Preluarea domniei și un posibil asasinat politic
Mircea a fost fiul lui Radu I și frate, se pare vitreg, cu Dan I. Istoricii încă nu au căzut de acord dacă cei doi frați au aceeași mamă. Potrivit cronicilor, Dan ar fi fost fiul lui Radu I și al Doamnei Ana, iar Mircea și fratele său Staicu, fiii născuți de a doua soție a lui Radu, pe nume Calinichia. Unii istorici susțin că ar fi aceeași persoană, dar al doilea nume ar fi fost luat de Doamna Ana cu ocazia călugăririi.
În 1386 Dan I, care a ajuns domnitor al Țării Românești cândva între 1383 și 1385, a intrat în conflict cu Ivan Șișman, țarul bulgar de la Târnovo, probabil din cauza disputei acestuia cu unchiul său, țarul Strațimir de la Vidin. Potrivit unei cronici bulgărești, Dan I ar fi murit în 23 septembrie 1386 asasinat de bulgarii lui Șișman. O altă cronică susține că în spatele asasinatului s-ar fi aflat Mircea.... Ceea ce este cunoscut în secolul al XV-lea ca fiind conflictul dintre Dănești și Drăculești a fost de fapt o dispută pentru tron între urmașii lui Mircea și cei ai lui Dan I. Vehemența conflictului dintre cele două ramuri ale dinastiei Basarabilor și-ar putea găsi o explicație în începuturile violente, respectiv în posibila asasinare a lui Dan I de către Mircea cel Bătrân.
Întinderea stăpânirilor sale
Pe baza titulaturii din documentele emise, istoricii au reconstituit întinderea stăpânirilor sale. Cronologia acestor stăpâniri este discutabilă, pentru că foarte puține documente emise de Mircea sunt datate clar, majoritatea lor fiind nedatate în textul original, iar istoricii au estimat data emiterii lor după diverse criterii. Mai mult, o parte a documentelor, mai ales cele referitoare la daniile din Țara Făgărașului, s-au păstrat doar sub forma unor traduceri târzii, din secolul al XVIII-lea, iar autenticitatea lor este discutabilă. Ca atare, cronologia stăpânirilor lui Mircea necesită încă atenția istoricilor.
Exista obiceiul în epoca medievală și premodernă ca stăpânitorii să utilizeze o titulatură care nu reflecta întotdeauna realitatea politică. De exemplu, în privilegii, regii Ungariei aveau și titlul de regi ai Bulgariei sau Cumaniei, realități politice de multă vreme dispărute.
Mare voievod și domn al Ungrovlahiei, adică al Țării Românești, este titlul care apare în toate documentele emise de Mircea în timpul domniei sale. Hotarele Țării Românești se întindeau de la munți până la Dunăre. Extremitățile vestice și estice nu sunt însă clare. În câteva documente titlul de domn al Ungrovlahiei este completat cu delimitarea geografică, de la munți până spre părțile tătărăști, alteori apare ca domn peste părțile tătărăști. Este vorba de fapt de stăpânirea sudului Moldovei, un teritoriu greu de delimitat din cauza sărăciei informațiilor documentare.
Cert este că la un moment dat Mircea s-ar fi înțeles cu Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, pentru delimitarea hotarelor dintre cele două țări, potrivit unei atestări într-un document emis de Ștefan cel Mare. Posibil ca înțelegerea să fi survenit înainte de 1408, anul în care domnul Moldovei acordă un privilegiu comercial negustorilor din Liov, cu specificarea locurilor de vamă. Originea stăpânirii lui Mircea către părțile tătărăști ar trebui căutată în campaniile împotriva tătarilor de la mijlocul secolului al XIV-lea, coordonate de regele Ungariei Ludovic I, la care au participat și muntenii lui Basarab I și Nicolae Alexandru.
Ban de Severin din titulatură acoperă stăpânirea asupra Banatului Severinului, ale cărui limite teritoriale nu sunt nici azi bine lămurite. Prezența banilor de Severin în lista demnitarilor din regatul Ungariei din privilegiile emise de regii maghiari atestă stăpânirea acestora asupra Banatului de Severin sau, cel puțin, tentativa de ocupare a lui.
