Axa entropiei structurale- azi stanga

Axa entropiei structurale este axa stinga - dreapta si ca si orice axa este infinita. Pe infinitul sting este catre infinitul entropiei zero unde toti parametrii sunt egali pe toate nivelele si toate domeniiile. Corespondenta in domeniul ideologic este comunismul unde egalitarismul este regula

(o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a realiza o societate egalitară;) https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunism

In privinta notiunii de egalitate am gasit un articol deosebit de interesant si placut intelectual scris de Cristian Vasiliu

Motto: „Egalitatea umană nu e decât o iluzie intelectuală născută din nevoi sentimentale” (Giovanni Papini)

• In liberalism: egalitate politică

• În comunism:  egalitate economică şi socială

• În fascism: egalitate biologică

• În creştinism: egalitate spirituală

Raţiunea iluministă timpurie – cea care încă nu se despărţise de Biserică şi de Dumnezeu – este cea care aduce în sfera dialogului – sau a scandalului – politic egalitatea.  Înainte ca egalitatea să devină (1) steagul unei revoluţii (în sec XVIII), (2) „o iluzie” pur „intelectuală născută de nevoi sentimentale” (în sec XIX) sau (3) o specie a damnării în comunismul real (al sec XX), viaţă laică nu era altceva decât un foarte complex sistem de inegalităţi sociale, politice şi culturale, explicat de tradiţii (în general cu rădăcini într-o falsă sau fantezistă hermeneutică a bibliei), întărit de legi şi aplicat prin forţă.

Cel care clatină pentru prima dată fundamentele stării de fapt este John Locke cu lucrarea sa „Două tratate despre guvernământ”; pârghia sa argumentativă în favoarea egalităţii (de drepturi) îşi găseşte punctul de sprijin în psalmul CXV versetul 16, acolo unde David susţine că: „Lui Dumnezeu îi aparţine Împărăţia cerurilor, dar Pământul a fost dat fiilor Omului” – adică omenirii în comun. Nu marcăm acest moment nici pentru a specula vreo similitudine cu ideea de egalitate comunistă, nici pentru a aruncă vina atât de departe în trecut şi nici pentru a susţine comparaţia dintre creştinism şi comunism; oricum după John Locke egalitatea îşi pierde rădăcinile teologico-mistice (nu doar cele cu aspect juridic identificate de Locke în Biblie, ci şi cele de fond – adică egalitatea spirituală între credincioşi)  şi renaşte în solul raţiunii, din cauze mult mai meschine. Mai importantă este legătura – ce în domeniul raţional tinde să devină transparentă – dintre egalitate şi o voinţă (şi forţă) superioară (fie ea şi transcendentă) care pune semnul egal sau – mai exact – care ţine talgerul. Fără ea, legea naturală nu poate fi îngenunchiată, nici ca intenţie şi nici ca realizare. A accepta egalitatea este un act de supunere; şi nu te poţi supune unui egal fără a executa şi experimenta o anumită formă de umilinţă. Poate că acest adevăr s-a arătat unora dintre cei ce au făcut istoria sec XVIII. Formularea cu care se deschide Declaraţia de Independenţa: „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal” este o formulare de compromis; ea continuă cu o clarificare fără echivoc a domeniului evidenţei – credinţa: „… that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights.” Totuşi, începând cu Revoluţia Franceză, în mod programatic s-a acceptat că morala egalităţii poate fi crescută coerent şi deterministic în om cu mijloacele raţiunii pure sau – mai rău! – că ea este imanentă omului; rezultatul a fost că – acolo unde egalitatea a fost importată în zona economicului şi socialului, în comunism – locul lui Dumnezeu a fost luat de către trinitatea: Partidul, Statul şi Securitatea (pentru a predica, decreta şi impune egalitatea).

Într-o formulă explicatoare ce apelează la simplificări grosiere – ceea o face mai uşor de înghiţit, dar mult mai greu de digerat (ducând în final până la o paralizie totală a alegerii) – liberalismul (dreapta) înseamnă libertate, iar comunismul (stânga) – egalitate. Este evident că această formulă este una frauduloasă şi maniheistă şi cade la o analiză amănunţită; fructele iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze nu sunt antagonice şi ambele tabere plasează egalitatea, libertatea (şi fraternitatea) – în diverse proporţii şi definiţii – în orizonturile proprii de promisiuni. Ne folosim totuşi de ea pentru că este utilă într-o abordare unidimensională – acolo unde judecată este negativă şi un singur contra-argument este fatal.

Pe direcţia egalităţii – cel mai probabil din pricina unor prejudecăţi – inegalitatea dintre cele două ideologii este mai pregnantă (şi ar părea că înclină în favoarea comunismului). Într-adevăr, printre criticile neobosite aduse liberalismului se numără tocmai faptul că, prin normativul libertăţii, încurajează (sau măcar îngăduie) diferenţierea verticală (prin competitivitate) şi cea orizontală (pentru relevanţă) între membri ei şi, raportându-se la liberalism, comunismul – şi societatea comunistă pe care el în teoria politică şi socială şi-o doreşte – ne apar mai juste.

La o a doua privire – de adâncime şi de perspectivă – observăm totuşi că principiul egalităţii comuniste – atât de visat încă – nu scapă paradoxului. (1) Deşi societatea nu este (şi nu poate fi) coagulată şi capacitată decât cu ajutorul relaţiilor piramidale, ierarhice, (2) deşi Dumnezeu este izgonit că sursă a egalităţii şi (3) deşi se recunoaşte ştiinţific că nu există niciun fundament biologic pentru a statua că valoare naturală egalitatea, egalitatea se află totuşi până la obsesie în mijlocul preocupărilor comunismului. Care este totuşi diferenţa dintre egalitatea liberală şi egalitatea comunistă? Răspunsul – dat într-un mod lapidar – este acela că: există două viziuni asupra egalităţii: cea socialistă – care înţelege egalitatea ca egalitate la finish şi cea liberală – care înţelege egalitatea ca egalitate la start; ambele păcătuiesc prin încercarea de a scoate de sub incidenţa arbitrariului judecata egalităţii – prin de-relativizare. Mai exact: în comunism egalitatea este un statut, pe când în liberalism ea este o premiză.

Deosebirea este esenţială: dacă premiza egalităţii ţine de instaurarea unei dreptăţi fără a pune frână potenţialului uman, statutul egalităţii are ceva din tortura scurtării sau alungirii trupului pentru a încape în patul lui Procust. Firul întrebării legitime: ce poate face o tortură generală şi nediscriminatorie (cu excepţia celor ce o aplică) acceptabilă?, conduce la descoperirea cauzei ultime a egalitarismului laic comunist. Trebuie renunţat mai întâi la meteahna de a prelua noţiunea de egalitate de-a gata, ca pe o axiomă, uneori chiar în termini imperativi dacă cedăm îndemnului de a gândi corect politic („Corectitudinea politică este în fond, comunismul american” Politice, HRP). Dacă Dumnezeu este evacuat din conştiinţe, nu există decât o singură explicaţie. Egalitatea nu este o valoare naturală, după cum remarcam mai sus, (ba chiar strategiile vieţii în natură se bazează pe inegalitate şi indiferenţă), ci una de ordin cultural. Egalitatea este rezolvarea propusă pentru acumularea unor resentimente, a lezării demnităţii, a umilinţei. Dacă – după cum susţinea în 1862 lodul Action – „exilul este pepinieră naţionalismului” şi „oprimarea  este şcoală liberalismului”, tot astfel umilinţa este rădăcina egalitarismului comunist.