Economia României la Final de An

În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat: – Ştii ce-am auzit despre prietenul tău? – Stai puţin, a replicat Socrate.– Înainte de a-mi spune ceva, aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu. – Filtrul Triplu? – Exact, a continuat Socrate. Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care îl numesc testul Triplului Filtru.Primul filtru este Adevărul.Esti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat? – Nu, spuse omul. De fapt, doar am auzit despre asta şi … – În regulă, a spus Socrate. – Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu.Acum hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun ?– Nu, din contră… – Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, dar nu eşti sigur că este adevărat.Totuşi poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu, îmi va fi de folos? – Nu, nu chiar .-Bine, a concluzionat Socrate, daca ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui ceva?

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a picat vreodată pe cineva la examen, dar a picat odată o grupă întreagă. Acea clasă a insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat, toata lumea EGALĂ! Profesorul le-a spus, “OK, vom face în grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Se va face media tuturor notelor, şi fiecare va primi aceeaşi notă, astfel încât nici unul nu va pica şi nici unul nu va primi nota 10.” După primul test, notele au fost adunate şi împărţite la numărul de studenţi, şi toţi au primit nota 8. Studenţii care au studiat intens au fost supăraţi, dar cei care au învăţat mai puţin au fost bucuroşi peste măsură. Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care studiaseră puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care studiaseră mai intens şi-au spus că şi ei vor o “pomană”, aşa încât şi ei au studiat mai puţin.Media celui de-al doilea test a fost 6! Când a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4 .Spre marea surpriză a tuturor studenţilor, toţi au picat. Nu putea fi o explicaţie mai simplă. Profesorul le-a spus că socialismul va pica în final deoarece, atunci când jumătate din populaţie va vedea că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea, şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, acesta este sfârşitul oricărei naţiuni.

Un profesor a dat fiecărui elev un balon, pe care să-și scrie numele și să-l arunce în coridor. Profesorul a amestecat apoi toate baloanele. Elevii au avut la dispoziție 5 minute pentru a-și găsi propriul balon. În ciuda unei căutări agitate, nimeni nu și-a găsit balonul. În acel moment, profesorul le-a spus elevilor să ia primul balon pe care il găsesc pe coridor și să-l dea persoanei al cărei nume era scris pe el. În 5 minute, fiecare elev avea propriul balon. Profesorul le-a spus elevilor: „Aceste baloane sunt ca fericirea. Nu o vom găsi niciodată dacă toată lumea o caută pe a lor, dar dacă ne pasă de fericirea altora, o vom găsi și pe a noastră!”.

Un text care circulă viral pe Internet afirma :”Româna-i veche de 1700 de ani”.Adică autorul crede că, după 271, la retragerea aureliană, a rămas în Dacia o populație romană, care, în timp, a devenit poporul român, și a cărei latină a devenit lent limba română.Fiindcă istoricii nu ne pot lămuri despre istoria românilor între 271-1000, avem cuvîntul noi lingviștii. Instrumentul lingvistic e mai imprecis decît cel istoric.În fine, pare mai imprecis – dar e foarte bun ca să elimine dubii.Însă cum altul nu avem, folosim ce avem. Cînd apare limba română ? Cînd găsim un tezaur de monede, știm că a fost îngropat după data ultimei monede. Româna (și orice limbă romanică) s-a separat din trunchiul comun romanic după ce apar ultimele cuvinte comune. Puțină morfologie plicticoasă În spaniolă, hacemos, în franceză, nous faisons, dar în română și italiană facem, cu –s final pierdut.În spaniolă lobos, în franceză loups, dar în română și italiană lupi, cu –i final.Portugheza, spaniola, franceza, occitana, romanșa, ladina și friulana fac parte, după acest criteriu, dintr-un grup care se numește galo-romanic. Româna și italiana fac parte din alt grup, să îl numim italic.E relativ irelevant cum se ajunge la această separare lingvistică, dar ea apare tîrziu, după 500, 550 AD, poate chiar mai tîrziu. Lexic sîmbătă și duminică (generale după 400 AD) Ca tot restul vocabularului creștin, sînt termeni creștini. Abia după 360 populația imperiului roman devine predominant creștină și termenii creștini sînt folosiți de majoritatea populației.  Codex Theodosianus 2.8.25 (anul 409) dominica die, quam vulgo solis appellant = ziua duminicii, care se numește popular dies solis ; acest lucru ne arată că dies solis era încă folosit în general (vulgo). E irelevant că sabbatum și dies dominica sînt atestate în texte înainte. Ele sînt atestate, da. Dar sînt atestate în texte creștine, care era religia unei minorități, iar sabbatum și dominica erau folosite doar de o minoritate, așa cum azi doar penticostalii folosesc cuvîntul părtășie. oaste (după 500) În latina clasică se zice exercitus ”armată”; în română, oaste, din hostis, ”dușman” în latina clasică.Prima ocurență a lui hostis ”armată” e într-o scrisoare a papei Grigore din 591, în care e îngrijorat că un conducător longobard, Ariulf, se apropie să jefuiască Roma: hostem collectum habet ”a adunat armata” zice bietul papă.  În 476, Odoacru cucerește Italia, Imperiul roman de apus dispare, și singurii care aveau armată erau germanicii (goți întîi, apoi longobarzi, din 568).  Romanii nu mai aveau armată. Singurii care aveau armată erau dușmanii, hostes.  Cuvîntul hostis și-a schimbat sensul doar abia după 476, cînd nu mai există o armată romană, și singurii care au armată sînt dușmanii. a încăleca / a descăleca spre 500 caballicare ”a merge călare” în Anthimus, De observatione ciborum, 510.caballarius > călare după 650. *caballaricius > călăreț ; caballeritia abia după 813 în Polipticul Sf. Remigius, dar cu siguranță mai vechi în limbă. za, zale (după 535) Din zaba, care apare întîi în Novellae constitutiones 85.4 al lui Iustinian, după 535.  Era încă termen străin, și împăratul îl explică : zabae, adică loricae.Să se fi răspîndit dinspre latina imperiului spre proto-româna din Dacia ? (dacă am accepta că strămoșii românilor au rămas în Dacia)Latina din Imperiul Roman de răsărit, din Bizanț, apune după 550. Între 540-614, Balcanii sînt pustiiți de foametea din 536-37, de ciuma lui Iustinian, de invaziile hunilor și slavilor. Era greu ca un cuvînt să avanseze printr-o zonă pe care bizantinii o părăseau. sat  (după 555) Vine din fossatum ”șanț între două tabere militare dușmane” > (după 350) ”șanț în jurul unei tabere militare > ”localitate civilă fortificată”.  După 555 cînd Iustinian începe un program imens de fortificare a localităților, mari și mici, din Balcani > ”sat în general” după 600-650, numai în latina regională din Balcani. Avem destul de multe texte în latină din perioade diferite, în care se vede evoluția sensului.Dar fossatum nu înseamnă ”sat” înainte de ~ 600.Arheologic, nu avem nici un fel de sate întărite și fortificate, măcar cu valuri de pămînt, pe teritoriul României între 400-900. Și oricum ar fi fost inutile: Transilvania e cucerită și ocupată de huni, apoi de avari și de slavi. torna, torna E atestat în 587. tornare înseamnă în latina clasică ”a face ceva la strung ; a roti (cîrlionți, de exemplu)” și atît.  vertere însemna ”a se întoarce”. tornare cu sensul ”a (se) întoarce” e tîrziu, după 450. (În Vulgata, în 400, are încă sensul clasic). sera/seară și collocare/a se culca, tornare/ a se înturna, cambiare/ a schimba sînt și ele tardive, apar abia după 500 AD. (ele există și în latina clasică, dar cu alte sensuri) stînga În Italia de nord, man stanca, atestat între 1300-1800, o perioadă lungă.Cuvîntul e clar ne-latin (în latină se spune laeva sau sinistra) și e clar o inovație tîrzie, de după căderea Imperiului Roman de Apus. Bun sau rău, imperiul avea o armată imensă, iar dextra și sinistra fac parte din ordinele militare.  Sinistra a fost înlocuit de man stanca în Italia de nord cîndva între 500-600. Articolul hotărît Citez iar din textul pe care l-am criticat ostil:”Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărît enclitic, adică atașat la sfîrșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză”. O mică problemă: latina clasică nu are articol hotărît. El a intrat în latină dinspre minorități, grecii din sudul Italiei și germanicii venind dinspre nord.  Primul text care are ille și ipse folosite ca  și quasi-articole e Peregrinatio Egeriae din 381.  Dar să precizăm: Egeria stătuse un an în pelerinaj în Palestina, printre  grecofoni, vorbind ea însăși greacă, și, come si dice la voi, Răducioaica făcea calcuri după limba greacă. Poate că ille și ipse trădează mai mult ambianța grecofonă în care stătuse decît latina vorbită din perioada ei. ille și ipse nu reapar în texte decît tîrziu după 500 AD, și se generalizează între 600-700. ille, din care vine omu-l și frate-le, îl elimină pe ipse foarte tîrziu, după 800. În tot cazul,  le soldat, la fille, el hidalgo, la mujer, il uomo, la donna, frate_le, femei_a  – articolul hotărît cu siguranță nu există în latină înainte de 400 AD. Dacă strămoșii noștri ar fi rămas curajoși în Dacia după 271, ar fi vorbit o latină fără articol hotărît și nehotărît.  Avem texte în latina vie, texte scrise de oameni obișnuiți altor oameni obișnuiți, ca Pizarra del Barrado, scrisă spre 600: [Dom(i)no] Paulo Faustinus saluto tuam    //[–]em et rogo te dom(i)ne ut comodo consu-[etum] facere est p(er) te ipsut oliba illa quollige //    [cur]a(?) ut ipsos mancipios in iura{re}mento[coger]e debeas ut tibi fraudem non fa- // [cian]t illas cupas collige calas[d]e cortices et sigilla de tuo anulo et vide // [il]las tegolas cas astritas sunt de fibola quo[m]odo ego ipsas demisi illum Meriacium manda   [d]e Tiliata venire ut aiute tibi unum qui na[scitur(?)] Latina e destul de proastă fonetic: quollige, olibas, astritas, aiute. Dar e tot latină. Mai există declinări și conjugări. Romanice sînt articolele hotărîte illa, ipsos, ipsos, illum (vedem că ille încă nu a devenit dominant). O scurtă cronologie Limbile romanice apar între 600-700, o perioadă extrem de scurtă, de invazii barbare, instabilitate politică. După 700 pînă spre 750 există deja limba romanică, diferită de latină. Între 700-900 regatele francilor se divizează și fuzionează – dar, de la Roma la Calais se vorbește o romanică încă destul de uniformă. Paschasius Radbert, Vita sancti Adalhardi (752-826): quem si vulgo audisses, dulcifluus emanabat. Si vero idem barbara, quam theudiscam vocant, lingua loqueretur, præeminebat claritatis eloquio, quod si latine iam ulterius, prae aviditate dulcoris non erat spiritus. Dacă (Adalhard) vorbea vulgo, suna dulce. Dacă însă vorbea în limba barbară numită germană, era elocvent, dacă apoi vorbea în latină… Latina rezistă foarte bine pînă după 400. Între 400-500-550 apare o regionalizare a latinei, fonetic și lexical. Din dialectul din Italia de nord se separă un grup care coboară în Balcani (după părerea subsemnatului); sau proto-românii se formează din populația romanică din Balcani (după Dan Alexe). Între 600-700 (ipoteza rapidă, un secol) sau 550-750 (două secole, ipoteza lungă) vocabularul limbii latine suferă o depleție majoră, pierde o parte mare din vocabular, dispar cazurile substantivelor și la verb dispare diateza pasivă. În 750 putem vorbi deja de o romanică ce nu mai e reciproc inteligibilă cu latina clasică, și care pierde jumătate din vocabularul central al latinei clasice.Spre 700-750 putem vorbi deja de proto-română, o limbă romanică ce semăna, încă foarte mult cu romanica vorbită în Italia. De aceea primii slavi îi numesc pe romanicii din Balcani, foarte corect, volhъ, apoi vlahi, ca pe locuitorii Italiei.Poate că aceste foarte sumare observații lămuresc prea puțin.Avem extrem de puține date despre limba vie dintre 600-800. Cele pe care le avem sînt ambigue.