Ordinul Dragonului

Ordinul Dragonului - Societas Draconistrarum - a fost un ordin militar prezent in zona centrala a Europei, pe la inceputul secolului al XV-lea. Acesta a fost intemeiat in anul 1403, de catre viitorul imparat al Ungariei, Sigismund de Luxemburg, avand drept principal scop ocrotirea statelor crestine in fata invaziei otomane. Cavalerii si-au ales si cativa sfinti ocrotitori, printre care: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Arhanghel Mihail si Sfanta Margareta.

Ordinul religios cavaleresc al Dragonului a fost intemeiat in ziua de 12 decembrie 1408, pornind de la un numar de 24 de cavaleri. In anul 1408, numarul cavalerilor era de 61, iar in anul 1437, numarul acestora ajunsese la 97.

Alaturi de viitorul imparat al Ungariei, acest ordin militar a fost sprijinit si intarit de catre urmatorii mari lideri ai lumii de atunci: Eberhard de Lorraine, Episcop de Zagreb; Stefan Lazarevici, despotul Serbiei; Alfons de Aragon si Neapole; Ladislau al II-lea Iagelon; Vytautas cel Mare; Ernest al Austriei; Cristof al III-lea al Danemarcei; Pippo Spano si Perenyi Emeric, cancelar al Universitatii din Praga.

In randul membrilor acestui ordin militar s-a aflat si voievodul muntean Vlad al II-lea, numit si "Dracul". Voievodul a fost primit in randul membrilor in anul 1431, la Nurenberg, de catre insusi Sigismund de Luxemburg, ramanand in randul lor pana in anul 1436.

Cavalerii acestui ordin militar aveau urmatoarea deviza: "Puterea Dragonului." Simbolul acestora era un dragon inconvoiat, reprezentat cu varful cozii incolacit in jurul gatului, pe spatele caruia se afla o cruce. Coada incolacita in jurul gatului arata puterea de a se jertfi singur pentru cele crezute.

In crestinism insa, "dragonul" reprezinta puterea mortii, invinsa de Hristos in Jertfa de pe Cruce, dupa cum vedem pe multe dintre iconostasele vechilor manastire, unde la picioarele crucii se afla un dragon. De asemenea, "dragonul" este infrant si de Sfantul Gheorghe, tot in chip simbolic.

Sigla cavalerilor infatisa dragonul astfel: dragonul este de culoare verde, iar bucla cozii incolacita in jurul gatului este de culoare verde aurie; pe spatele dragonului, o banda alba poarta pe ea o cruce rosie, asemanatoare semnului cruciatilor. Deasupra dragonului se ridica o alta cruce, inconjurata de flacari, pe care scrie: "Quam Misericors Est Deus Iustus Patient." Cavalerii primi poarta acest simbol, pe cand cavalerii din randul al doilea poarta un semn asemanator, insa fara inscriptia in limba latina.

Cavalerii urmau reguli stricte, atat de vietuire in cadrul ordinului, cat si de alegere pe un alt loc de administrare. Pentru a putea intra in randul celor 24 de cavaleri primi, era nevoie de moartea unuia dintre ei si de incercarea vreme de un an a celui ce urma sa fie primit. In fiecare vineri, cavalerii purtau un vestmant de doliu, in amintirea Patimilor lui Hristos.

Ordinul urmarea intarirea pamanteasca a Bisericii lui Hristos, sub aripa protectoare a religiei crestine, care poarta cruciada impotriva dusmanilor externi si interni. Dupa cum vedem, aceste idei si principii sunt straine de duhul Bisericii Ortodoxe de Rasarit, ele putand fi usor puse pe seama Bisericii Romano-Catolice si a celor din randul Franc-masoneriei.

Desi obiectivele ordinului erau numite a fi de natura religioasa, acesta va influenta semnificativ deciziile diplomatice, militare, politce si juridice ale statelor Europei Centrale si din Balcani.

Reprezentarea lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosită de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, iar apoi de familia Rákóczi.

lăsând la o parte unele dintre imaginile discutabile artistic, simbolic şi istoric o mare parte dintre informaţii sunt interesante

La 12 decembrie 1408, în momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungând, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.

Transmiterea acestui simbol până în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania. Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor. Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

LINK

Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfântului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326. Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale. Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului.  

Ordinul ( Sfântului Gheorghe) a fost fondat de regele Carol I al Ungariei sub numele de Societatea Fraterna de Cavaler al Sf. Gheorghe. Data exactă a înființării sale nu este cunoscută, dar pe baza textului Statutului său, a existat în ziua Sfântului Gheorghe, 23 aprilie 1326. Ordinul a înflorit în timpul domniei lui Carol și a obținut un succes mai mare sub domnia fiului său, Regele. Ludovic I al Ungariei . După moartea lui Ludovic, însă, tronul Ungariei a devenit subiectul unei dispute violente între relațiile sale, iar regatul maghiar s-a dizolvat în război civil, distrugând Societatea inițială. [1]

Tot ceea ce se știe despre Ordin în ceea ce privește misiunea, compoziția, obligațiile și activitățile sale a fost obținut din singurul artefact supraviețuitor care descrie Societatea: Statutele.

