Terminologia si principiul de functionare:
Adunarile de stari reprezinta cea de-a treia institutie fundamentala (constitutionala) pentru functionarea statelor medievale romanesti. In documente si cronici ea este intalnita sub diverse denumiri: sobor, mare sobor, sfat de obste, adunare obsteasca, sfat cu toata tara, adunare a toata tara.
Institutia este caracteristica pentru toate statele medievale europene, fiind regasita in Franta (Statele Generale), Germania (Reichstag, Hofstag), Anglia (Conventuc, Parliament), Italia (Parliamento), Serbia (Sobor), Polonia (Sejm), Ungaria (Dieta) etc.
Institutia Adunarilor de stari se leaga prin definitie de existenta in evul mediu a unei societati structurate pe prezenta unor stari privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a participa la viata de stat si la conducerea politica a societatii, formula de participare fiind aceea a unor structuri reprezentative colective.
Principiul in virtutea caruia functionau era acela ca ca "ceea ce priveste pe toti, de toti trebuie sa fie aprobat", mostenit din organizarea prestatala a obstilor autohtone, principiu care dupa intemeiere a fost limitat, aplicandu-se doar in raport segmentele sociale care beneficiau de un statut privilegiat. Astfel, robii, taranimea dependenta, taranimea libera, preotii de tara si, de cele mai multe ori, targovetii erau exclusi din componenta Adunarilor de stari din tarile romane, dreptul de participare revenind boierimii mari (membrii Sfatului domnesc), boierimii mici si mijlocii (curteni, slujitori, mazili), precum si ierarhiei superioare a bisericii (mitropoliti, episcopi, arhimandriti si egumeni).
Trasaturile institutiei:
Privita in raport cu schema tipologica a institutiei la nivel european, institutia romaneasca a avut cateva caracteristici distinctive.
Din punct de vedere teritorial, Adunarile de stari europene sunt generale, regionale (provinciale) si locale (orasenesti). In Tarile Romane insa nu au existat adunari provinciale sau locale, datorita politicii centralizatoare a domniei, astfel incat Adunarile de stari au reprezentat starile de pe intregul teritoriu al tarii.
Din punct de vedere structural, Adunarile puteau avea una pana la patru camere, dupa numarul starilor reprezentate. In Tarile Romane au functionat trei astfel de entitati, corespunzatoare marii boierimi, boierimii mici si clerului.
Din punctul de vedere al modului in care se configurau, Adunarile de stari din Europa Apuseana erau elective sau cu membri desemnati autoritar de catre monarh. In Tarile Romane membrii acestora erau alesi de catre Domn in functie de raporturile de putere dintre acesta si diversele grupari boieresti existente. Cum rolul acestor adunari era acela de a da greutate hotararilor adoptate cu acest prilej, Domnul era interesat sa aiba acordul tuturor categoriilor privilegiate, fiind convocati inclusiv reprezentanti ai boierimii sau clerului care nu reprezentau neaparat politica sa.
Din punctul de vedere al competentei, marea majoritate a Adunarilor europene erau consultative sau deliberative, uneori cu drept de control in raport cu institutia monarhului. In cazul institutiei romanesti, rolul sau a fost, in marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt cunoscute insa si situatii in care hotararile au avut un caracter obligatoriu pentru domni, chiar daca acestia din urma nu au fost de acord cu ele.
Din punctul de vedere al stabilitatii, Adunarile de stari europene erau permanente (Anglia si Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franta). Cazul Tarilor Romane se apropie de cel al Frantei si al Spaniei, Domnul convocandu-le cand considera de cuviinta. In istoria institutiei romanesti sunt consemnate insa si cazuri in care Domnul a fost silit sa le convoace sub presiunea diverselor grupuri interesate in reglementarea unei probleme.
Efectivele Adunarilor de stari din Tarile Romane nu au depasit cifra de 200 de persoane. De regula era vorba despre 100-120 de participanti, dar numarul acestora putea sa scada pana la 30-40 de membri.
Dezbaterile constau in expunerea de catre Domn a nevoilor si a dorintelor sale, urmate de oferirea sfatului (consilium) si a ajutorului (auxilium) de catre participanti. In aceasta din urma faza de desfasurare a dezbaterilor documentele lasand sa se intrevada uneori si existenta unor curente de opinie diferite. Pe baza sfatului tinut, se adopta hotarari prezentate sub forma de hrisov domnesc, pe marginea carora cei mai importanti participanti isi pot depune sigiliile alaturi de cel al Domnului.
Atributii:
Atributiile Adunarilor de Stari in Tara Romaneasca si Moldova au vizat reglementarea (legiferarea) celor mai importante probleme de factura interna si externa. Prerogativele de factura interna se refereau la:
alegerea Domnului, atributie urmata, cu cateva exceptii, pana la inceputul secolului al XVIII-lea;
adoptarea unor decizii importante in materie de organizare a vietii bisericesti (mutarea centrelor episcopale autohtone, infiintarea de noi episcopii etc.);
adoptarea reglementarilor privitoare la statutul taranilor; introducerea sau desfiintarea unor categorii de dari;
introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea unor sate (regimul sloboziilor);
delimitarea hotarelor dintre cele doua tari romane;
judecarea unor pricini pe care domnii doreau sa le judece impreuna cu "toti boierii si toata tara".
Prerogativele de natura externa vizau:
declararea razboiului si incheierea pacii;
reglementarea relatiilor cu statul otoman;
plata tributului;
intarirea juramantului de credinta fata de suzeran (regele maghiar, regele polon, sultanul otoman);
reglementarea relatiilor cu biserica catolica;
inchinarea manastirilor autohtone fata de centrele monahale importante ale lumii ortodoxe sau scoaterea lor de sub autoritatea acestora.