Herțeg de Făgăraș și de Amlaș sau domn al părților de peste munți. Aceste teritorii sunt situate în sudul Transilvaniei și nu au căi de comunicație directă cu Țara Românească. Pentru a ajunge acolo reprezentanții domnitorului trebuiau să treacă prin ținuturile sașilor sibieni. Creasta Munților Făgăraș este prea abruptă pentru comunicații, fiind accesibilă doar cu piciorul, pe cărările de munte ale ciobanilor. Din această cauză este exclusă orice stăpânire asupra Țării Făgărașului și Amlașului fără acordul regelui Ungariei....Stăpânirea lui Mircea peste cele două ducate transilvănene a fost posibilă doar cu acordul regelui, care se aștepta probabil ca în schimb Mircea să fie recunoscător și să îi presteze omagiul de vasalitate, fapt consumat mai târziu, în 1395.
Despot al pământurilor lui Dobrotici. Istoricii acceptă că prin 1389 Mircea ar fi ocupat Dobrogea în urma morții lui Ivanco. A reocupat Dobrogea la începuturile crizei politice otomane generate de căderea lui Baiazid în prizonieratul lui Timur Lenk. A fost însă o stăpânire de câțiva ani, pentru că Dobrogea a fost ocupată definitiv de turci odată cu înscăunarea lui Mehmed I. Titlul de despot este discutabil, pentru că el putea să fie acordat doar de Basileul de la Constantinopol. Acest titlu apare doar în tratatele cu regele Poloniei, în actele interne este stăpân până la Marea cea Mare. Stăpânirea efemeră a Dobrogei de către Mircea a fost utilizată de politicienii și istoricii români din epoca modernă ca argument pentru așa-zisele drepturi istorice ale României asupra acestui teritoriu.
Domn al Dârstorului, adică al Silistrei este un titlu care trebuie legat de stăpânirea Dobrogei, ocupat probabil la fel după moartea lui Ivanco. Miza a fost dublă: economică și strategică. Dârstor sau Silistra era un important oraș cu funcție comercială la Dunăre la sfârșitul secolului al XIV-lea. Din punct de vedere strategic, Silistra asigura un acces facil către coasta Mării Negre. Stăpânirea lui Mircea a fost efemeră și în cazul Silistrei.
Stăpân al Podunaviei de ambele părți este o titulatură care a fost recent clarificată. De obicei istoricii considerau că se referă la pământurile dobrogene. Istoricul Marian Coman a demonstrat recent că Podunavia se referă la un teritoriu situat la sud de Dunăre în Serbia, în regiunea Branicevo.
BĂTĂLIA DE LA ROVINE
Putin timp dupa ce a luat puterea, Baiazid si-a organizat o oaste eficientă. A chemat alături de el vasalii săi creștini din Serbia : Ștefan Lazarevici, Constantin Dragas și Marko Krailevici, și a pătruns în Țara Românească din Banat prin regiunea Severinului.
Ciocnirea cu Voievodul muntean a avut la Rovine la 17 martie 1395 cum rezultă dintr-o scrisoare a fiicei lui Constantin Dragas ucis la Rovine.
Trupele turcești au fost înconjurate și măcelărite de cele române într-o regiune mlăștinoasă în care în plus muntenii săpaseră și o rețea de șanțuri. Informatiile noastre provin din cronici bizantine (ca cea a lui Laonic Chalcohondil, cel mai mare istoric bizantin), sărbești și turcești, toate imprecise.
Toate sunt însa de acord că a fost o bătălie crâncenă cu foarte mari pierderi de ambele părți și în cursul căreia cerul se întunecase de mulțimea săgeților iar rûul din vecinătate se înroșise de sângele celor răniți.
Ceea ce nu se știe este unda a fost locul bătăliei din cauza lipsei de precizie a cronicilor turcești, bizantine și slave. Se știe clar că a fost pe un câmp mocirlos la marginea unui râu .
Majoritatea autorilor sunt de acord că lupta de la Rovine a avut loc la sud de Craiova pe malul Jiului cam unde se află acum comunele Podari și Balta Verde.
BÂTÂLIA DE LA NICOLPOLE
La Nicopole, o dată armatele adunate, Mircea i-a cerut voie lui Sigismund să facă o recunoaștere a inamicului. Cu o mie de călăreți, Mircea a înaintat spre otomani și s-a întors, raportând situația de pe câmp, Sigismund propunând planul de bătaie conform informațiilor aduse de valahi. Mircea a cerut ca primul atac să fie dat de cavaleria sa, Sigismund încuviințând cu mare bucurie, știind că valahii au experiență în luptele contra turcilor.
