Otomanii au făurit unul dintre cele mai puternice imperii ale evului mediu. Războinicii sultanului au făcut să tremure o Europă întreagă şi au aservit numeroase ţări balcanice şi central europene. Fondatorii acestui imperiu au fost însă nişte nomazi islamizaţi, de foarte mică importanţă, dar care au reuşit să supravieţuiască în munţii Anatoliei şi să câştige o bătălie aparent insignifiantă, dar de cotitură în istoria lumii.
Imperiul Otoman este unul dintre cele faimoase şi puternice imperii ale istoriei universale. Pe lângă cultură unică pe care au creat-o în Asia Mică, Imperiul Otoman a fost o uriaşă forţă militară care a făcut să tremure Europa medievală. Armatele sultanului au pus capăt existenţei Imperiului Bizantin, au cucerit Balcanii, Africa de Nord, o parte din Africa de Est, Asia Centrală, Peninsula Arabică, Orientul Apropiat.
Totodată sultanii otomani au stăpânit, o perioadă şi Ungaria de astăzi. Mai mult decât atât, au ameninţat inclusiv Europa Vestică, ajungând la porţile Vienei. Principatele Române au fost tributare câteva secole Imperiului Otoman, câştigând cu bani şi grâne pacea sultanului. Culmea, această uriaşă forţă politică şi militară a fost creată de un trib isignifiant care rătăcea prin pustiurile Asiei Centrale, iar întemeietorul acestui imperiu era fiul unui şef de clan, fără prea mare importanţă.
Fiii unei seminţii numeroase şi războinice, Otomanii erau din neamurile turcilor, popoare nomade care străbăteau cu turmele stepele Asiei Centrale. Erau organizaţi în clanuri, conduse de şefi militari. Erau numeroase neamuri turcice. De altfel o parte a acestora au venit în valuri asupra Europei, încă din primele secole ale erei creştine. Cei mai faimoşi au fost hunii şi mai apoi, avarii, bulgarii, pecenegii şi cumanii. Între aceste neamuri turcice, o importanţă deosebită au început să o capete triburile turcilor selgiucizi. Erau nomazi şi războinici la fel ca toţi cei din neamul lor. Trăiau în Asia Centrală cam la graniţa dintre regiunea Sinkiang din Mongolia şi Kazakhstan. Erau renumiţi pentru aşa numitul ”asabyah” adică coeziune tribală. Pe scurt, în scopuri de jaf, pradă sau pur şi simplu pentru a câştiga atât de necesarele păşuni, în faţa unui adversar reuşeau rapid să se constituie în uniuni de triburi, foarte puternice.
Deşi locuiau în apropierea lor, turcii aveau trăsături diferite de cele ale mongolilor. Ca şi vecinii lor însă erau foarte buni călăreţi şi dezvoltaseră o adevărată artă a războiului călare. De altfel acolo îşi petreceau majoritatea timpului, fie mânând turmele, fie luptând. Erau de asemenea renumiţi pentru loialitatea lor faţă de clan dar şi pentru curajul deosebit în luptă. Evident erau recunoscuţi pentru calităţile lor de cavalerişti, mânuind cu pricepre, lancea, sabia lor curbă şi mai ales arcul, din goana calului. La fel ca mongolii erau foarte pricepuţi şi în aruncarea laţului asupra adversarului pe care doreau să-l prindă viu. Printre aceste neamuri turcice se aflau şi oguzii. Din rândurile acestora din urmă în istorie se va ridica clanul Kayi, ai cărui conducători vor fonda Imperiul Otoman. Propriu-zis sultanii care au fondat Imperiul Otomani sunt urmaşii războinicilor oguzi din clanul Kayi. Aceştia proveneau din zona Turkemnistanului de astăzi.
Islamul şi un nou apetit pentru cucerire
Turcii rămaşi în Asia Centrală, deşi buni războinici, nu au reprezentat un pericol pentru lumea civilizată. Trăiau în lumea lor pastorală şi aveau grija războaielor intertribale. În secolul al VIII lea d HR intră în contact însă cu lumea islamului şi cu expansiunea arabă, purtătoare a noii religii. Au fost convertiţi relativ uşor la islam şi mai apoi înregimentaţi în trupele arabilor Abbasizi. Din acel moment spun unii specialişti, turcii au căpătat o nouă viziune privind posibilităţile de expansiune şi de cucerire.
