogenă.”

Mitul naturii neprihănite ori Alma Mater primordială


În cartea „Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic”, am numit acest mit edenic sau nostalgia paradisului pierdut. În acest cadru conceptual, clima este considerată un simbol al mediului natural, sălbatic, o manifestare a Naturii-Mamă care, la începuturi, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă și pângărită de oameni. Caracterul edenic al acestui mit este evident pentru că descrie o ficțiune numită Paradis sau Grădina Raiului, din care primii oameni au fost alungați pentru săvârșirea păcatului originar. Iar schimbarea climei este astăzi sinonimă cu natura pierdută, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.


Ideologia naturii sălbatice și neprihănite reprezintă un pilon secundar, dar deloc neglijabil, al Bisericii Verzi a climatismului. Acest tip de ideologie climatică este opus celui babelian – suntem mândri de a fi cucerit și stăpânit Natura: în locul încercărilor de apropriere și dominare, avem acum de-a face cu o deificare a naturii, respectiv a climei. „În sălbăticie se conservă lumea”, spunea Henry D. Thoreau, semnalând astfel că o natură sălbatică, a cărei climă nu este alterată de om, reprezintă un fel de sanctuar delicat și neprihănit, care trebuie păstrat așa cum este, departe de orice intervenție umană. Astfel, clima devine și ea ceva fragil și are nevoie să fie protejată sau salvată, așa cum se întâmplă cu peisajele naturale sau speciile vegetale și animale.


Distingem ușor aici idealurile care au alimentat Romantismul, Iluminismul și, mai recent, mișcările ecologiste timp de peste două secole sau mai mult. Ca un corolar, a apărut în imaginarul umanității și conceptul de Mama Natură, o umbrelă ideologică sub care și-au găsit adăpost ecologismul, încălzirea globală și schimbările climatice.


Dar nimic mai fals despre Natură decât că ar fi o mamă pentru oameni. Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Mama Natură nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, călduri excesive, lipsa ploilor sau inundații, cutremure, furtuni, uragane, tornade, insecte și alte creaturi purtătoare de boli (de ex., recentul SARS-Cov2, încă activ), un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.


Implicația subterană a acestui mit climatic este aceea că, prin schimbările climei, prin pierderea caracterului sălbatic al naturii edenice, oamenii nu doar se auto diminuează, ci alterează și ceva dincolo de ei înșiși. Această poziție mitică de nostalgie constituie o caracteristică dură și adâncă a climatismului.

Cu toate acestea, mitul naturii pure, sălbatice – un paradis primordial din care omul ar fi fost izgonit – a fost un mod persistent de discurs în ultimele secole.


Prin pierderea caracterului sălbatic și neprihănit, datorită îmblânzirii și stăpânirii naturii, unii oameni dezvoltă un complex de vinovăție, se simt direct responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu natura/clima și vor acționa în consecință.

Biserica Verde acceptă suflete pierdute în căutarea unor zei falși.

Cu alte cuvinte, s-a creat o pseudo-realitate – Natura optimă – care se regăsește, uneori bine ascunsă, în spatele actualelor dezbateri privind clima în schimbare. Noțiunea cvasi-religioasă conform căreia planeta a fost livrată în perfectă stare de funcționare și nu poate fi schimbată cu una nouă[1], așa cum afirmă Amory Lovins și alții, reflectă ceea ce economistul în domeniul climei Robert Mendelsohn (Yale University) numește un mit nerostit în ecologie, conform căruia condițiile naturale trebuie să fie optime. Adică, trebuie să fim acum în vârful dealului.


[2] Vârful fiind cele 0.041% molecule de CO2 din întreaga atmosferă…

O aripă radicală a Bisericii Verzi și a climatismului respinge o viziune antropocentrică a lumii, bazată pe poziția centrală a omului, în favoarea unei viziuni eco-centrice, în care Natura predomină. Dar, continuând explicația mea anterioară, Natura nu ne oferă un climat stabil și sigur (optim) pe care noi îl alterăm, făcându-l periculos. Ea ne oferă în realitate un climat periculos, în continuă schimbare, pe care noi trebuie să-l facem sigur și adaptat nevoilor noastre. Iar motorul din spatele imensului progres economic, social, cultural, medical etc. al umanității din ultimele 200 de ani, cel care ne oferă clădiri solide, încălzire și cu aer condiționat la prețuri accesibile, ameliorarea efectelor secetei și al tuturor celorlalte lucruri care ne protejează de climă este energia ieftină, abundentă și fiabilă, provenită în proporție de ~80% din combustibili fosili.


