Axa entropiei structurale este axa stinga - dreapta si ca si orice axa este infinita. Pe infinitul sting este catre infinitul entropiei zero unde toti parametrii sunt egali pe toate nivelele si toate domeniiile. Corespondenta in domeniul ideologic este comunismul unde egalitarismul este regula
(o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a realiza o societate egalitară;) https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunism
In privinta notiunii de egalitate am gasit un articol deosebit de interesant si placut intelectual scris de Cristian Vasiliu
Motto: „Egalitatea umană nu e decât o iluzie intelectuală născută din nevoi sentimentale” (Giovanni Papini)
In liberalism: egalitate politică
În comunism: egalitate economică şi socială
În fascism: egalitate biologică
În creştinism: egalitate spirituală
Raţiunea iluministă timpurie – cea care încă nu se despărţise de Biserică şi de Dumnezeu – este cea care aduce în sfera dialogului – sau a scandalului – politic egalitatea. Înainte ca egalitatea să devină (1) steagul unei revoluţii (în sec XVIII), (2) „o iluzie” pur „intelectuală născută de nevoi sentimentale” (în sec XIX) sau (3) o specie a damnării în comunismul real (al sec XX), viaţă laică nu era altceva decât un foarte complex sistem de inegalităţi sociale, politice şi culturale, explicat de tradiţii (în general cu rădăcini într-o falsă sau fantezistă hermeneutică a bibliei), întărit de legi şi aplicat prin forţă.
Cel care clatină pentru prima dată fundamentele stării de fapt este John Locke cu lucrarea sa „Două tratate despre guvernământ”; pârghia sa argumentativă în favoarea egalităţii (de drepturi) îşi găseşte punctul de sprijin în psalmul CXV versetul 16, acolo unde David susţine că: „Lui Dumnezeu îi aparţine Împărăţia cerurilor, dar Pământul a fost dat fiilor Omului” – adică omenirii în comun. Nu marcăm acest moment nici pentru a specula vreo similitudine cu ideea de egalitate comunistă, nici pentru a aruncă vina atât de departe în trecut şi nici pentru a susţine comparaţia dintre creştinism şi comunism; oricum după John Locke egalitatea îşi pierde rădăcinile teologico-mistice (nu doar cele cu aspect juridic identificate de Locke în Biblie, ci şi cele de fond – adică egalitatea spirituală între credincioşi) şi renaşte în solul raţiunii, din cauze mult mai meschine. Mai importantă este legătura – ce în domeniul raţional tinde să devină transparentă – dintre egalitate şi o voinţă (şi forţă) superioară (fie ea şi transcendentă) care pune semnul egal sau – mai exact – care ţine talgerul. Fără ea, legea naturală nu poate fi îngenunchiată, nici ca intenţie şi nici ca realizare. A accepta egalitatea este un act de supunere; şi nu te poţi supune unui egal fără a executa şi experimenta o anumită formă de umilinţă. Poate că acest adevăr s-a arătat unora dintre cei ce au făcut istoria sec XVIII. Formularea cu care se deschide Declaraţia de Independenţa: „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal” este o formulare de compromis; ea continuă cu o clarificare fără echivoc a domeniului evidenţei – credinţa: „… that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights.” Totuşi, începând cu Revoluţia Franceză, în mod programatic s-a acceptat că morala egalităţii poate fi crescută coerent şi deterministic în om cu mijloacele raţiunii pure sau – mai rău! – că ea este imanentă omului; rezultatul a fost că – acolo unde egalitatea a fost importată în zona economicului şi socialului, în comunism – locul lui Dumnezeu a fost luat de către trinitatea: Partidul, Statul şi Securitatea (pentru a predica, decreta şi impune egalitatea).
Într-o formulă explicatoare ce apelează la simplificări grosiere – ceea o face mai uşor de înghiţit, dar mult mai greu de digerat (ducând în final până la o paralizie totală a alegerii) – liberalismul (dreapta) înseamnă libertate, iar comunismul (stânga) – egalitate. Este evident că această formulă este una frauduloasă şi maniheistă şi cade la o analiză amănunţită; fructele iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze nu sunt antagonice şi ambele tabere plasează egalitatea, libertatea (şi fraternitatea) – în diverse proporţii şi definiţii – în orizonturile proprii de promisiuni. Ne folosim totuşi de ea pentru că este utilă într-o abordare unidimensională – acolo unde judecată este negativă şi un singur contra-argument este fatal.
Pe direcţia egalităţii – cel mai probabil din pricina unor prejudecăţi – inegalitatea dintre cele două ideologii este mai pregnantă (şi ar părea că înclină în favoarea comunismului). Într-adevăr, printre criticile neobosite aduse liberalismului se numără tocmai faptul că, prin normativul libertăţii, încurajează (sau măcar îngăduie) diferenţierea verticală (prin competitivitate) şi cea orizontală (pentru relevanţă) între membri ei şi, raportându-se la liberalism, comunismul – şi societatea comunistă pe care el în teoria politică şi socială şi-o doreşte – ne apar mai juste.