Totodată prin jihad şi ghazi au găsit noi forme de expresie războinică, perfect justificate. Mai mult decât atât au intrat în marea lume islamică şi puteau beneficia de sprijinul altor neamuri care le împărtăşeau credinţa. ”În secolul al VIII lea, islamul s-a răspândit către Amu Darya, şi turcii au intrat în contact cu perceptele sale universale şi au îmbrăţişat noua credinţă. Mulţi şi-au găsit loc în armatele Imperiului Abbasid. Folosinduşi calităţile natice de lideri, o parte a lor au avansat pe scara socială şi militară, ocupând poziţii importante în armatele de la mijlocul secolului al IX lea, devenind inclusiv făuritori de regi în Bagdad.
Până la finele secolului al IX lea, ei au înlocuit Califatul în Bagdad cu Sultanatul, forţa politică de facto în zonă.(...) Fără islam, turcii erau doar o bandă de nomazi rătăcitori”, precizează profesorul doctor, Nazeer Ahmed într-un articol de specialitate intitulat ” The Origins of the Ottoman Empire”. În secolul al XI lea, ramura turcilor, numiţi selgiucizi ajung să devină o putere demnă de luat în seamă. Ţintesc către bogatele ţinuturi ale Imperiului Bizantin din Asia Mică şi îşi îndreaptă armatele către graniţele marelui imperiu.
În anul 1071, la Mazinkert, războinicii turci obţin o victorie zdrobitoare asupra bizantinilor şi îşi deschid drumul către Anatolia. Tot mai multe triburi au început după această dată să exercite o presiune constantă, iar turcii selgiucizi s-au inflitrat şi instalat în numeroase zone din Asia Mică. Anatolia, anterior creştină şi elenizată devenea islamică. Începutul secolului al XIII lea, era un adevărat secol de aur al turcilor selgiucizi în Asia Mică.
Aceştia îşi întemeiază sultanate, cel mai important fiind cel din centrul Anatoliei, de la Rum. Turcii de altfel profită şi de slăbirea Imperiului Bizantin, atacat inclusiv de cruciaţii care cuceresc inclusiv Constantinopolul. Numeroase clanuri şi triburi turcice ajung să întemeieze mici principate, numite beylik, în zonele de nord şi de vest ale Anatoliei. Invazia mongolă din secolul al XIII lea a zdruncinat din temelii atât Imperiul Bizantin, Europa dar şi micile sultanate ale turcilor selgiucizi. Înfrânţi de hoarde aceştia fie au plătit tribut noilor invadatori, fie s-au deplasat către vest în Asia Mică, dincolo de Ilkhant-ul mongol care înghiţea teritoriu după teritoriu. Controlul selgiucizilor asupra Antaoliei a fost grav afectat de incursiunile mongole.
După bătălia de la Ayn Jalut din 1261, din sudul Galileii între mameluci şi mongoli, controlul hoardei începe să se clatine în regiune. Mai precis sultanii mameluci reuşesc să-i înfrângă pe mongoli şi să le stăvilească înaintarea. Mai mult decât atât hanul Hulegu şi-a adus o mare parte din hoardă înapoi în stepele Mongoliei. Aceste evenimente au slăbit presiunea asupra turcilor selgiucizi din Asia Mică. În acest context, şeful unui mic clan al uzilor a reuşit să facă istorie.
Uthmann şi germenii unui imperiu ce va stăpâni 6 secole
În secolul al XIII lea, un clan oghuz numit Kayi, se îndrepta către Anatolia, în acele misiuni de ghazi, adică expediţii de pradă, în numele religiei islamice, îndreptate împotriva creştinilor, în acest caz a celor din Imperiul Bizantin. Ajunşi în zona Anatoliei, aceşti nomazi se stabilesc în zona de est, în regiunea Ahlat. Aici se naşte în 1191, Ertuğrul, cel care va ajunge şef al clanului Kayi, după ce-i ajută, cu războinicii săi, pe selgiucizi să obţină numeroase victorii împotriva bizantinilor. Mai mult decât atât pentru priceperea sa militară dar şi pentru faptele de arme dovedite, Ertuğrul primeşte de la sultanul selgiucid, un domeniu într-o zonă muntoasă din apropiere de Ankara de astăzi. Capitala domeniului, era un sătuc numit Sogut. Era un beylik mic şi fără importanţă, cu un sat drept capitală şi lider, un mărunt şef de clan oghuz. Culmea acel sat şi acel principat dintr-o zonă muntoasă, puţin ofertantă va deveni nucleul viitorului Imperiu Otoman.