O paralelă: climatism – religie


De-a lungul timpului, vremea și capriciile ei au fost o parte importantă a etosului religios. În societățile primitive, evenimentele meteorologice extreme erau explicate ca fiind pedepse din partea zeilor pentru păcatele oamenilor. În Vechiul Testament, un exemplu notoriu este potopul lui Noe. În vremurile noastre, păcatele sunt reprezentate de industrializarea și dezvoltarea economică rapidă a omenirii după Revoluția Industrială, dovada irefutabilă fiind creșterea concentrației de CO2 de la ~o.o28% (undeva prin anii 1800) la cea de azi, ~0,041%.

În prezent, pentru orice eveniment meteo major (uragane, secete, inundații, dezghețuri, incendii, alunecări de teren etc.) va fi publicat imediat un studiu de atribuire prin care ni se spune că ne primim astfel pedeapsa pentru pervertirea directă, deși neintenționată, a vremii. Iar, printr-un subterfugiu de tip alba-neagra, schimbarea vremii va deveni schimbarea climei, deși cele două fenomene nu se suprapun temporal la scara 1:1.



De ce, totuși, unii oameni sunt atrași de și acceptă acest tip de manipulare: eveniment meteo extrem = simptom schimbare climatică? O posibilă explicație este că, de-a lungul timpurilor, vremea a fost o parte importantă a narațiunii religioase. În evoluția sa, psihicul uman a devenit receptiv la avertismente variate despre sfârșitul lumii care se apropie, despre semnele care premerg Apocalipsa, cine va fi salvat și mântuit de păcatele lumești etc.

Discursul climatismului abundă și acesta de un limbaj tipic apocaliptic despre clima schimbătoare, limbaj menit să instaleze frica și groaza: dezastru iminent, urgență maximă, punct de cotitură inevitabil, extincția speciilor, etc. (cei doritori de exemple concrete sunt sfătuiți să răsfoiască articolele mele de pe această platformă sau cărțile recent publicate).

Pentru credincioșii din Biserica Verde, lucrurile sunt limpezi și nu mai necesită comentarii adiacente. Ca orice religie care se respectă, climatismul vine cu propriul catehism (ce trebuie să crezi) și propria escatologie (cum se va sfârși lumea). Biblia pe care jură credincioșii „verzi” este, de regulă, ultimul raport IPCC, din care ați aflat cu toții că mai avem doar câțiva ani pentru a salva civilizația actuală de Cel Rău și Viclean, aka dioxidul de carbon antropogenic (cel natural este scutit de anatemă).



Profeții mai în vârstă ai climatismului – Al Gore, Bill McKibben, David Attenborough, Michael Mann ș.a. – au fost recent „eclipsați” de mai tânăra Alexandria Ocasio-Cortez (inițiatoarea programului Green New Deal în 2019) și, mai ales, de Sf. Greta Thunberg. În 2019, Sf. Greta a erupt în mass media ca o profetesă care ne-a avertizat:

Ne-am rugat zeilor falși ai creșterii pe bază de combustibili fosili. Păcătoșii/vinovații sunt adulții care „ne-au mințit” și ne-au dat „speranțe deșarte”.


[3] Inițiind o „cruciadă a copiilor” – Vinerea pentru viitor, Grevă școlară pentru climă – Sf. Greta a făcut valuri ceva vreme, dovedind tuturor care se mai îndoiau ceva total neașteptat: copii deveniți experți în schimbarea climei… Mistificarea – sau, dacă vreți, misticismul – a atins proporții planetare, Sf. Greta dând lecții climatice politicienilor maturi în parlamentele unor țări occidentale și de la tribuna ONU.



Și, din păcate, mulți adulți au căzut sub „vraja” discursurilor Sf. Greta, ce-i drept, puternic ajutată de mașinăria sa de PR, care a acționat permanent și fără cusur. Chiar dacă pandemia a redus semnificativ halo-ul sfintei, am fost neplăcut surprins când o televiziune publică germană a ajuns să ceara părerea Sfintei dacă centralele nucleare sunt cea mai bună alegere pentru moment. Și Sfânta, în marea ei înțelepciune și erudiție a dat voie germanilor să nu le închidă: Dacă le avem deja în funcțiune, consider că este o greșeală să le închidem pentru a ne concentra pe cărbune. E o situație groaznic de umilitoare pentru o țară ca Germania să ceară sfaturi de la o „expertă” ca Greta, care mai are de terminat liceul.