La o a doua privire – de adâncime şi de perspectivă – observăm totuşi că principiul egalităţii comuniste – atât de visat încă – nu scapă paradoxului. (1) Deşi societatea nu este (şi nu poate fi) coagulată şi capacitată decât cu ajutorul relaţiilor piramidale, ierarhice, (2) deşi Dumnezeu este izgonit că sursă a egalităţii şi (3) deşi se recunoaşte ştiinţific că nu există niciun fundament biologic pentru a statua că valoare naturală egalitatea, egalitatea se află totuşi până la obsesie în mijlocul preocupărilor comunismului. Care este totuşi diferenţa dintre egalitatea liberală şi egalitatea comunistă? Răspunsul – dat într-un mod lapidar – este acela că: există două viziuni asupra egalităţii: cea socialistă – care înţelege egalitatea ca egalitate la finish şi cea liberală – care înţelege egalitatea ca egalitate la start; ambele păcătuiesc prin încercarea de a scoate de sub incidenţa arbitrariului judecata egalităţii – prin de-relativizare. Mai exact: în comunism egalitatea este un statut, pe când în liberalism ea este o premiză.
Deosebirea este esenţială: dacă premiza egalităţii ţine de instaurarea unei dreptăţi fără a pune frână potenţialului uman, statutul egalităţii are ceva din tortura scurtării sau alungirii trupului pentru a încape în patul lui Procust. Firul întrebării legitime: ce poate face o tortură generală şi nediscriminatorie (cu excepţia celor ce o aplică) acceptabilă?, conduce la descoperirea cauzei ultime a egalitarismului laic comunist. Trebuie renunţat mai întâi la meteahna de a prelua noţiunea de egalitate de-a gata, ca pe o axiomă, uneori chiar în termini imperativi dacă cedăm îndemnului de a gândi corect politic („Corectitudinea politică este în fond, comunismul american” Politice, HRP). Dacă Dumnezeu este evacuat din conştiinţe, nu există decât o singură explicaţie. Egalitatea nu este o valoare naturală, după cum remarcam mai sus, (ba chiar strategiile vieţii în natură se bazează pe inegalitate şi indiferenţă), ci una de ordin cultural. Egalitatea este rezolvarea propusă pentru acumularea unor resentimente, a lezării demnităţii, a umilinţei. Dacă – după cum susţinea în 1862 lodul Action – „exilul este pepinieră naţionalismului” şi „oprimarea este şcoală liberalismului”, tot astfel umilinţa este rădăcina egalitarismului comunist.
Chiar dacă devoalarea principiului justificării egalitarismului – umilinţa – pare o trădare profundă şi dezamăgitoare a firii umane, principiul justificării egalitarismului este un păcat mai mic – într-o oarecare măsură chiar scuzabil şi remediabil – decât principiul funcţionarii lui: prin promulgarea egalităţii se încurajează sensibilitatea la umilinţă şi astfel cercul se închide şi umilinţa (1) se autoîntreţine. Egalitatea decretată (formal sau informal) – egalitatea că baza a morale publice – va forţa raportarea omului modern (omul căzut) la semenii săi şi, ca urmare firească, va stimula invidia şi respectiv îngânfarea/vanitatea. Nedreptatea nu va decurge dintr-o inegalitate, ci inegalitatea va fi interpretată că o nedreptate.
Cum impuritatea gândirii individuale este molipsitoare, egalitatea ca remediu pentru umilinţă este punctul de plecare al unui vârtej ce poate antrena şi înghiţi întreaga societate. Principiul entropiei funcţionează în cazul corpului social. În condiţii normale – ale unui sistem deschis – tendinţa este de creştere a dezordinii, a diferenţelor şi astfel omogenitatea masificată – temeiul de posibilitate al societăţii totalitare (H.R. Patapievici) – nu poate fi întreţinută decât prin izolare sau prin forţă. Egalitatea este în sine – chiar şi la nivel ideologic şi utopic – nu numai la nivelul teoriei politice, un instigator la violenţă (2). În “Omul recent”, H.R.P. (ce aminteşte de Tocqueville) afirmă fără ocolişuri că: ”egalitatea absolută este un ideal clar totalitar”, afirmaţie ce poate ţine loc de concluzie la cele spuse în paragraful de faţă. Să nu credem însă că este neapărat nevoie de o forţă instituţionalizată, exterioară şi costisitoare în acelaşi timp. Pe măsură ce ideologia se traduce în teorie politică şi apoi teoria politică devine programul unui regim, forţă care întreţine egalitatea – adică nivelarea – este implementată/activată în fiecare individ prin mecanismul îndoctrinării şi terorii. Societatea devine o uriaşă plasă ale cărei noduri sunt conectate şi controlate de nodurile învecinate. Fiecare individ este activ în aducerea şi menţinerea celor din jurul său la acelaşi nivel că al său. “Comunismul e o societate din care nimeni nu iese din rând” (spune Gabriel Liiceanu) şi de acest lucru se asigură toţi. Iar cum cei mai buni activişti sunt în general oamenii mediocrii şi fără îndoieli, rezultă că nivelul general tinde să scadă asimptotic. Şi cultural şi economic. Ergo, principiul egalităţii este mediocrizant (3).