Micul principat reuşeşte să supravieţuiască invaziei mongole plătind tribut şi acceptând formal suzeranitatea mongolilor. În anul 1258 însă lui Ertuğrul i se naşte un fiu, conceput cu soţia sa preferată, Halime. Fiul său poartă numele de Osman sau Uhtman cum era pronunţat în zona arabă. După moarte tatălui său în 1281, Osman preia conducerea clanului şi a micului principat. Între timp puterea mongolă slăbise în zonă iar Osman devine vasal al sultanului selgiucid. Fiul lui Ertuğrul, era însă un războinic şi un lider ambiţios. În primul rând îl convinge pe sultan să-i acorde permisiunea de a fonda un beylik şi de a-l extinde prin ghazi îndreptate împotriva teritoriilor bizantine. Osman îşi adună războinicii şi îşi concentrează atacurile, nu pe coaste, unde existau limite în cucerire ci către Bithinia adică pe linia Constantinopolelui, un indiciu asupra ambiţiilor nemăsurate ale tânărului şef de clan. Osman cucereşte în 1299, Bithynia, fost teritoriu al Sultanatului selgiucilor de Konya, distruşi de invazia mongolă. Aici Osman pune bazele Statului Otoman. Îşi declară imediat independenţa faţă de Sultanul Serlgiucid de la Rum. De altfel din acel moment triburile conduse de el se vor numi turci otomani, după numele său. Uthman sau Osman devenea astfel primul sultan al otomanilor.
A fost o căpetenie care a preferat incursiunile de tip ghazi,jefuind zonele rurale şi învecinate cetăţilor bizantine, fără să aibă echipament militar necesar şi nici experienţa de a lua cu asalt fortăreţele imperiului răsăritean. O bătălie aparent fără prea mare importanţă a fost însă punctul de turnură, care a transformat micul beyilik al ambiţiosului Osman în super-puterea medievală ce va face Europa să tremure. Este vorba despre bătălia de la Yalakova. După cucerirea Bhitiniei şi raidurile făcute de călăreţii otomani în teritoriile bizantine, împăratul decide să trimită o expediţie punitivă sub conducea lui Muzalon.
Până în 1301, Osman şi războinicii săi au cucerit şi prădat teritoriul de la Eskishehir până la Bursa. În momentul în care trupele bizantine se deplasau să-i înfrunte, turcii lui Osman prădau în jurul vechii capitale bizantine de la Iznik, un oraş pe care se străduiau să-l asedieze. Trupele lui Muzalon aveau misiunea de a-i alunga pe turci şi de a scăpa Iznik. În 1301, la Yalakova, turcii îi înfruntă pe bizantini. Otomanii câştigă decisiv şi îi împrăştie pe soldaţii bizantini. Din acel moment faima lui Osman a explodat în lumea islamică. Forţele sale militare modeste până la aceea bătălie, au început să se înmulţească considerabil. Numeroase triburi, inclusiv neamuri prădalnice din Asia Centrală atrase de mirajul bogăţiilor Bizanţului au venit să se alăture lui Osman.
Simţeau că acest lider îi va împinge către victorii şi mai ales către avere şi noi cuceriri. Armata lui Osman creştea de la o zi la alta. Mai mult decât atât şi alte state islamice au văzut oportunitea şi au acordat ajutor otomanilor. Tot mai slăbiţi, mai ales pe plan intern, bizantinii au asistat neputincioşi la tăvălugul turcesc, o masă uriaşă de războinici din străfundurile Asiei, veniţi după pradă, care mătura regiune după regiune. Orkhan, fiul lui Osman, a cucerit Bursa în 1326 şi Iznik în 1331.
Puterea otomanilor creştea necontenit. Orkhan şi Suleiman, fiul şi respectiv nepotul lui Osman au continuat cuceririle. În 1345 cădea şi Karasi iar în 1354, Suleiman captura Gallipoli, un port deosebit de important şi Ankara. În 1356, fiului lui Suleiman şi nepotul lui Osman, captura Edirne şi organiza pe baze ferme statul otoman. A apărut o legislaţie, administraţie bine organizată şi o armată permanentă. Războiul nu mai era dus după sistem tribal. Murad înfiinţează o cavalerie permanentă şi de asemenea infanteria de elită a otomanilor, ienicerii. Din acel moment, otomanii au măturat ca un tăvălug Balcanii şi au pus punct mai apoi Imperiului Bizantin.