Dacă mai sunt unii oameni cu un umor răutăcios, precum cel afișat în anii 1970 pe mașini – Save the planet! Kill yourself! – gata, s-a terminat gluma. Cei care resping credința Bisericii Verzi sunt anatemizați drept „negaționiști ai schimbării climatice”, similar cu

Oricine tăgăduiește pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl” (1, Ioan, 2-23).

Dacă invocăm Apocalipsa Sfântului Ioan (13-13), găsim o descriere înfricoșătoare a sfârșitului lumii, când Dumnezeu va face „focul să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor”. Exemplele de „criză existențială” (sic!) există și în Vechiul Testament:

  1. Sodoma și Gomora sunt incinerate pentru desfrâul locuitorilor lor;

  2. Egiptul este și el pedepsit cu cele 10 plăgi pentru că faraonul refuzase să elibereze copiii Domnului;

  3. Moise, confruntat cu uciderea tuturor evreilor pentru că se închinaseră Vițelului de Aur, a evitat dispariția poporului său și l-a convins pe Dumnezeu să reducă pedeapsa la 40 ani rătăcire în pustiu.



Profeții Bisericii Verzi au astăzi la îndemână argumente oarecum similare cu ale strămoșilor din antichitate. Propovăduitorii Apocalipsei climatice sunt dotați cu date, ipoteze și modele fel de fel, deși, ca să fiu sincer, criza modelelor climatice erodează încrederea în predicțiile lor alarmiste.

Ei, și?! Cine vrea să asculte predicile din Biserica Verde va afla, desigur, că cei „97% oameni de știință care cred în încălzirea globală antropogenă” avertizează non-stop că ghețarii din Groenlanda se topesc (cei din Antarctica sunt mai îndărătnici…) și potopul va înghiți zonele litorale și unele insule din Pacific.


Apoi, dacă sunteți salvați de la potop, vor veni peste voi uraganele și arșițele secetoase. Fumul incendiilor din pădurile tropicale amazoniene va întuneca cerul și va produce moartea prin asfixiere. Pentru că așa citim în Apocalipsa 6-11:

Soarele s-a făcut negru… și luna întreagă s-a făcut ca sângele”.


Pe lângă mărturisirea păcatelor climatice în fața preoților din Biserica Verde, puteți spera la mântuire, precum scrie în

Marcu, 1-15: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”.

Despre care Evanghelie e vorba am scris mai sus. Pocăirea este și ea foarte clar sugerată: sacrificiul personal al modului de viață actual.

  • La naiba cu automobile clasice; renunțați și treceți la cele electrice.

  • N-aveți bani? Treceți la biciclete.

  • Și nu vă mai îmbuibați cu fripturi sau lapte de vacă. Nu știați că nevinovatele bovine poluează atmosfera cu metan, iar pășunatul lor conduce la despăduriri?

  • De ce să zburați cu avionul peste Atlantic? Sf. Greta v-a demonstrat că se poate traversa oceanul cu emisii zero de CO2.

    • Și ce dacă i-au trebui 15 zile în loc de câteva ore, n-aveți timp, unde vă grăbiți?!

Preoții și enoriașii Bisericii Verzi propovăduiesc adesea des-creșterea – consumurile mai reduse ca o soluție potențială a problemei climatice: de exemplu, faceți duș împreună cu altcineva sau toată familia merge dimineață pe rând la toaletă, dar numai ultimul trage apa pentru a nu consuma apa. Este o idee donquijotească, nerealistă.

Nu cred că oamenii își vor schimba de bună voie stilul de viață de dragul ne-schimbării climei. Dar dacă se hotărăște și se ordonă de la Bruxelles sau ONU, s-ar putea probabil crea o situație de tip nord-coreean, în care guvernul mondial ar deține controlul și o imensă autoritate centrală va încerca să oblige oamenii să se supună preceptelor „evangheliei” verzi. Ar fi o lume distopică, de science-fiction. De aceea, cred că problema acțiunii colective este complet imposibil de rezolvat.

Singura soluție realistă pentru Biserica Verde și climatism, în general, este sprijinirea/finanțarea inovațiilor pentru descoperirea unor alternative energetice mai bune, mai ieftine și mai fiabile decât cele existente. Și atunci lumea va des-crește de bună voie consumul de combustibili fosili, fără ordine polițienești, blocarea autostrăzilor sau manifestări talibanice în muzee.