Cel care s-a opus vehement a fost contele de Nevers, Ioan fără Frică, viitorul duce al Burgundiei, care a invocat faptul că a venit de departe, cu o armată de 6.000 de oameni, cu care a avut cheltuieli foarte mari, așa că a cerut el onoarea de a ataca primul. Pentru a nu crea un conflict de orgolii înainte de bătălie, Sigismund a fost nevoit să încuviințeze. Cavaleria grea occidentală și trupele ungare au reușit să preia inițiativa în luptă, având mari sorți de izbândă, până când armata creștină a fost lovită pe neașteptate din flanc de către cavaleria sârbă, aceasta înclinând definitiv balanța victoriei înspre tabăra otomană.
d
Este interesant că Mircea, probabil tot din orgoliu, nu a ordonat cavaleriei sale ușoare să ia parte la luptă, nici să supravegheze flancurile, așa cum ar fi cerut tactica vremii. Dându-și seama că lupta e pierdută, cavaleria munteană s-a retras intactă și în ordine la nord de Dunăre. O singură cronică polonă menționează că o parte a cavaleriei muntene a fost prinsă în retragere, alături de alte trupe occidentale, pe un deal din apropiere, unde toți soldații creștini au fost măcelăriți până la unul.
ÎNFRUNTAREA TITANILOR -BĂTĂLIA DE LA ANKARA
Bayezid s-a mișcat primul. Cu oamenii lui Tamerlane deja aproape incomod de granița de est a imperiului său, sultanul și armata sa au părăsit siguranța Bursei pentru Ankara. Acolo și-a așezat tabăra, intenționând să împiedice inamicul să înainteze în Anatolia otomană, o perspectivă sumbră care avea să ducă cu siguranță la distrugerea celor mai fertile teritorii ale sale de către tătarii răvășitori. Între timp, Tamerlane a rămas la Sivas, așteptând prima ocazie de a lovi.
Turcii au rămas doar pentru scurt timp în afara Ankarei. Bayezid era încă hotărât să aibă bătălia decisivă și astfel și-a continuat marșul, îndreptându-se spre Tuqat, la 65 de mile nord-vest de Sivas. Acolo spera să-l ademenească pe Tamerlan să atace. Locul era ideal pentru apărare. Întreaga zonă era acoperită de păduri dese, care ar neutraliza în mare măsură armata predominant călare a lui Tamerlan. Tătarii, totuși, erau mult mai vicleni decât cruciați, iar Tamerlane era mult prea experimentat pentru a se îndrăgosti de trucul evident al lui Bayezid. A recunoscut cu ușurință dezavantajele cu care se va confrunta la Tuqat și a conceput imediat o nouă strategie pentru a exploata situația.
Întrucât armata sa era în mare parte cavalerie, Tamerlane știa că avea capacitatea de a depăși cu ușurință forța turcă mai greoaie. A decis să mărșăluiască spre sud, direct în ținuturile neapărate ale lui Bayezid. N-ar fi avut cum sultanul să-l prindă sau să-l taie. Concurând de-a lungul râului Halys, tătarii s-au repezit în Anatoliei centrale. Cu râul apărându-și înaintarea, călăreții lui Tamerlan păreau să dispară în aer. Inițial, Bayezid a crezut prostește că marșul lui Tamerlan a fost o retragere și un indiciu de slăbiciune, dar el a înțeles curând tactica războiului de stepă, în timp ce inamicul i-a devastat recolta și i-a făcut raid în satele.
Bayezid a devenit nervos și frustrat în timp ce căuta cu disperare invadatorii tătari. Armata lui începea deja să sufere în timp ce traversa câmpurile pustiite de călăreții nemiloase ai lui Tamerlan. La rândul său, Tamerlane a fost plin de încredere, observând cu satisfacție: „Armata lor este în mare parte infanterie, iar marșul îi va obosi”. Tătarii au câștigat atât de mult teren încât s-au simțit în siguranță să se odihnească de-a lungul marșului lor, care acum era îndreptat spre Ankara. După o călătorie de 12 zile și o înfruntare minoră la Qir Shahr, armata tătară a ajuns la destinație.