Însă e preferabilă, de sute de ori, incertitudinea cercetării științifice oneste față de certitudinea  patriotardă. Să presupunem că româna continuă latina vorbită în Dacia în 271. E o latină clasică decentă, care are perechi de sinonime, sileo/taceo, ludo/ioco. Dacă româna ar fi selectat la întîmplare un cuvînt din aceste perechi, independent de romanica vorbită în vest, ar fi avut 50 % cuvinte în comun cu franceza, de exemplu.  Însă observăm că româna are mult mai multe asemănări cu cele două limbi romanice decît ar fi avut dacă s-ar fi separat independent și devreme. De aceea, pe motive de glottocronologie și lexicostatistică, nu putem postula o separare a romanicei din care vine româna înainte de 500-550 ; și putem considera că ea devine reciproc neinteligibilă cu romanica din Italia, adică devine altă limbă, abia după 800. Scris de Dan Ungureanu. Bursier al École normale supérieure, Paris. Studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études, Paris. Asistent la catedra de limbi clasice a Facultății de Litere, Universitatea din Timișoara. Doctorat în lingvistică istorică despre fiabilitatea statistică a reconstrucțiilor lingvistice. Fost lector de limba română la Universitatea Paris IV și la Universitatea Carolină din Praga. Articole (selectiv) : ”The four layers of the lexical substrate in Romanian” în Loanwords and Substrata, Proceedings of the Colloquium Held in Limoges (5th-7th June, 2018) Innsbruck, 2020. Comunicări (selectiv) : Cognitive biases and statistical innumeracy in comparative Afroasiatic linguistics, NACAL, The North American Conference on Afroasiatic Linguistics Conference, Leida, 2014 Cărți (selectiv) : Româna și dialectele italiene, Editura Academiei, București, 2016 Autorii mei preferați sînt Emmanuel Todd, Nassim Taleb, A. O. Hirschman și Fons Trompenaars. Preluat din Contributors.ro

Pagina de titlu a petiției „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, Cluj, 1791 preluat wikipedia.ro Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei. Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892. Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări. Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma) La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu (1), Ioan Budai Deleanu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para, vicarul de Năsăud (2), Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii. Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane. Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae. Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români: reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania; restituirea drepturilor istorice vechi medievale; egalitatea clerului; reprezentare proporțională în dietă și funcționărime. Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806,Budda) Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […] Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele: 1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă. 2). Natiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437.  3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.  4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.   5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor. Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […]. [Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania. Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală maghiară. Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere. Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul. Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania. Gheorghe Șincai Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org Ioan Budai-Deleanu Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org   Tradiția petiționarismului în Transilvania Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu. Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892) Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892)Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin PatițaRândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org LINK Samuil Micu-Klein - Supplex Libellus Valachorum (1) Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu – d. 16 martie 1815, Cluj) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, Sfătuire către studenții în chirurgie (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost inițiat în loja masonică sibiană „St. Andreas”, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784 (2) Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara – d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Nagyszombat (Trnava – în Moravia), iar apoi a fost trimis de episcopul Grigore Maior ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-i cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778).cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a reprezentat cea mai importantă acțiune socială din secolul al XVIII-lea a românilor din Transilvania, majoritari din punct de vedere etnic, dar și ca statut social, fiind în mare parte țărani iobagi. Potrivit unor statistici austriece, din perioada 1784-1787, se remarcă că din cei 2.489.147 locuitori ai Transilvaniei, românii reprezentau 63,5%, maghiarii – 24,1% iar sașii și șvabii – 12,4%, scrie Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe pagina de Facebook a instituției. O gravură mai puțin obișnuită care îl reprezintă pe cel de-al treilea conducător al Răscoalei din 1784-1785 este expusă la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Crișan apare în imagine alături de un câine de luptă masiv. În cronica anonimă de la Sibiu, Crișan este descris drept cel mai fioros dintre capii Răscoalei: Chipul său foarte mult foc radiază din partea superioară a obrazului său, precum și din buza de sus; bărbia arată însă răceală, aproape o supărare plină de bunătate“. Nicolae Densușianu îl descrie ca pe un țăran „înfocat, resolut, sever și superb, cu un esterior frumos și impunător. În tinerețile sale, Crișan fusese soldat în Regimentul contelui Francisc Gyulay, după cum singur ne spune, și aici  disciplina militară întări și mai mult natura sa de fier, încât el rămase nemișcat în mijlocul crâncenelor vărsări de sânge, ce le comiseră oamenii săi cu nobilii din Zarand “. Cloşca în costum românesc (stampă de Adrian Dumitrescu după autor necunoscut) Horea în costum românesc (stampă de Adrian Dumitrescu după autor necunoscut) Cauzele care au dus la izbucnirea revoltei își au rădăcini mai adânci în istorie, însă au început să fie evidente o dată cu trecerea în secolul al XVIII-lea, când în partea centrală a Transilvaniei se instalase administrația austriacă. Dacă până atunci locuitorii Minților Apuseni se bucuraseră de o serie de avantaje, în ceea ce privea serviciul militar și obligațiile în produse, odată cu transformarea zonei în domeniu de stat, în 1715, s-a intensificat și ritmul lor de aservire. Se generase de fapt o dublă exploatare a țăranilor iobagi, o dată de către statul austriac, iar a doua oară de către nobilii maghiari, care rămăseseră în continuare stăpânii pământurilor din zonă. Astfel, împovărarea cu „slujbe tot mai grele” - după cum se exprima Gheorghe Crișan, unul dintre capii răscoalei - ajunsese de nesuportat în deceniile șapte și opt ale aceluiași secol. Dintre aceste apăsătoare obligații sunt de amintit: creșterea numărului de zile-muncă la patru pe săptămână, pentru iobagii care lucrau cu brațele sau cu animalele altora, la trei zile pe săptămână pentru cei care lucrau cu animalele proprii și două pentru jeleri. Intensificarea tuturor constrângerilor pe care țăranii le suportau cu greu, a generat fuga a mulți dintre ei peste Carpați, în Țara Românească și Moldova, ceea ce a determinat pe împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) să ordone constituirea unei comisii de stat pentru analiza și stoparea fenomenului. Așa a apărut în anul 1769 „Certa puncta”, adică ordonanța provizorie prin care Curtea din Viena încerca reglementarea unor noi raporturi dintre nobilii și șerbii din Transilvania, prin fixarea sarcinilor de muncă ale țăranilor la două zile pe săptămână, reglementare care însă va fi și ea încălcată de către nobilimea asupritoare. La acestea se adăugau și alte dări: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, cărăușiile, cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. De asemenea, nobilimea deținea monopolul vânatului, pescuitului și morăritului; cotropise păduri, pășuni și alte multe terenuri agricole. Până și căsătoria iobagilor avea loc doar cu aprobarea nobililor ș.a. Maria Tereza pentru a ameliora starea de tensiune din Transilvania dăduse și un decret de toleranță pentru românii de religie ortodoxă sau neunită, prin care le permitea numirea unui episcop ortodox, însă măsurile nu au avut efectul imediat scontat. Și fiul său, Iosif al II-lea, coregent în acea perioadă, a ajuns în Transilvania de mai multe ori, timp în care a strâns în jur de cca 19.000 petiții, la prima vizită din anul 1773, dar și la cea de-a doua, în anul 1783. De asemenea, și din partea iobagilor luaseră drumul Vienei mai multe delegații, pentru a se plânge împărăției de asupririle pe care erau nevoiți să le suporte. Astfel, Horea (Nicola Ursu) din Albac fusese de patru ori la Viena, iar ultima audiență o avusese chiar în acel 1784, în aprilie. A fost prilejul în care reprezentantul moților, și de această dată, i-a prezentat împăratului nedreptățile la care erau supuși țăranii români din Transilvania. Semnele de început ale unei revolte în Transilvania Cu toate acestea, unele incidente produse între timp prevesteau semnele de început ale unei revolte în Transilvania. De pildă, la un târg de la Câmpeni, din 24 mai 1782, localnicii vărsaseră „buțile cu vin” ale arendașilor armeni, datorită numeroaselor lor abuzuri. Îndrăzneala lor a fost pedepsită de autorități, care i-au obligat pe țărani să plătească despăgubiri, dar și prin