Pe baza Statutului Ordinului, deși Societatea Sf. Gheorghe era un organism politic și onorific, Carol a insuflat idealurile cavalerești în Societate, promovându-le printre nobilii mai mici ai regatului său și implementând simbolul clasic al cavalerismului, turneul cavalerilor, în festivalurile cavalereşti maghiare. Spre deosebire de Ordinele ecleziastice ale perioadei, membrii Societății purtau o manta neagră, cu glugă, până la genunchi, care purta nu un dispozitiv heraldic, ci o inscripție:

Statutele, scrise în latină (limba scrisului învățat în Ungaria înainte de secolul al XIX-lea), au aproximativ 1.700 de cuvinte, sub formă de litere patente . Suspendat de document a fost marele sigiliu al Societății, purtând o imagine a reprezentării iconice clasice a Sfântului Gheorghe, montat pe un cal care ucide dragonul sub copitele calului . Documentul se află în prezent în Országos Levéltar (Arhivele Naționale din Ungaria), DL. 40 483. Există o serie de transcrieri și traduceri ale Statutelor, facilitând studiul.

LINK

Originea reală a ordinului rămâne, aşadar, controversată. Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor: „alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gâtului”; acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfântului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfântului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decât ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.

Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de-a face nu cu un dragon vânat de sfânt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfântului Gheorghe. Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior. Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic.

Este oare întâmplător faptul că acest ordin s-a născut în ziua săvârşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimântător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace? Întâmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s-au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule. Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s-ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s-au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfârşitul Războiului de 15 Ani, s-a afirmat ca o adevărată mână de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Ce simbolizează Ouroboros

Aşadar, ce simbolizează Ouroboros? Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strâns asociate cu mitul Vârstei de Aur. Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vârstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sârb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai târziu, voievodul muntean Vlad Dracul. Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurând în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund. Ipoteza sârbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfântului Gheorghe, căreia i-ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sârbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulând astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe câmpul de luptă. Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l-ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să-i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică. Această ipoteză ar putea explica, într-un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s-ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană până în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămâne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea până la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s-a realizat această transmitere. Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă.

Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia. Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat-o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintâi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i-a dat pe principii de mai târziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine. 

În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămâne incontestabilă. Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi. Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfântului Gheorghe: scutul şi crucea „de sânge”. Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gâtului.  

Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector. Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într-un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi. „Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrând doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, până la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decât indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte? Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.      

scris de Tudor Sălăgean în Adevărul

Vlad Dracul

Vlad Dracul (alternativ: Vlad II, n. cca. 1392/1394 – d. 7 decembrie 1447) a fost domnul Țării Românești între 1436 și 1442 și din 1443 până în 1447.

Membru al familiei Basarabilor și fiu al lui Mircea cel Bătrân. Domnul Țării Românești a fost vasal al regelui Ungariei. Era și comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerțul și drumurile comerciale între Țara Românească și Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Deși Vlad II era în favoarea Bisericii Catolice, se știe că a ucis membri ai liniei rivale a Basarabilor, familia Dăneștilor.

Între 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. În numele acestuia, Vlad Dracul pedepsește unele cetăți răsculate împotriva autorității regale, printre ele fiind Rupea. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească granița de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejați de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: „Io, Vlad, voievod și domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Brașov. Știți bine și voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine...Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă și dacă pentru una, voi lua îndoit și întreit de la voi.”[2]

La Sighișoara înființează o „hereghie de bani” (monetărie) unde bate ducați noi (monedă munteană), ce au circulat întâi în Transilvania, iar apoi și în Țara Românească. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe altă parte un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate, și laba stângă terminată în patru gheare.

Vlad Dracul a scris o scrisoare brașovenilor, în care îi amenință cu urmări grave dacă nu folosesc noua monedă: „Io Vlad, voivod și domn. Scrie domnia mea multă sănătate pârgarilor din Brașov. Și vă dă știre domnia mea că sibienii au lepădat ducații cei vechi; deci și voi mai mult să nu umblați cu ei, căci dacă voi afla pe cineva că umblă cu ducați vechi, rău îi voi face...”[2]

Vlad II și-a primit titlul de „Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie[3] 1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul Otoman.

În 1444, regele Ungariei, Vladislav I al Ungariei a declarat război Imperiului Otoman și a lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-și îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului și ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc.

Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata creștină, Iancu de Hunedoara abia scăpând în Valahia, unde a fost capturat de oștenii lui Vlad Dracul, dar a fost eliberat curând, cu multe daruri. Mulți, inclusiv Mircea și Vlad Dracul au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă față de Vlad Dracul și fiul său cel mare.

În 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu de către boieri și negustorii din Târgoviște. Iancu a ales propriul său candidat pentru tronul Țării Românești, un membru al clanului Dăneștilor, dar acesta va fi asasinat.

LINK