Asediind Ankara
Sosirea lui Tamerlane în fosta tabără turcească a fost un șoc pentru Bayezid. Când sultanul a auzit vestea, au spus martorii, a fost „prins de panică, ca și cum ar fi ziua învierii”. Tamerlane făcuse rivalul său să pară un amator la arta războiului și, cu inamicul său la câteva zile, era liber să-și aleagă terenul și să asedieze Ankara. A ales un loc la nord-est de oraș și a ordonat imediat construirea de tranșee și fortificații. De asemenea, tătarii au deviat cursul unui mic râu care se varsă în Ankara pentru a priva orașul de apă dulce. Când armata turcă a sosit trei zile mai târziu, devreme în dimineața zilei de vineri, 28 iulie, Bayezid pierduse deja aproximativ 5.000 de oameni din cauza condițiilor mizerabile ale țării. Acum a constatat, spre disperarea lui, că îi lipsea și apa pentru a potoli setea armatei sale.
Armatele adverse încă se adunau pentru luptă, când zorii au izbucnit în dimineața zilei de 28. Următorul concurs promitea a fi o afacere masivă. Fiecare armată a însumat până la 200.000 de oameni, cifre care depășeau standardele vestice ale zilei și au creat un front de luptă de peste 15 mile. Armata tătară, condusă de împăratul său în vârstă de 66 de ani, și-a început ziua ieșind din fortificațiile sale, în pregătirea unei bătălii ofensive care ar folosi cel mai bine forțele sale masive de cavalerie. Fiul lui Tamerlan, prințul Shahrukh, a comandat stânga cu ajutorul unuia dintre nepoții împăratului, Khalil Sultan, în timp ce un alt nepot, sultanul Husayn, conducea avangarda aripii respective. Configurația a fost identică în dreapta, unde un alt fiu, Prințul Miranshah, și un nepot, Abubakr, au condus avansul.
În centru, iubitul moștenitor al lui Tamerlan, sultanul Mohammed, a preluat comanda trupelor proaspete din Samarkand. În spatele lui cu rezervele era însuși împăratul. Cavaleria ușoară a dominat primele rânduri, gata să lovească inamicul cu viteză și precizie. Chiar și 30 de elefanți de război au fost capturați din Delhi cu patru ani mai devreme. Standardul tătar era purpuriu, purtând o coadă de cal și o semilună aurie. Cei care luptau sub acel standard au fost poate cei mai experimentați soldați din lume, mulți dintre ei au luptat cu puțină pauză ani de zile pe întinderile uriașe ale Asiei. Potrivit Arabshah, când armata lui Tamerlan s-a deplasat,
„fiarele sălbatice s-au împrăștiat, stelele s-au împrăștiat, mormintele s-au răsturnat și pământul s-a cutremurat”.
Ordinul Otoman de Luptă
Armata lui Bayezid s-a tras la nord de tătari pe câmpia Chibukabad. În ciuda greutăților lor recente, turcii erau departe de a fi demoralizați, așa cum ar pretinde unii cronicari. În plus, afirmațiile conform cărora sultanul în vârstă de 48 de ani devenise leneș în campania sa erau complet false. Totuși, dată fiind situația, soldații otomani nu au avut practic timp să se odihnească între sfârșitul marșului și începutul bătăliei. Stânga turcă era o forță mixtă de cavalerie profesionistă, sau Sipahis, și neregulați din Anatolia. Miezul aripii era o forță de 20.000 de călăreți sârbi, blindați complet sub căldura verii și comandați de Stephen Lazarovic, cumnatul lui Bayezid.
Deja amenințători în armura lor, sârbii au purtat cu ei și focul grecesc mortal. Bayezid a condus centrul, care includea trupul său profesionist de infanterie de 5.000 de oameni, cunoscut sub numele de ieniceri. Ienicerii s-au întărit pe un deal în mijlocul câmpiei acoperite de Sipahis. Fiii sultanului Musa, Isa și Mustafa i s-au alăturat în centru, în timp ce un alt fiu, Mehmed, a condus rezervele. Cea mai critică parte a armatei turce a fost dreptul acesteia, comandată de Suleiman, unde numărul mare de tătari etnici ai lui Bayezid era mai mare decât întreaga forță a lui Tamerlan.