arestarea a 23 de moți, dintre care cinci au suportat pedeapsa capitală. Printre cei urmăriți era și Horea, cel care avea să devină conducătorul răscoalei transilvănene. Before the French Revolution: Horea and the Romanian Peasants’ Revolt of 1784 Dar, atmosfera dezlănțuirii adevăratei revoltei s-a creat în jurul conscripției militare ce fusese dată la 31 ianuarie 1784, de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) și prin care se prevedea constituirea unor noi regimente de grăniceri, cu beneficii de netăgăduit pentru cei înrolați. Aceștia urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le aveau în folosință intrau în proprietatea lor. Asemenea beneficii au atras numeroși iobagi, depășind însă cu mult așteptările autorităților. Centrele de înscriere erau luate cu asalt, țăranii nu mai ascultau de stăpânii lor, așa că, la presiunea nobililor maghiari care-și simțeau amenințate privilegiile, guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, a anulat conscripția, fapt ce a nemulțumit și mai mult pe țărani și i-a îndemnat să ia măsuri. Asedierea unui castel medieval Convins de intențiile „bunului” împărat Iosif al II-lea, la 28 octombrie 1874, la târgul de la Brad, Crișan (Marcu Giurgiu) a chemat țăranii — în numele lui Horea — să se adune la Mesteacăn în duminica ce urma, câte 4-5 oameni din fiecare sat sau chiar mai mulți, pentru a merge la Alba Iulia să se înscrie în regimentele de graniță și să primească arme. De remarcat este faptul că zona montană respectivă, fiind una accidentată și cu case răsfirate, s-a urmărit realizarea acestor întâlniri mobilizatoare în localitățile unde se țineau de obicei târguri, pentru că se știa că acolo se vor aduna în număr mare țăranii iobagi. Așadar, potrivit chemării, la 31 octombrie 1784 se strânseseră la biserica din Mesteacăn în jur de 500-600 de țărani iobagi, iar Crișan i-a îndemnat să se îndrepte spre Alba Iulia, pentru a se pune în slujba împăratului, timp în care le-a arătat o cruce aurită pe care zicea că o primise Horea de la împăratul habsburgic, ca semn al împuternicirii sale pentru îndrumarea iobagilor, în sensul de a-și hotărî singuri soarta: fie să rămână iobagi, fie să se elibereze prin conscripția ce-o emisese. Pornind, așadar, spre destinația stabilită și gândindu-se să nu fie opriți de nobilii maghiari, țăranii au ocolit orașul Brad și la 1 noiembrie s-au oprit în satul Curechiu pentru înnoptare. Însă trupele de husari, în încercarea de-ai opri, i-au atacat în timpul nopții, numai că iobagii i-au învins și i-au dezarmat. Așa că, la cererea țăranilor, Crișan a ridicat steagul răscoalei, iar alături de el s-au aflat între conducători și Cloșca (Ion Oargă) din Cărpiniș, precum și Ioan Horea (fiul lui Nicola Ursu). Atacul de la Curechiu a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad și în ziua de 3 noiembrie 1784, au atacat curtea nobiliară Kristyory din Crișcior. Cu repeziciune apoi, răscoala a cuprins zonele Apusenilor, Hunedoarei, regiunile Sibiului, Clujului și Văii Mureșului, ajungând și în Maramureș. Țăranii au atacat cu furie domenii și castele nobiliare, distrugându-le, iar pe stăpânii acestora i-au batjocorit și chiar ucis. Programul politic și social al răscoalei  Pe măsura intensificării răscoalei, s-a conturat și programul politic și social al acesteia. De altminteri Horea îl rostise în cuvântările de la Blăjeni (4 octombrie) și Bucium (8 noiembrie), după cum îl înscrisese și în ultimatumul de la Deva. Răsculații ajunși la marginea acestui oraș, la 5 noiembrie 1784, și eșuând în încercarea lor de a-l cuceri, au adresat nobililor refugiați acolo un ultimatum, la 11 noiembrie. În cuprinsul acestuia, printre altele, Horea înscrisese următoarele cerințe: „Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”. Cu alte cuvinte, „craiul” moților exprima în limbajul popular al epocii dorințele țăranilor de îmbunătățire a regimului de muncă și viață, prin: desființarea nobilimii, a iobăgiei și împroprietărirea lor cu pământ, impunerea tuturor la dări în mod egal; fiecare nobil să trăiască din slujba îndeplinită iar pământurile lor să fie împărțite; și, totodată, eliberarea țăranilor arestați. Iar pe lângă componenta feudală, programul lui Horea preconiza și eliberarea națională și organizarea după planuri proprii a unei „republici populare”, ca expresie a afirmării conștiinței naționale a românilor din Transilvania. Din această perspectivă, pe bună dreptate presa europeană l-a numit „Rex Daciae” și i-a atribuit gândul de a reface Dacia. Însă, la 12 noiembrie 1784, vestea răzmeriții transilvane ajungând și la împăratul Iosif al II-lea, care, aflat în pragul unui război cu Olanda, a cerut autorităților locale, respectiv guvernatorului Samuel Brukenthal, precum și comandantului trupelor, baronul Preiss, să pacifice cu orice preț regiunea. În această idee și pentru a câștiga timp, în perioada ce-a urmat autoritățile militare și civile au semnat o serie de armistiții cu răsculații: la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. Cu toate acestea, au mai avut loc și alte lupte grele între răsculați și trupele imperiale, cum au fost cele de la Brad (27 noiembrie), Lupșa și Remeți (29 noiembrie), de fiecare dată izbânda fiind a țăranilor. Dar, la 7 decembrie 1784, la Mihăileni, răsculații au fost învinși, iar peste o săptămână, datorită condițiilor grele de iarnă, Horea a cerut oamenilor săi să se retragă la casele lor, cu gândul unei continuări la venirea primăverii. Autoritățile însă au luat măsuri de prindere și pedepsire a capilor răscoalei: trecerile înspre Țara Românească și Moldova au fost riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo; iar guvernul din Viena a intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani; după cum au pus în joc și mari premii pentru răsplata celor care aveau să sprijine prinderea lui Horea, Cloșca și Crișan. Într-o asemenea conjunctură, la 27 decembrie 1784, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud, și a țăranilor Ștefan Trif și Nuțu Matieș, alături de alți 5 țărani, au fost prinși Horea și Cloșca, în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. Apoi, a căzut prizonier și Crișan, la 30 ianuarie 1785, tot în aceleași condiții de trădare, prin aportul a nouă țărani din Cărpeniș, în frunte cu preoții ortodocși din acel sat, tată și fiu (Popa Moise și Popa Moise cel Tânăr). Arestații au fost apoi duși și închiși la Alba Iulia, iar din ordinul împăratului s-a constituit o comisie condusă de baronul Anton Iankovic, care trebuia să analizeze desfășurarea răscoalei și să-i interogheze pe cei trei conducători ai acesteia. Primul interogat a fost Cloșca. El a trebuit să răspundă la 134 întrebări în decursul a șapte zile. Despre răscoală, de la începutul și până la sfârșitul ei, el nu a răspuns aproape nimic și chiar a tăgăduit că ar fi luat parte la ea. Horea a început să fie chestionat la 28 ianuarie 1785, iar până pe 24 februarie a fost interogat de șapte ori. În toată perioada i s-au pus 118 întrebări, dar de la care nu s-a obținut nici o informație. In ceea ce-l privește pe Crișan, acesta a fost interogat doar în zilele de 2 și 5 februarie, timp în care i s-au pus 47 de întrebări, la care a răspuns parțial. De altminteri, pentru toți trei se gândiseră pedepse aspre, care trebuiau să fie luate de exemplu de masa mare de iobagi și astfel să le fie astâmpărat spiritul de revoltă. Despre pedeapsa celor trei capi ai răscoalei din 1784, academicianul David Prodan, cel mai avizat pe această temă, a redat în lucrarea sa „Răscoala lui Horea” (volumul I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979) imagini cutremurătoare. El ne spune că, începând cu data de 5 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost purtați timp de două săptămâni, sub escortă militară, pe itinerariul Vinț-Șibot-Binținți (azi Aurel Vlaicu)-Orăștie-Deva, iar mai departe pe malul drept al Mureșului prin Șoimuș-Rapolt-Bobâlna-Geoagiu-Inuri-Vurpăr-Alba Iulia, adică „pe unde răscoala bântuise cu furie mai mare”, pentru ca țăranii români să se convingă că într-adevăr cei doi au fost prinși. Crișan s-a sinucis în celulă În ceea ce-l privește pe Crișan, se știe că acesta a fost găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, el sinucigându-se prin strangulare, știind ce-l așteaptă la finalul așa-zisei judecăți. Chiar și așa, a doua zi, 14 februarie, s-a pronunțat sentința asupra cadavrului său, hotărându-se să fie târât la locul de execuție și să i se taie capul, iar trupul să-i fie despicat în patru bucăți. Apoi, capul său a fost expus în țeapă la Cărpiniș, iar cele patru bucăți ale trupului i-au fost expuse pe roată astfel: o parte de sus a trupului - la Abrud, cealaltă parte de sus - la Brad, o parte de jos - la Bucium, iar cealaltă parte de jos - la Mihăileni. Sentința s-a și executat, la 16 februarie 1785. Hotărâre în privința lui Horea și Cloșca a fost dată pe data de 26 februarie 1785, ei fiind condamnați la moarte prin tragere pe roată, după care trupurile lor, dezmembrate, trebuiau expuse în diferite părți din Munții Apuseni, pentru a fi exemplu și avertisment pentru toți cei care ar mai fi îndrăznit să se răscoale. Condamnarea lor s-a făcut potrivit prevederilor din „Constitutio Criminalis Theresiana”, în baza articolelor 62 și 90, care vizau „tulburări”, „tumulturi” și „tâlhării”. S-a interzis aplicarea loviturii de grație, condamnații fiind lăsați să moară în chinuri. Sentința a fost publicată în aceeași zi și s-a făcut publică în fața clădirii gărzii mari a cetății Alba Iulia, fiind citită în limbile maghiară, germană și română, în fața unei mari mulțimi. Supliciul celor doi condamnați a fost pregătit de autorități cu mare grijă. Mai întâi s-a făcut o mare mobilizare, așa încât la 28 februarie, la Alba Iulia, se aflau – după unele surse – peste cinci mii de oameni. Locul execuție fusese și el pregătit, la sud de cetatea Alba Iulia, spre Partoș, pe un mic deal de deasupra viilor. La ora opt și jumătate, în ziua de 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost aduși la locul execuției. Fiecare era transportat în câte un car și era însoțit de câte un preot ortodox. Îi escorta apoi un escadron de husari din regimentul de Toscana, în ținută de paradă, plus trei sute de infanteriști din regimentul Orosz, la care se adăuga un număr neprecizat de oameni din administrația de stat (haiduci). Toți aceștia, odată ajunși la locul eșafodului au făcut un careu, după care Friedrich Freiherr von Eckhard, membru al comisiei de anchetă, a citit sentința în fața mulțimii, în limbile maghiară, germană și română. Horea și Cloșca au fost luați în primire de călăul orașului Alba Iulia, Grancea Rokoczi, și de ucenicii acestuia. Primul care a suportat supliciul a fost Cloșca. Horea în închisoare la Alba Iulia Pentru a înțelege fiecare dintre noi suferința ce-a trebuit îndurată de cei doi condamnați, chiar dacă sunt momente tulburătoare, ele trebuie știute, din respect pentru cei care le-au suportat. Astfel, aflăm că „au fost legați la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini și picioare li s-au introdus din loc în loc bucăți de lemn. Între bucățile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuție, provocând fracturarea porțiunii respective de os și provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuție era o roată obișnuită de car, cu butucul plin și neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuțit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferința condamnatului. Dacă acesta leșina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleți de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să țină condamnatul treaz și în viață cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de grație se dădea asupra inimii și era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăți de către călău și ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare” (David Prodan, op. cit., vol. II, pp. 486-489). Cloşca în închisoarea de la Alba Iulia Înainte de a fi executați, Horea și Cloșca au fost împărtășiți de preotul ortodox Nicolae Raț din Maierii Albei Iulii, cel care le și scrisese celor doi testamentele. Primul care a suportat pedeapsa a fost Cloșca. Execuția lui a ținut aproape o oră, timp în care a primit aproximativ douăzeci de lovituri de roată, tortură în urma căreia a murit. În tot acest timp Horea a fost ținut de ajutoarele călăului, pentru a asista la execuție. Trupul lui Cloșca fiind îndepărtat, locul i-a fost luat de Horea. De această dată execuția lui a durat mai puțin, pentru că numai cu câteva lovituri i-au fost frânte picioarele, iar la ordinul lui Friedrich Eckhard, călăul i-a aplicat mai devreme lovitura de grație, peste piept. După moartea lor, inimile și intestinele le-au fost îngropate la locul execuției, iar trupurile le-au fost tăiate în bucăți și au fost expuse de către autoritățile austriece în diferite locuri publice din satele transilvane, drept avertisment pentru iobagii români. În tradiția populară se spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost dusă la Țebea, fiind apoi îngropată sub Gorunul lui Horea. Și alți țăranii capturați au suportat ororile nobilimii maghiare, fără vreo judecată, în timp ce alți întemnițați au fost eliberați, doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru participanții la răscoală. Martiriul lui Horea şi Cloşca În urma acestei răsunătoare mișcări sociale, au fost emise și unele decrete imperiale, cu rol în a ușura situația economică a țăranilor, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ. Ei au rămas în continuare în starea de iobăgie, până la 1848. Cu toate acestea, Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a avut un rol important în cristalizarea conștiinței naționale a românilor din Munții Apuseni, cu serioase implicații în deceniile ce aveau să vină, contribuind la succesul revoluției române din Transilvania, din anul 1848, precum și la Marea Unire, din anul 1918. Astăzi, mărturie a cruntului supliciu de la 28 februarie 1785, se înalță la Alba Iulia, în fața Porții a III-a a Cetății, OBELISCUL „HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN”, un monument maiestuos de 20 m înălțime, ce a fost inaugurat la 14 octombrie 1937. El a fost realizat în stil „Art Deco” și este opera arhitectului Octavian Mihălțan și a sculptorului Iosif Fekete, ei ridicându-l la comemorarea a 150 de ani de la execuția lui Horea și Cloșca, din 28 februarie 1785. LINK

Pentru Vatican, Transilvania a fost un bun  teritoriu de contrareformă şi misiune, soldat cu înfiiţarea Bisericii Române Greco-Catolice În istoriografia actuală nu numai interpretările  schismei dintre creştinii români  sunt contradictorii. Diferă uneori şi datarea evenimentelor. În centrul polemicilor  se află rolul iezuiţilor şi mai ales autenticitatea actelor unirii. Contraofensiva catolicismului După reformă, catolicismul transilvănean a traversat o etapă de declin. Elitele maghiare ale Transilvaniei aderaseră masiv la calvinism, iar cele germane la luteranism. S-au despărţit, în 1564, prin sinodul protestant din Aiud. Atunci şi-au înfiinţat calvinii Episcopia Reformată a Ardealului, fixându-i  sediul iniţial în Aiud.După secularizarea averii şi bunurilor episcopiei de către Dieta transilvăneană (1556), provincia redevine pentru Vatican un teritoriu de contrareformă şi misiune. Urcarea catolicului Sigismund Bathori pe tronul principatului a fost un moment de speranţă. Ajuns principe al Transilvaniei, Bathori a făcut uitate promisiunile de restituire a bunurilor confiscate episcopiei de către calvini. Decizia de desfiinţare a episcopatului s-a reiterat în 1601. Ultimele bunuri ale tezaurului şi bibliotecii episcopiei catolice din Alba Iulia au fost duse la Gyor (Ungaria). Catolicii au fost limitaţi, instituţional, la parohii, un vicariat şi câteva mănăstiri periferice.      Sub papa Grigorie al XV-lea, în 1622,   s-a înfiinţat celebra instituţie Sacra congregatio de propaganda fide. Propaganda, această realitate dominantă a societăţii şi politicului, s-a născut, aşadar, tocmai la  Vatican din raţiuni religioase. Fondarea bisericii catolice de rit oriental sau greco-catolică a fost operă a politicii iezuite. Ortodoxia numeroşilor valahi era o religie tolerată în Transilvania secolului al XVII-lea. Prin Diploma emisă la Viena de Leopold I, în 1691, sunt reconfirmate cela trei „naţiuni" privilegiate (maghiarii, saşii şi secuii) şi cele patru religii recepte (romano-catolică, luterană, calvină şi unitariană). Un an mai târziu însă, împăratul promite preoţilor ortodocşi - români, ruteni ori slovaci - care se „unesc" cu Roma aceleaşi drepturi ca şi clerului romano-catolic. Printr-o nouă Diplomă, în 1698, Leopold I acordă ortodocşilor dreptul de a trece la oricare dintre religiile recunoscute. Dezbinarea românilor ardeleni De-aici începe dezbinarea creştinilor români ardeleni. Din consemnarea evenimentelor reiese subordonarea capului bisericii ortodoxe transilvănene la Mitropolia Ungro-Vlahiei. Aşa se face că, în 1698, Atanasie Anghel a fost hirotonit  la Bucureşti.  Semnase, cu acest prilej, o „mărturisire de credinţă ortodoxă" în faţa mitropolitului Teodosie al Ungro-Vlahiei şi a patriarhului Dositei al Ierusalimului. S-a întors cu daruri şi bani  de la domnul Constantin Brâncoveanu. Cu toate acestea, „a căzut în curând în mrejele iezuiţilor şi ale Curţii Imperiale din Viena", scrie Mircea Păcurariu în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", 2006. După istoria scrisă de greco-catolici, încă din 1697 mitropolitul Atanasie Anghel convocase un conciliu (sinod) la Alba Iulia care acceptase condiţiile unirii cu Roma. După alte izvoare, sinodul s-a ţinut în 1698. Angajamentul său admitea: 1. Recunoaşterea şi subordonarea în faţa autorităţii papale; 2. Împărtăşania se poate face cu pâine nedospită (azima); 3. Principiul Filioque (Duhul Sfânt purcede şi de la Fiu); 4. Existenţa purgatoriului.Uniţilor li se garantau privilegiile clerului catolic şi dreptul menţinerii ritualului tradiţional şi al sărbătorilor ortodoxe. Episcopul urma a fi ales de către sinod, dar confirmat de către papă şi împărat. Potrivnicia Dietei transilvănene Alcătuită prioritar din nobili calvini, Dieta Transilvaniei nu a primit cu bucurie actul unirii ortodocşilor, prezentat de iezuitul Paul Baranyi, paroh la Alba Iulia. Nobilii maghiari, saşi şi secui din Dietă au dispus o anchetă în scopul infirmării. Cu acest punct de pornire, ancheta a constatat  că mirenii şi clerul parohiilor ortodoxe aveau prea puţină cunoştinţă despre trecerea la noul cult. Membrii Dietei încercau astfel să împiedice accesul valahilor la drepturile ce-ar fi decurs din trecerea la Biserica Romei. Însă prin Diploma Leopoldină din 1699 curtea imperială şi-a reconfirmat promisiunile.  În tot acest timp, Atanasie a continuat legăturile cu Mitropolia Ungro-Vlahiei. Spre „întărire şi ajutor", Constantin Brâncoveanu i-a dăruit moşia Merişani (Argeş) şi i-a trimis un meşter care-a tipărit o „Bucoavnă" la Alba Iulia. Şi prin „reeditarea" Cazaniei lui Varlaam, Atanasie dovedea stăruinţă în „credinţa strămoşească".Da ori nu pentru unire? - a fost întrebarea pusă lui Atanasie, la Viena, în 1701. Răspunsul lui a fost afirmativ.  Totodată, printr-o nouă Diplomă, în acelaşi an, împăratul Leopold reafirmă drepturile uniţilor: preoţiilor privilegii similare clerului catolic, iar mirenilor primirea în rândurile „naţiunilor" recunoscute.  Atanasie a fost hirotonit  preot romano-catolic, la 24 martie 1701, de către cardinalul catolic Kolonici. A doua zi, acelaşi cardinal  l-a înălţat la rangul de episcop al bisericii greco-catolice româneşti. Astfel, concluzionează Mircea Păcurariu, „mitropolia ortodoxă independentă a Transilvaniei era desfiinţată, creându-se în locul ei o Episcopie unită, dependentă de Arhiescopia romano-catolică maghiară de la Esztergom". Sediul Bisericii greco-catolice a funcţionat până în 1721 la Alba Iulia. Apoi s-a mutat la Fărgăraş. Iar din 1737, Blajul devine ceea ce Mihail Eminescu numeşte „Mica Romă". 4religii erau recunoscute oficial în Transilvania:romano-catolică, luterană, calvină şi unitariană Iezuiţii, la temelia universităţii clujene Iezuiţii (Societatea lui Isus) fac figură aparte în istoria clerului creştin. Un grup de studenţi parizieni, în frunte cu Ignaţiu de Loyola, au înfiinţat ordinul în 1534. Iezuiţii s-au pus sub ascultarea directă a papei, acesta fiind cel de-al patrulea „jurământ" al lor pe lângă celelalte trei tipice monahismului (sărăcie, castitate, supunere). Au acţionat prin mijloace primordial culturale şi misionare. Au înfiinţat tipografii dintr-o parte în cealaltă a Europei. Dar mai ales şcoli, seminare, colegii unde-au primit copii şi tineri din toate categoriile sociale. Instituţii iezuite au proliferat  şi în Asia, şi în America de Sud. Însăşi Universitatea „Babeş-Bolyai" îşi are rădăcinile într-un colegiu iezuit înfiinţat la Cluj în 1581. Muzică religioasă pentru distracţie Până în secolul al XVIII-lea, muzica sacră se audia doar în context cultic în civilizaţia europeană. Laicizarea ei a fost moment de impact în cultura mondială.Începuturile stau sub semnul conflictelor dintre clerul şi autorităţile civice olandeze, scrie Diarmaid MacCulloch („Istoria creştinismului", Polirom, 2011). Parohiile olandeze dispuneau de superbe orgi întreţinute de către instituţii laice şi comunităţi. Printre celelalte instrumente muzicale, orga deţine particularitatea de a emite sunete la extremele frecvenţei: de la cele mai joase la cele mai înalte. Astfel se explică, din punct de vedere psihologic, efectul cathartic al acestei muzici asupra credincioşilor şi transformarea orgii în instrument de cult religios al Bisericii catolice. Totodată orga este un instrument muzical foarte special şi foarte scump, anume construit pentru locul de utilizare. Astfel că aceia care plătiseră construcţia unei orgi se simt îndreptăţiţi s-o utilizeze.Aşa se face că, începând din secolul al XVII-lea, olandezii  dezvoltă conceptul recitalului de orgă. Partituri cu muzică sacră se interpretează la orgile marilor biserici şi în afara slujbelor religioase. Practica s-a răspândit sub forma recitalurilor şi concertele care încântă melomanii de pretutindeni.  