Mai mult: generalizarea (prin forţă sau prin hipnoză) a mediocrităţii, precum şi disiparea responsabilităţii sunt conjecturile unui fenomen şi mai nociv.
Grupările umane – corpul societăţii – nu pot funcţiona fără o minimă coordonare, au nevoie de un creier. Sintagma orwelliană „Toţi oamenii sunt egali, dar unii oameni sunt mai egali decât alţii” este absolut necesară înainte ca să devină formula unui capriciu. În comunism creierul – ideologizat şi politizat – ajunge inevitabil – prin lipsa feedback-lui negativ – să se confunde cu însuşi corpul, iar părţile ce îl compun ajung să i se pară nişte simple instrumente/membre de care poate dispune după bunul plac. Corolarul egalităţii (al răspândirii mediocrităţii şi al disipării responsabilităţii) este concentrarea puterii.Iar dacă ideologia pune semnul de egalitate între egalitate şi concentrarea puterii, teoria politică pune semnul de egalitate între concentrarea puterii şi stat (dincolo de Engels), iar regimul pune semnul de egalitate între stat şi partid (leninism). Acceptând salturile – că premize nedeterminante – de la ideologie, la teorie politică şi apoi la regim, precum şi silnicia regimului, considerăm demonstrată imoralitatea principiului egalităţii (4) (aşa cum este el înţeles de către ideologia comunistă).
Pentru claritatea exprimării trebuie totuşi cu seriozitate insistat asupra faptului că principiul (pur ideologic, adică fără Dumnezeu) al egalităţii este totuşi doar o idee (cu rol de normă etică, scop, lege, etc…), o idee acorporală ce nu obligă la abandonarea discernământului şi nu conţine nici invidia(1), nici violenţă(2), nici mediocrizarea (3) şi nici imoralitatea(4) în ea însăşi, ci doar le inspiră în mijloace şi le forţează în rezultate. Pe acest temei se poate refuza substituirea ideii de egalitate (şi a celorlalte idei comuniste) cu conştiinţa însăşi şi, respectiv cu faptele ei. Ideile comuniste nu parazitează fiinţă, ci doar o alterează fără a prelua controlul. În concluzie: ideea de egalitate ca scuză a crimelor făptuite în numele egalităţii este o abjecţie ce ţine de domeniul psihopatiei, după cum şi – invers – crimele în numele egalităţii ca acuză la adresa ideilor de egalitate frizează idioţenia.
Existenţa unui suflet creştin – chiar şi lipsit de Dumnezeu – în fiecare exponent al civilizaţiei occidentale împiedică evacuarea completă şi definitivă a ideii egalitarismului, chiar şi în faţă deducţiilor şi inducţiilor raţionale. Există vreo cale de ieşire din capcană umilinţei aduse de capitalism (faţetă economică a liberalismului), umilinţă împotriva căruia a vituperat Marx, Engels şi Lenin – sau din cea – descrisă mai sus – adusă de socialism? Propunerea de rezolvare a problemei umilinţei şi a egalităţii vine de la un alt filozof a cărui gândire a precedat gândirea iluministă: Thomas Hobbes. În primele pagini ale Leviathanului el susţine că: “nu există îndeobşte un semn mai grăitor pentru egală distribuţie a vreunui lucru decât faptul că fiecare este mulţumit cu partea să.” Dacă acest principiu nu se intersectează cu ideea comunistă despre libertate unde opţiunile sunt furnizate de către societate (şi astfel ajungem la formula: „Fiecăruia (i se dă) după nevoi”, principiul acesta este eligibil într-o societate liberală. Egalitatea – înţeleasă astfel – devine o egalitate slabă, subiectivă: echitatea – o egalitate ce poate fi implementată şi în afară domeniului politic. Este un îndemn direct – şi îndreptăţit – ca fiecare să-şi evalueze poziţia şi nevoile fără a recurge la comparaţie, pentru a putea fi mulţumit cu identitatea şi rolul său, pentru a putea fi relevant în cultura din care face parte.