Bătălia Începe
După ce ambele părți au făcut rugăciuni lui Allah în speranța de a-și câștiga harul pentru victorie împotriva unui dușman al credinței comune, bătălia a început brusc la ora 10 dimineața când cavaleria ușoară tătară a înaintat asupra sârbilor din dreapta otomană. Tamerlan spera să creeze o pană între sârbi și ieniceri, dar orice iluzie cu privire la slăbiciunea sârbească pe care ar fi putut-o să o fi adăpostit a fost rapid năruită. Creștinii puternic înarmați au respins cu ușurință asaltul și au lansat un contraatac propriu. Cu tobe bătând și trâmbițe sunet, călăreții lui Lazarovic s-au izbit în flancul stâng al turcului.
Forțele prințului Shahrukh au cedat încet teren, lăsând săgeți suficiente pentru a înnegri cerul. Tătarii care se retrăgeau au folosit și focul grecesc, dar totul a fost în zadar. Sârbii au înaintat implacabil. Până și Tamerlane a fost impresionat, declarând: „Nenorociții se luptă ca leii!” Bayezid era însă neliniştit, îngrijorându-se că sârbii au înaintat prea departe şi riscau să fie încercuiţi. El i-a ordonat lui Lazarovic să se retragă.
Ienicerii se țin ferm
Aceasta a fost pentru a dovedi apogeul succesului otoman. Pe partea opusă a câmpului de luptă, dezastrul neatenuat a lovit curând. Acolo, avangarda tătară de sub conducerea lui Abubakr, precedată de o grindină de săgeți, a intrat cu capul înainte în rândurile lui Suleiman. Lupta a oferit scânteia care i-a determinat pe tătarii lui Bayezid să-și lase deoparte loialitatea și să se alăture propriului lor fel în luptă. Imediat tătarii s-au întors împotriva turcilor, lovindu-i din spate pe anatolii și macedonenii lui Suleiman.
Suleiman a încercat să stea în picioare, dar valul se întorsese inexorabil împotriva lui și a fost obligat să evite o distrugere sigură, conducând o retragere ordonată. Șansele lui Bayezid începeau să se deterioreze. Când sârbii au văzut ce se petrecea pe partea opusă a terenului, și ei au început să se piardă și să se retragă, urmăriți îndeaproape de Husayn. În timp ce se îndepărta, Lazarovic l-a îndemnat pe sultan să abandoneze lupta cât mai era timp să salveze armata. Bayezid a refuzat. Un sultan otoman și ienicerii înverșunați de loiali nu se puteau preda niciodată cu onoare.
Cu doar centrul turcesc extrem de epuizat rămas pe teren, bătălia era aproape hotărâtă. Dornic de glorie, Mohammed Sultan s-a apropiat de Tamerlan și a cerut onoarea de a da lovitura finală, fatală. Fără tragere de inimă, împăratul a consimțit și, în câteva clipe, pământul s-a cutremurat în timp ce valuri de războinici tătari călare au năvălit înainte cu furie. Cu hotărâre sinucigașă, ienicerii s-au menținut pe poziție, așteptând ca călăreții care încărcau să se ciocnească de ei. Lupta a fost feroce. Ienicerii și-au apărat cu tenacitate dealul, respingând numeroase atacuri, inclusiv un atac al elefanților de război ale căror spate purtau castele minuscule din care tătarii au plouat foc grecesc asupra turcilor.
Capturarea lui Bayezid
Nimeni nu a putut scăpa de măcel. Bayezid a legănat un topor pentru a-și doborî dușmanii. Măcelul a continuat până la căderea nopții. În cele din urmă, cu 300 de oameni alături, sultanul a încercat să fugă, dar o săgeată tătară i-a lovit calul și l-a aruncat la pământ. Soldații tătari s-au năpustit repede, prinzându-l pe ilustrul domnitor. Potrivit legendei, când un Bayezid legat a fost predat lui Tamerlan în ultimele momente ale bătăliei, împăratul, care era angajat în pace într-un joc de șah, i-a spus cu modestie captivului său:
„Zâmbesc că Dumnezeu ar fi trebuit să dea stăpânirea lui. lumea unui orb ca tine și unui șchiop ca mine.”
Deși o estimare exactă a victimelor era imposibilă, un călugăr dominican a susținut mai târziu că cel puțin 40.000 de turci au fost uciși. Restul au fugit cu Suleiman la Bursa sau cu Lazarovic în Serbia. Alături de Bayezid, fiii săi Musa și Mustafa au căzut și ei în mâinile tătarilor, în timp ce favoritul lui Tamerlan, Mohammed Sultan, a fost rănit în timpul sângeroasei etape finale a bătăliei.
folositi subtitrarile automate