Sub influenţa Reformei, simultan amintitului fenomen olandez, în bisericile catolice din sudul Europei s-a transformat şi oratoriul (lucrare corală şi orchestrală pe temă sacră) în spectacol pentru elitele cultivate.    Noutăţile au fost preluate simbiotic în Marea Britanie. Naturalizarea lui George Friedrich Handel, compozitor protestant pentru muzică de orgă şi oratorii din Halle, a prefigurat crearea unor capodopere. În 1742, Handel a compus oratoriul „Messiah" pe tema vieţii şi revenirii pe pământ a lui Isus Hristos. Cântat frecvent la concertele publice şi de caritate, oratoriul lui Handel reprezintă punctul de convergenţă a muzicii sacre cu distracţia melomanilor. Feminismul  creştin Iluminismul a schimbat şi reprezentările creştinismului asupra rolurilor de gen. Pe parcursul Evului Mediu, femeia era  sursă a „păcatului originar" şi  unealtă a Satanei. Prin Eva, şarpele din grădinile Edenului l-ar fi determinat pe Adam să păcătuiască gustând din fructul oprit.Începând de  la sfârşitul secolului al XVII-lea, femeile sunt privite altfel. În noua reprezentare sunt, prin natura lor,   fiinţe fragile şi pasive, demne de ocrotirea bărbaţilor. Rămâne însă un mister, observă profesorul Diarmaid MacCulloch („Istoria creştinismului", Polirom, 2011), cum s-au petrecut aceste modificări pe tărâmul atât de intim al sexualităţii. Respectivul istoric menţionează că, în aceeaşi perioadă, la Londra şi Amsterdam apăruse o subcultură publică homosexuală cu baruri şi cluburi proprii. La începutul veacului următor se vorbeşte de lesbiene, cuvânt intrat în vocabularul activ al elitelor Europei Occidentale cu un veac şi jumătatea înaintea termenului de homosexual. Apar societăţile pentru reformarea moravurilor şi, în replică, asociaţii creştine de susţinerea moralităţii. Astfel că în partea centrală a scenei acestor confruntări intră femeile.De altfel, creştinismul occidental al secolului al XVII-lea e preponderent feminin. În cultul catolic apar comunităţi religioase feminine noi, precum ordinul călugăriţelor ursuline preocupate de educaţia primară a fetelor. Iar în bisericile protestante, femeile domină numeric comunitatea credincioşilor activi.În reflecţiile teologilor, evlavia devine un apanaj feminin. Se admite şi că paşii femeilor se îndreaptă mai des spre biserică, iar rugăciunile  lor sunt trainica punte dintre familia creştină şi Dumnezeu. LINK Unirea cu Biserica Romei şi lupta naţională: Inochentie Micu Născut la 1692 (adică acum circa 330 de ani) şi înscăunat ca episcop greco‑catolic în 1732 (adică acum circa 290 de ani), Ioan Inochentie (Inocenţiu) Micu‑Klein (numit de popor Inochentie şi de învăţaţi Inocenţiu) rămâne încă o figură enigmatică a istoriei românilor. Adesea, în minţile multora, ideea de credincios greco‑catolic este foarte vagă şi este asociată cu ceva neromânesc, neortodox, cu o abatere gravă de la tradiţie, de la „legea românească” şi chiar cu o „trădare”. Cum s‑a ajuns la declararea bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni, în jurul anilor 1700, ca fiind „unită cu Roma” sau „greco‑catolică” (adică ortodoxo‑catolică) şi ce a însemnat acest lucru? Biserica românilor din Transilvania a fost de la început, de la cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei (fapt petrecut în secolele al XI‑lea – al XIII‑lea), altceva decât biserica oficială a statului dominant. Prima urma rânduiala Răsăritului, era de rit bizantin şi ţinea de Noua Romă (Constantinopol), iar a doua era organizată după regulile Apusului, era de rit roman (latin) şi ţinea de Roma cea veche. Marea Schismă (1054) împărţise Europa în două, creând două blocuri creştine opuse şi rivale. Chiar dacă acest lucru nu a fost evident de la început, regalitatea ungară, începând cu dinastia de Anjou şi mai ales cu regele Ludovic I (1342‑1382), a practicat o politică virulentă de aducere la credinţa dinastiei şi a maghiarilor a mulţimii de popoare şi populaţii din Regatul Ungariei care nu erau creştine de tip apusean sau care aveau chiar alte religii decât creştinismul. În Transilvania, românii au fost cei mai afectaţi, pentru că erau opriţi să fie nobili dacă nu treceau la catolicism şi erau împiedicaţi să mai fie stăpâni de moşii dacă nu obţineau act de donaţie de la rege pentru pământurile lor strămoşeşti. În plus, construcţia de noi biserici răsăritene le era interzisă sau limitată. Secolul al XV‑lea a atenuat campania de catolicizare a românilor, fiindcă braţul lor înarmat era foarte preţios şi necesar pentru apărarea graniţei sudice a regatului (în faţa asalturilor islamice) şi fiindcă s‑a dus o campanie de unire a celor două biserici, concretizată prin actul încheiat la Florenţa, în 1439. De aceea, de exemplu, sub comanda lui Iancu de Hunedoara (român, din familie trecută de la ortodoxie la catolicism), au luptat cu egală îndreptăţire şi fără mari discriminări creştini latini şi bizantini deopotrivă, pentru apărarea civilizaţiei (creştine) europene. Căderea sub otomani a Constantinopolului la 1453 a fost o grea lovitură dată lumii creştine şi mai ales ortodoxe. Secolul al XVI‑lea a devenit mult mai exclusivist în Regatul Ungariei. După 1500, „Uniunea frăţească” („Fraterna unio”) din Transilvania, încheiată în 1437, dintre nobili, saşi şi secui se transformă în „Uniunea celor trei naţiuni” („Unio trium nationum”), formată din maghiari, saşi şi secui. Accentul etnic este acum mult mai mare, românii fiind lăsaţi oficial, din nou, pe dinafara puterii. Principatul Transilvaniei – ajuns de la 1541 sub suzeranitate otomană – devine curând statul „celor trei naţiuni şi patru religii”. De ce patru „religii” (=confesiuni)? Fiindcă, între timp, Reforma religioasă biruise printre „naţiunile” (stările) transilvane, adică printre catolici (unguri, saşi secui) şi aproape toţi catolicii deveniseră luterani (saşii), calvini (ungurii mai bogaţi şi de rând) şi unitarieni sau antitrinitari (ungurii de rând şi o parte mai mică din secui). Astfel, credinţele recunoscute erau catolică, luterană, calvină şi unitariană, cu privarea catolicismului de averi şi de ierarhie. Toate aceste transformări au fost legiferate între anii 1542‑1572, încât cei care au avut puterea în calitate de catolici o aveau acum în calitate de protestanţi. Cu alte cuvinte, după o seamă de frământări, stăpânii cei vechi s‑au (re)legalizat ei pe ei, sub haină nouă. Românii au rămas şi de astă dată în afara legii, fiind doar „răbdaţi” sau „acceptaţi” în propria ţară. Este adevărat că au început presiuni mari de atragere a românilor la Reformă, mai ales la calvinism şi că s‑a format chiar o ierarhie românească în frunte cu „superintendenţi calvini”. Cărţile de cult ortodoxe tipărite de‑acum în româneşte (inclusiv cele ale Diaconului Coresi de la Braşov şi ale ucenicilor lui) erau împănate discret cu învăţături protestante. Asaltul asupra ortodoxiei era clar şi greu de evitat. Catolicismul reuşise, prin secolele al XIV‑lea – al XV‑lea, să desprindă o parte mică din elita românească şi s‑o atragă spre sine, cu promisiunea egalităţii nobililor români cu nobilii maghiari. Aceşti mici nobili români trecuţi la catolicism au făcut pasul şi spre Reformă, spre calvinism (în secolele al XVI‑lea – al XVII‑lea). Eu s‑au maghiarizat treptat, părăsind masa poporului lor. În secolul al XVII‑lea, Principatul Transilvaniei a avut în frunte, ca principi, exclusiv nobili maghiari calvini. Acest stat calvin a presat asupra ortodoxiei transilvănene până aproape de epuizarea ei. Icoanele, lumânările, cultul morţilor, anumite ritualuri ale bisericii populare erau declarate de autorităţi „blasfemii”, „eresuri” şi „superstiţii”, iar românii erau socotiţi populaţie inferioară, „tolerată” în ţară doar pentru că producea cele necesare traiului, plătea majoritatea taxelor şi participa la apărare. Dar „tolerarea” era temporară – conform „constituţiilor” Transilvaniei – şi avea să dureze „până la bunul plac al cetăţenilor şi al principilor” („usque ad beneplacitum regnicolarum et principum”). Este clar că românii nu erau socotiţi între cetăţeni, fiind un fel de locuitori de mâna a doua. Chiar dacă Reforma putea să pară ademenitoare prin unele dintre înnoirile sale (limbile populare, raţionalizarea credinţei etc.) şi chiar dacă, teoretic, ar fi putut duce la modernizarea societăţii româneşti, principalele ei învăţături nu aveau sens pentru români, fiindcă ei practicau demult o parte dintre aceste rânduieli reformate (nerecunoaşterea autorităţii supreme a papei, căsătoria preoţilor, eliminarea indulgenţelor sau a biletelor de iertare a păcatelor, scoaterea fastului din biserici etc.). În plus, „reformarea” românilor era condiţionată de pierderea identităţii lor româneşti, fără să li se garanteze, ca grup, drepturi egale cu „naţiunile” recunoscute. În momentul anexării Transilvaniei la Casa de Austria, în 1688, aceste presiuni de calvinizare a românilor atinseseră apogeul, iar mitropoliţii, episcopii, protopopii şi preoţii români nu mai ştiau cum să reziste. Noua stăpânire a apărut ca un factor de echilibru pentru români. Ea a recunoscut regimul celor „trei naţiuni şi patru religii”, dar a oprit marile presiuni calvine şi a limitat puterea discreţionară a nobilimii protestante maghiare, restabilind catolicismul. Dinastia de Habsburg era catolică şi vedea în catolicism un mijloc de unitate a Imperiului. Or, conducerea Principatului Transilvaniei era, prin anii 1700, majoritar protestantă, iar această pătură conducătoare reprezenta sub o treime din întreaga populaţie. Restul de două treimi erau românii ortodocşi, discriminaţi şi dispreţuiţi. Cum putea să fie schimbată – deopotrivă prin convingere şi constrângere – în favoarea puterii austriece structura confesională a populaţiei Transilvaniei? Nu erau multe căi de ales, pentru că nobilimea ungară, saşii şi secuii, chiar dacă ar fi fost cumva convinşi să revină la catolicism (ceea ce, practic, era imposibil), ei nu reprezentau decât o minoritate, şi, pe deasupra, ostilă noii stăpâniri; mai rămâneau românii, care reprezentau două treimi din populaţie (adică majoritatea absolută) şi care erau asupriţi de autorităţile transilvănene, deopotrivă din motive etnice şi confesionale. Prin urmare, în viziunea Casei de Austria şi a Bisericii Catolice (prin Ordinul Iezuit), românii puteau să fie ademeniţi printr‑un târg de genul „vă dăm drepturi egale cu ungurii, saşii şi secuii, dacă vă uniţi cu Roma”. Evident, capii – religioşi cu toţii – ai românilor s‑au opus şi au cerut sprijin la autorităţile politice şi religioase ale celor două ţări româneşti extracarpatice. S‑au adresat de îndată domnilor şi mitropoliţilor Ţării Româneşti. Răspunsul a constat în încurajări energice şi „îndemnuri tainice”, dar nu în ajutor efectiv. Şi atunci, mitropolitul de la Alba Iulia şi protopopii românilor au trebuit să intre în tratative cu noile autorităţi, ca să salveze credinţa de pericolul calvinizării şi să asigure – prin drepturile egale promise – viitorul naţiunii lor. Condiţiile puse de clericii români arată clar că ei nu voiau cu niciun preţ abaterea de la ortodoxie („nimic din ale noastre ale Răsăritului să nu se clătească”). Dar autorităţile au acţionat cu dublă măsură. Până la urmă, clericii români au trebuit să recunoască autoritatea papei, „Filoque” (purcederea Sf. Duh şi de la Fiul), validitatea cuminecăturii şi cu azimă (pe lângă cea tradiţională, cu pâine dospită) şi existenţa Purgatoriului. Multe din acestea nici nu au fost pricepute de popor şi chiar de unii preoţi şi călugări români. Toate celelalte, adică ritul bizantin (răsăritean), slujbele, rugăciunile, calendarul, sărbătorile, veşmintele preoţilor, icoanele, lumânările, pomenile, rânduielile botezului, cununiei, înmormântării, cultul morţilor etc., au rămas neschimbate. Faţă de pretenţiile calvine, acesta era un mare câştig pentru români. Dar actul unirii religioase a fost, într‑un fel, un eşec: Curtea Vieneză şi Biserica Catolică nu şi‑au ţinut promisiunile faţă de români, iar românii nu au trecut în totalitate de Unire şi cei mai mulţi nu au acceptat decât formal schimbarea. Este drept că şi „naţiunile” transilvane tradiţionale s‑au opus din răsputeri acceptării românilor între factorii de putere. Odată admişi ca „naţiune” (stare), românii ar fi răsturnat (prin numărul lor) întreg sistemul de putere din Transilvania. Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, de formă, un act religios şi ecleziastic, dar în fapt el avea variate conotaţii politice şi naţionale, în funcţie de punctele de vedere ale factorilor implicaţi. Ideea de unire a românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, din perspectiva Casei de Habsburg, una politică, iar răspunsul unora dintre conducătorii românilor a fost unul naţional, de tipul: ne unim cu Roma dacă ne daţi drepturi egale cu stările transilvane. De aceea, programul de emancipare naţională a românilor a fost formulat de un om al bisericii, anume de Ioan Inocenţiu Micu‑Klein, numit (de împărat) episcop greco‑catolic în 1729, sfinţit în 1730 şi înscăunat în 1732. El a elaborat de îndată o scrie de memorii, „petiţii rugătoare” (supplex libellus) către puterea politică austriacă şi către foruri locale, în care a arătat că a sosit scadenţa, fiindcă românii îşi ţinuseră cuvântul, adică se uniseră cu Roma, dar drepturile promise nu fuseseră acordate; şi revine, pretinzând imperativ aceste drepturi: ridicarea românilor din starea de supuşi şi considerarea lor între naţiuni, la egalitate cu acestea; dreptul poporului român de a ocupa şi funcţii publice, inclusiv în guvern şi dietă (în dietă era un singur român, episcopul), de a învăţa carte şi meserii în proporţie cu numărul său; uşurarea situaţiei ţărănimii şi ameliorarea generală a tuturor categoriilor sociale ale poporului său oprimat. Argumentele episcopului pentru acordarea drepturilor naţiunii sale erau moderne şi logice: românii erau cei mai numeroşi locuitori ai ţării, ei purtau majoritatea sarcinilor publice, dar de foloase beneficiau alţii; românii erau şi cei mai vechi locuitori ai ţării, fiind urmaşii romanilor, colonizaţi acolo de împăratul Traian[1]. Pentru Inochentie Micu, condiţiile de viaţă ale naţiunii române şi moştenirea sa istorică devin arme de luptă politică, iar revendicările sale ajung să fie un adevărat program politic al emancipării naţionale a tuturor românilor din Transilvania. Concluzia era: „Nimic despre noi fără noi” (nihil de nobis sine nobis), adică să nu se hotărască nimic legat de români fără participarea reprezentanţilor românilor. Aceasta este o altă idee politică modernă (a delegării puterii de către popor către reprezentanţii săi), adevărat prolog al teoriilor lui Jean‑Jacques Rousseau. Ioan Inocențiu Micu-Klein Îndârjit de opoziţia şi dispreţul stărilor şi convins de dreptatea sa, episcopul se transformă în lider politic: el convoacă un sinod la Blaj, unde cheamă pe reprezentanţii cei mai de seamă ai românilor, deopotrivă clerici şi laici, greco‑catolici şi ortodocşi, spre a se pronunţa în marile probleme ale naţiunii. Era, de fapt, o adunare sau reprezentanţă naţională românească. Episcopul ameninţa chiar cu întoarcerea tuturor românilor la ortodoxie. Deşi păzit straşnic de un teolog iezuit ca să nu defecteze, episcopul strecura scrisori tainice către autorităţile bisericeşti şi laice ale Ţării Româneşti, cărora le cerea sprijin. Astfel, reuşeşte să‑l aleagă pentru pictarea iconostasului Catedralei Blajului pe Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari, pentru ca acesta să facă „tâmpla sau catapeteasma bisericii […] cu mare cuviinţă şi frumuseţe, precum în Ţara Românească la Cozia şi la Hurez se află”. Nu exista nici un sentiment al ruperii de ortodoxie şi de legăturile cu ţările româneşti extracarpatice. Suverana Maria Tereza, iritată de mult timp de acţiunile vajnicului episcop, l‑a chemat pe acesta la Viena (1744), l‑a supus ilegal unei anchete şi l‑a ameninţat; ca urmare, acesta pleacă pe ascuns la Roma, pentru a se pune sub protecţia papei. Inocenţiu Micu‑Klein a trăit în exil până în 1768, cu interdicţia de a reveni în mijlocul poporului său, dar cu gândul mereu la acesta. Episcopul a înaintat zeci de memorii către prelaţi şi capete încoronate europene, pentru îmbunătăţirea sorţii naţiunii sale. A murit în Italia, după un exil de 24 de ani, cu dorinţa de a aştepta „obşteasca înviere” în Transilvania natală, în „mănăstirea” de el zidită, convins că „nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Expresia aceasta a fost remarcată şi admirată profund de Lucian Blaga. Dorinţa episcopului‑martir a fost împlinită abia după 231 de ani, când rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse de la Roma şi înhumate la Blaj, în toamna anului 1997. Refuzul stărilor (naţiunilor recunoscute) şi al Curţii vieneze, influenţate de stări, de a acorda integral românilor transilvăneni drepturile promise în scris în 1699‑1701, desconsiderarea luptei lui Inocenţiu Micu şi exilarea sa au creat tulburare între români şi au încurajat acele tendinţe fireşti de revenire la ortodoxie. Între 1744‑1763, s‑au derulat astfel de mişcări, unele violente, în urma cărora o parte dintre românii din Transilvania au rămas sau au revenit la ortodoxie (act pentru care Curtea vieneză a acceptat refacerea ierarhiei ortodoxe). Astfel, din 1761, românii aveau oficial două biserici (episcopii), una ortodoxă şi alta greco‑catolică, ambele de rit bizantin. Prin unirea cu Biserica Romei şi perspectiva (iluzorie) de extindere şi asupra românilor ortodocşi a „privilegiilor ilirice” (acordate sârbilor), s‑au creat formal două categorii privilegiate şi în societatea românească, cu acces mai mare la cultură şi chiar la viaţa publică. Libertăţile au fost însă pentru români doar parţiale şi limitate, fapt datorat neaplicării celei de‑a doua Diplome Leopoldine a unirii (care ar fi trebuit să extindă egalitatea clericilor şi asupra mirenilor) şi refuzului extinderii „privilegiilor ilirice” (care funcţionau în zona sârbească şi în Banat) şi asupra Transilvaniei. Toate acestea au stârnit reacţii, inclusiv în domeniul cultural. Astfel, se vede că Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei nu a fost un act de „trădare” – cum se mai spune şi scrie uneori, ci o încercare de emancipare a românilor, în condiţiile în care, la 1700, nu se întrezăreau alte soluţii pentru ridicarea din supunere şi umilire a neamului românesc înstrăinat. În Ţara Românească şi Moldova, în ciuda regimului fanariot, stăpânii şi supuşii erau, în general, de aceeaşi credinţă şi limbă, pe când în Transilvania, stăpânii îi discriminau pe români tocmai pentru credinţa şi limba lor diferite. Rolul istoric pozitiv al acestui act – cu toate limitele sale – este ilustrat de istorie: din sânul acestei biserici, rămasă în esenţă răsăriteană, a pornit mişcarea de emancipare a românilor transilvăneni, care a rodit frumos în 1918, la Alba Iulia, când episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea s‑au îmbrăţişat. Pilda lor de‑atunci a fost clară: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”. Acad. Ioan‑Aurel Pop LINK

Scris de Anna Mahjar-Barducci Din moment ce Occidentul trimite miliarde de dolari în ajutor extern, cum se face că numărul migranților economici este în creștere? Site-ul USAID a publicat informația că cererea de buget pentru anul fiscal 2024 a președintelui (Biden) include 32 de miliarde de dolari în asistență externă, ceea ce reprezintă 3 miliarde de dolari (10%) peste nivelul ajustat al anului fiscal 2023. La această sumă de bani se adaugă alte miliarde de dolari care provin de la agențiile europene de asistență externă. Cu toate acestea, având în vedere că, de-a lungul anilor, totalul granturilor și al împrumuturilor foarte avantajoase (a căror condiție de rambursare este adesea trecută cu vederea) se ridică la trilioane de dolari, oamenii din țările în curs de dezvoltare ar trebui să fie până acum foarte bogați. Întrucât nu este cazul, e clar că ajutorul extern a eșuat. „Cultura pop a ajutoarelor” cultivată de Hollywood Ajutorul străin a finanțat guvernele centrale (nu populația!), ceea ce a sfârșit prin a promova etatismul și a descurajat crearea unei culturi antreprenoriale. Ca urmare, birocrații guvernamentali s-au îmbogățit, iar cetățenii obișnuiți au devenit mai săraci. După cum a spus economistul britanic Peter Bauer: „Ajutorul este un proces prin care cei săraci din țările bogate îi subvenționează pe cei bogați din țările sărace.” Potrivit economistei de origine zambiană Dambisa Moyo, „cultura pop a ajutorului” cultivată de Hollywood a întărit concepțiile greșite conform cărora asistența pentru dezvoltare este utilă. Cu toate acestea, „ajutorul a contribuit la sărăcirea săracilor și la încetinirea creșterii economice”. În cartea sa Ajutoare moarte, Moyo a declarat: „[Ajutoarele] sprijină guvernele corupte – oferindu-le bani gratis. Aceste guverne corupte interferează cu statul de drept … ceea ce face ca investițiile interne și străine în țările sărace să fie neatractive … ceea ce duce la mai puține oportunități de angajare și la creșterea nivelului de sărăcie”. Ca urmare a creșterii sărăciei, donatorii acordă mai mult ajutor, continuând „spirala descendentă a sărăciei”. Ajutoarele străine nu au favorizat dezvoltarea agriculturii În ceea ce privește Africa, unde recent au avut loc mai multe lovituri de stat militare, intervenționismul de stat, care a fost promovat de ajutoarele străine, este, de asemenea, una dintre cauzele pentru care țările de pe continent au devenit importatoare de alimente în loc să fie exportatoare, așa cum erau în trecut. De fapt, ajutorul extern nu a favorizat dezvoltarea agriculturii, deoarece țările donatoare nu au promovat un tip de agricultură orientată spre piață, ci mai degrabă spre autoconsum. Țările donatoare occidentale