Dar, din păcate, ceea ce arată lumii talibanii din Biserica Verde, cei care vandalizează opere de artă din muzeele europene, este lipsa oricărei decențe și moralități (ca să mă exprim blând) a tinerei generații ieșite de sub tutela Sf. Greta.

Acei talibani, niște idioți ecologiști, înrolați sub stindardul Just stop oil (sau altceva similar) intenționează să distrugă tot ceea ce a creat civilizația occidentală. Ei nu sugerează că ar trebui să construim ceva mai bun: să termine școala, să învețe să facă ceva util în societate, să picteze ei înșiși ceva nemuritor… Nu, distrugerea este scopul activismului lor. Dacă vor fi lăsați liberi să vandalizeze în continuare, va fi vai și-amar de timpurile care vor veni…


Concluzii


În starea actuală a dezbaterilor despre consecințele schimbării climei este esențial ca frica apocaliptică și credința „verde” să nu împartă lumea în apostoli și apostați, sfinți și eretici. Virtutea „sfințeniei verzi” nu te face mai bun decât altul mai puțin virtuos. Iar a discuta 24/7 despre apocalipsa climatică nu va face lumea mai inteligentă. Titlul poveștii lui Ion Creangă despre drobul de sare care ar putea cădea peste copil dacă mâța s-ar sui pe horn este binecunoscut și nu-l voi mai repeta aici.


Credincioșii aparținând de Biserica Verde a climatismului rareori iau în considerare compromisurile care decurg din acțiunile lor. Înlocuirea vehiculelor convenționale cu altele electrice este virtuoasă la prima vedere.

Dar, așa cum am demonstrat cu date în mai multe articole recente,[4] lucrările miniere de extragerea a materiilor prime necesare pentru fabricarea acelor mașini și a bateriile lor nu sunt pur ecologice.

Am dat date și despre dezastrele ecologice în rândurile păsărilor și insectelor produse de palele turbinelor eoliene. Vegetarianismul poate fi un lucru bun pentru animale și (unii) oameni. Dar, a înlocui toată carnea cu grădini de legume și zarzavaturi va însemna defrișări masive, de milioane de hectare, pentru a crea terenuri cultivabile. (Substituirea cărnii cu viermi, gândaci și insecte este o opțiune pe care nu o consider serioasă).

Mai vreau să adaug pe lista compromisurilor „verzi” și subvențiile masive pentru energii regenerabile, care nu fac altceva decât să crească prețul energiei electrice, o povară suportată cu greu de oamenii mai săraci (și nu sunt puțini).


Cum rămâne cu asigurarea și creșterea bunăstării populației care primește acum facturi de electricitate și gaze foarte mari? Este asta cumva parte integrantă a ultimului pilon al climatismului? Biblia ne spune că credința poate muta munții din loc, dar politicile climatice ne spun doar costuri și consecințe.


Dacă Biserica Verde a climatismului are dreptate și Cel Rău și Viclean – CO2-ul antropogen – este principalul vinovat de schimbarea climei, atunci au rost investițiile în politici agresive și atotcuprinzătoare pentru eliminarea urgentă și totală a combustibililor fosili, cu condiția obligatorie ca și China și India să facă același lucru. Desigur, nu trebuie uitate nicio clipă costurile exorbitante, de multe mii de miliarde dolari, necesare implementării politicilor de tip Green New Deal și European Green Deal.


Dacă Biserica Verde a climatismului nu are dreptate (prin analogie, vedeți cazurile Copernic sau Galileo Galilei) și dioxidul de carbon antropogen nu este Cel Rău și Viclean, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria Pământului, atunci ar avea mult mai mult sens cheltuielile pentru diguri, baraje, împăduriri, culturi rezistente la căldură etc.


Revenind la motto-ul ales pentru acest articol, știința nu este niciodată o carte închisă (parafrazându-l pe Charles V. Chapin) și întotdeauna unele pagini vechi se vor desprinde de la sine, altele noi vor fi adăugate. Pe de altă parte, credința, așa cum predica Martin Luther, este o „fortăreață puternică”, cu ziduri impenetrabile sau, urmând analogia de mai sus, o carte permanent închisă. Cum pot coopera cele două domenii, aparent incompatibile, ale spiritului uman? Un posibil răspuns l-am găsit la Antoine de St. Exupéry:

În ceea ce privește viitorul, nu este vorba de a-l prezice, ci de a-l face posibil.

24 afișări0 comentarii

コメント


bottom of page