au încercat să facă să supraviețuiască sistemul de producție tradițional (adică agricultura cu tehnologie redusă), fără să realizeze că acest sistem se prăbușea din cauza creșterii demografice. Agricultura de subzistență le permite fermierilor să obțină doar minimul necesar pentru supraviețuire, iar acest lucru reprezintă o problemă pentru țăranii africani, deoarece aceștia nu pot acumula bogăție pentru a investi în propria afacere. Prin urmare, fermierii africani trăiesc în condiții precare: nu au economii, nu au rezerve de alimente și nu pot împrumuta bani de la bănci. În plus, în anumite zone, un an cu ploi puține poate crea o stare de foamete. Mai mult, guvernele africane beneficiare de ajutor au distrus „capitalismul țărănesc”, un termen care a fost inventat de economistul ghanez George Ayittey. Pe acest continent, chiar dacă unitatea de operare era tribul, și nu individul, clanul se putea angaja în orice activitate economică dorea (comerț, pescuit sau țesutul pânzei) fără a fi nevoit să ceară permisiunea șefului de trib. „Dacă o ocupație sau o linie de comerț era neprofitabilă, nativii africani treceau la altele mai profitabile și se bucurau întotdeauna de libertatea economică de a face acest lucru. În limbajul modern, cei care își desfășoară activitățile economice de bună voie sunt numiți întreprinzători liberi”, a explicat Ayittey. Ajutorul străin a zădărnicit spiritul antreprenorial Totuși, acest spirit antreprenorial a fost zădărnicit de dependența de ajutorul extern. În acest sens, expertul nigerian Ibrahim Anoba a remarcat: „Donațiile rareori ameliorează problema. În schimb, acestea împing afacerile locale în afara pieței prin concurența neloială cu bunurile gratuite”. Într-o notă similară, grupul de reflecție ALOD, cu sediul în Nigeria, a mai declarat că „[ajutorul] catalizează cercul vicios al corupției și al structurii economice deficitare, împiedicând creșterea economică. Există o corelație clară între creșterea ajutorului și corupție. Acesta crește resursele disponibile pentru grupurile de elită deja corupte, înclinând astfel balanța puterii și mai mult în mâinile brațului executiv al statului.” Acesta este motivul pentru care țările în curs de dezvoltare au nevoie de acces la piețe și investiții directe, nu de „caritate” care este folosită în mod abuziv de guvernele centrale. Cu toate acestea, cât timp ajutorul străin va continua să descurajeze libera inițiativă și să limiteze creșterea economică, criza migranților va continua și va deveni nesustenabilă. LINK

Sunt cărți și autori despre care simți cumva că trebuie să existe, chiar dacă nu le-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de prostii culturale, încă aștepți apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau neliniște, că albul este alb și negru este negru, voci care nu se lasă intimidate. de spiritul timpului, de false cerințe academice sau de capricii culturale la nesfârșit și de a scrie bine și de a face un efort de recuperare artistică indispensabilă, în spiritul proclamat cândva de TS Eliot, „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”.  Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai curajoși critici culturali conservatori, editor al revistei New Criterion.  Kimball sa născut în 1953 și, după ce a absolvit Universitatea Yale, a renunțat la un doctorat. proiect în filosofia artei pentru a se dedica comentariului cultural pentru publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters etc.), iar mai târziu a scris câteva cărți care au devenit clasice în înțelegerea postmodernității . Deși și-a mărturisit într-un interviu regretul că nu și-a terminat teza de disertație, perspectiva unei cariere academice nu-l atrase aproape niciodată; chiar înainte de publicarea „Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică despre universitățile americane, pervertite de politică, denaturate de teoretizările ermetice, desfigurate de proza ​​ilizibilă și poezia teatrală. Scriitorul a mărturisit sincer că nu a fost lumea care i-a stârnit interesele.  Dar Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator al nonconformismului imatur sau într-o căutare lacomă a faimei ușoare. Eseurile sale vizează direct: căderea gustului public prin vulgarizarea academică, care a avut loc sub presiunea corectitudinii politice și a aplicării standardelor; monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist; acei artiști „copii groaznici”, care îi țin stresați pe filistenii culturali ani sau luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen scurt de expirare. Principalul său adversar este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.  „The Rape of the Masters: How Political Correctness Sabotage Art”, publicat în 2004 și tradus acum în limba română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului ideologiei corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecut, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectată poate da naștere la întrebări legitime. Oricum, dacă până în 2004, Kimball s-a concentrat asupra efectelor revoluției culturale în societate („The Long March”) și academie („Tenured Radicals”), în „The Rape of the Masters”, eseistul își propune să ilustreze cu umor dezastru provocat în artă de liderii de partid.  Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenalul lor două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Primul este ceea ce autorul numește, într-un eseu, „banalizarea scandalosului”, și, în cele din urmă, constă în lăudarea mediocrului, abominabilului, pornografiei și perversiunilor ca fiind creație superlativă. A doua metodă constă în „violarea maeștrilor”, adică subminarea creațiilor exemplare de până ieri, printr-o hermeneutică în slujba nihilismului. Duchamp și mustața aplicată Monei Lisei rămâne poate exemplul paradigmatic prin excelență, dar este doar o instanță mai radicală și, în fond, mai sinceră, în comparație cu comentariul academic contemporan, care interpune permanent „teoria” între operă și privitorul. Este absurd, desigur, să pretindem absența oricărei teorii în percepția estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizice, slujind egalitarismului cel mai dezumanizant.  Lucrările nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referire la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o scară, o „teorie” care reflectă motivele și intențiile ascunse privitorului până când apar hierofanții postmoderni. Interpretările sunt strict politice. Adică: feminist, marxist, psihanalitic sau o combinație a tuturor.  Istoria artei s-a transformat, demonstrează Kimball, într-o luptă împotriva nedreptăților sociale care trebuie eradicate. „Este demn de subliniat că problema principală, pierderea principală, nu constă în programul special adoptat: războiul împotriva patriarhatului, lupta împotriva capitalismului, marșul împotriva „valorilor formaliste” sau „eticii burgheze”. Orice credem despre acele campanii – iubește-le sau urăști-le – principala diminuare constă în deplasarea artei, retrogradarea ei la statutul de recuzită într-o dramă care nu este a ei”.  În aparentul său efort polemic, Kimball folosește o tehnică seducător de simplă: dă din plin cuvântul adversarilor săi și astfel cititorul are contact direct cu aberația pompoasă a istoricilor oficiali de artă.  După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball își prezintă intuițiile și subliniază, cu o satisfacție neascunsă, aberațiile, dar mereu având grijă să pună artistul și opera sa în contextul potrivit. În acest fel, cititorul nu este lăsat doar în fața decăderii culturale, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici.  Argumentul principal al cărții ar putea fi foarte bine structurat în jurul aforismului Episcopului Butler, citat de două ori în „Violul Maeștrilor”, potrivit căruia „totul este ceea ce este și nimic altceva”. La prima vedere, acest cuvânt de spirit exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum recomandă Kimball, trebuie să ne amintim, pe urmele lui Orwell, și, aș adăuga eu însumi, pe urmele „omului subteran” dostoievskian, că visul a oricărui totalitar este să transforme „doi plus doi egal patru” în „doi plus doi egal cinci”, și anume abolirea oricărei ordini naturale. „Când forțatorul O'Brien din 1984 a lui Orwell îl determină pe Winston să spună că de două ori patru este egal cu 5, el a câștigat o victorie spirituală grozavă, deși pernicioasă, pentru că a încălcat simțul realității lui Winston. Când vine vorba de artă și viață intelectuală, exemplele nu sunt atât de groaznice, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explică autoarea într-un interviu.  Din acest punct de vedere, abundența ilustrațiilor oferite de Kimball poate fi mult mai bine înțeleasă. Și asta pentru că nu ne confruntăm doar cu o colecție bizară de impresii ale unor indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici care doresc să șocheze din nou și din nou burghezia, ci cu o încercare sistematică de a pune sub semnul întrebării percepția noastră primară. Te uiți, de exemplu, la tabloul lui Courbet din 1856, „La curee”, și ai în fața ochilor un vânător care își trage sufletul și își trage prada în picioare și doi câini care adulmecă cadavrul. Nu îți pui încă întrebări foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele sale primare. „Totul este ceea ce este”, nu? Asta până când intrați în contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care dorește cu nerăbdare să demonstreze cititorilor și studenților săi că tabloul ridică de fapt problema freudiană a castrarii și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu cornul în mână, este o referire evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trompeta!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează programatic realitatea și interpune între privitor și pictură un zid de concepte și teorii goale, expuse într-un limbaj cu pretenții misterioase.  Kimball nu depune prea mult efort pentru a-i lăsa pe vorbitorii săi anteriori să facă o prostie, deși situația este doar parțial amuzantă. Întrucât autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum a ajuns situația aici? Cum a devenit istoria artei, în mod predominant, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale și aproape deloc al artei?  O posibilă cheie pentru a răspunde și a înțelege dezastrul academic de la facultatea de arte urmează pe urmele succesului lui Walter Benjamin și eseul său „Operă de artă în epoca reproducerii mecanice”, care a oferit practic un cec în alb pentru încercările ulterioare de politizare a art. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, susține Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze acum pe politică.  O explicație complementară este universalizarea revoluției deconstrucționiste realizată de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum „passe”, Kimball ne asigură că moda nu a trecut, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane de astăzi se referă la deconstructivism cu aceeași fervoare și abstinență, iar teoriile lui Derrida, de exemplu, reprezintă, în multe cazuri, o prezumție a discursului. În acest sens, Kimball își amintește de Keith Moxey, profesor de istoria artei la Universitatea Columbia, pentru care „Derrida a arătat că limbajul este incapabil să transmită tipul de sens care este de obicei atribuit narațiunilor istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul urmează: întrucât nu există criterii epistemologice puternice, totul fiind relativ, și nicio instanță rațională care să ne obligă să preferăm unele interpretări în detrimentul altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este cel politic. ideologie.  Cred că nu mai trebuie să reamintesc că absența categoriilor metafizice este încă o chestiune (imposibilă) de demonstrat, că un relativist coerent nu poate scăpa de argumentele autodistructive și că preferința pentru atitudinile politice ca criteriu de evaluare a unei opera de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele de modă.  O înțelegere mai profundă a dezastrului, în afară de recentul triumf al relativismului, este oferită de Kimball în eseul său despre „trivializarea scandalului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază necesitatea unui canon moral-religios, în afara esteticii, care să judece operele de artă, în lipsa cărora pericolul dezumanizării și dezintegrarii artistice este inevitabil.  Din perspectivă istorică, această idee nu poate fi negată, iar un simplu inventar al lucrărilor și teoriilor contemporane ilustrează pe deplin observația. Încercarea de a autonomiza arta nu a fost altceva decât un efort de a o curăța de orice miros religios sau moral, din dorința de a se suprapune cu propria agendă. Dar odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, așa cum a remarcat Benjamin & co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De fapt, procesul nu a fost specific istoriei artei. Este, în esență, trăsătura definitorie a întregii modernități. La început, se pledează pentru eliberarea din orice balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.  În acest context, este de menționat că, în teorie, criteriul politic este un concept generos, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice extinse. Dar, de fapt, de fiecare dată când acest standard este avansat, ne confruntăm cu aceleași teme plictisitoare și nepotrivite care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitatea, problemele rasiale, postcolonialismul etc. Arta nu servește niciodată la promovare. o idee politică tradițională, dar vine întotdeauna să susțină egalitarismul de tip comunist.  Obsesia sexualității, de exemplu, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale umbrite. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, ferm stabilită în terenurile universităților selecte. În pictura despre Courbet menționată anterior, același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale căprioarei. În portretul colectiv al „Fiicele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Universitatea Wake Forest, „demonstrează” că avem o temă sexuală explicită, deoarece una dintre fete se joacă pe podea cu o papusa, iar pozitia ei implica o ocluzie a sexualitatii evidente; în tabloul lui Rubens, „The Drunken Silenus”, Svetlana Alpers, profesor la Universitatea din California, nu are nicio îndoială că subiectul picturii prezintă o relație homosexuală.  „În contrast, în istoria literară și în arta contemporană, cartea sexuală este în general jucată ca o armă. În primul rând, este folosit pentru a „provoca” sau „depăși” structura tradițională a obiceiurilor și moravurilor din spatele oricărei opere literare sau artistice în discuție. Inamicul este doar întâmplător lucrarea specifică în care sunt „dezvăluite” temele sexuale ascunse, în general excentrice. Adevăratul dușman este sensibilitatea socială și morală acceptată din care a ieșit opera și în care își găsește sensul inițial. (...) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale se încadrează într-adevăr într-o campanie de decivilizare”, remarcă Kimball în „The Rape of the Masters”.  Sexul este omniprezent pentru că este de o importanță capitală în încercarea de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar Hermanutienii oficiali nu sunt doar despre asta. Gaugain și picturile sale din Tahiti mărturisesc despre colonialismul capitalist și reificarea corpului, iar pictura lui Winslow Homer, „The Gulf Stream”, simbolizează opresiunea rasială americană în secolul al XIX-lea. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te duc cu gândul la Pieta lui Bellini, care spulberă, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu. După cum demonstrează „Violul maeștrilor”, despre o operă se poate spune totul, cu excepția ceea ce este important, atâta timp cât provine din ortodoxia universitară.  În fața acestei ofensive nerezonabile, răspunsul fundamental al lui Kimball este o ironie care dizolvă morga de pseudo-argumente rostite în jargon ermetic. Tehnica nu este eficientă doar la nivelul disputei, dar contribuie și la plăcerea lecturii și face din „Răpirea maeștrilor” o carte plină de umor, fără a fi deloc ușoară. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent dintr-o lucrare a profesorului Anna Chave despre Rothko, pe care o întrerupe brusc cu următoarea remarcă: „Îmi pare rău: știu că am promis că voi avea grijă de cititorii mei. stomac".  Nu este poate cea mai academică sau cea mai corectă reacție politică, dar funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se luptă mai eficient cu o doză sănătoasă de bun simț decât cu argumente riguros construite. De fapt, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și a discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?  Cu toate acestea, Kimball nu se oprește aici. El are grijă să sublinieze inexactități faptice, erori logice, prostii flagrante și multe, multe elucubrații „științifice”, așa cum este acest comentariu la pictura lui Gauguin, „Manao tupapau”: „Rămâne fetișismul avangardist al propriilor procese și proceduri; nu este un semn al specificului cultural, ci doar particularitatea diferenței față de „omul privilegiat al rasei albe”, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak”.  Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate din „Violul maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare parte de normalitate și de exegeză consistentă. Dimpotrivă. Ei sunt doar „mainstream”, ortodoxia, în timp ce vocile sonore sunt o minoritate aflată sub asediu. De altfel, este suficient de remarcat universitățile (Yale, New York, University of California) din care istoricii de artă amintiți de Kimball ajung să conștientizeze amploarea dezastrului educațional și prăbușirea spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, firește, ca un obiectiv „cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți sincere, drepte, liniștite” (Cardinal Newman). Este logic să ne întrebăm ce fel de elevi pot ieși din mâinile acelor profesori care predau că litera „i” cu circumflex înseamnă, de fapt, o „femeie fecundată”, care în cele din urmă se traduce într-o „femeie împrejur”.  După cum remarcă Kimball în altă parte, în urma acestei reorientări academice, arta nu este singura în pierdere, deși este prima sacrificată, dar civilizația și întreaga moștenire culturală sunt amenințate. Și asta pentru că eforturile mandarinelor universitare au scopul politic declarat de a remodela oamenii și societatea într-un model totalitar.  „Răpirea Maeștrilor” are și un merit relevant, mai ales pentru cititorul român, care a crescut având o admirație necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că „regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Occidentului a rămas doar fațada. O fațadă în care dedesubt sunt ascunși barbarii din interior, cei care lucrează cu sârguință pentru a distruge ultimele rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea disolută a postmodernismului, în etichete lucioase fără valoare, de unde se lansează atacuri violente asupra bunului simț și tradiției occidentale.  De aici, cititorul român nu trebuie să aibă expresii bruște de superioritate și să privească mândru peste Occident, pentru că nu are multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul acestora s-au sincronizat perfect cu programul de deculturalizare prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidental, care au adus revoluția în secțiile noastre școlare. Pentru a înțelege amploarea catastrofei, este suficient să aruncăm o privire asupra tinerilor artiști care pledează pentru diferite versiuni ale comunismului în spectacole și acte artistice ratate, sau la criticii care le evaluează lucrările.  Totuși, un lector nativ poate prinde din lecția lui Kimball curajul de a se detașa de neliniștea provinciei, de a interpreta arta și realitatea fără generozitatea de recuzită oferită de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios când se confruntă cu prețiozitatea ridicolă. Articol preluat din LINK(https://www.themarketforideas.com/the-drunkenness-of-words-and-the-drunkenness-of-reason-preface-to-the-romanian-translation-of-the-rape-of-the-masters-how-political-correctness-sabotages-art-by-roger-kimball-a235/) Scris de Ninel Ganea

Socialismul din Argentina a luat multe forme diferite de-a lungul istoriei Argentinei. Mulți dintre liderii țării au avut ca cadru politic o ideologie socialistă în Argentina și, mai larg, în toată America Latină. Ca urmare a acestei istorii, pe podiumul internațional sunt recunoscuți pentru istoria și conducerea lor socialistă. Alinierea Argentinei la ideologia socialistă, în special în anii peronişti, a contribuit şi mai mult la acest sentiment global. Deși a existat o istorie a multor partide socialiste diferite, principalul de luat în considerare este Partidul Socialist (Argentina). Deși istoria socialismului din Argentina poate fi urmărită până la date specifice, este important să vedem rolul pe care l-a jucat ca parte a influenței fenomenelor internaționale precum Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și Războiul din Malvina. Astăzi, socialismul din Argentina este vizibil în administrațiile contemporane ale lui Néstor Kirchner și ale soției sale și mai târziu președinte Cristina Fernandez de Kirchner. Sursa Wikipedia

Asediul Vienei - suesa Wikipedia La sfarsitul secolului are insa loc un eveniment cu urmari cu totul neprevazute: intr-un ultim elan de agre­sivitate, turcii, in 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneza Koprulii, pornesc o mare ofensiva impotriva Habsburgilor si impresoara Viena. (Armatei turcesti au trebuit sa i se alature, in sila, si domnii Mun­teniei si Moldovei, Serban Cantacuzino si Gheorghe Duca.) Dupa ce a intervenit insa in lupta regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost infranti, s-au retras de la Viena, si incetul cu incetul austriecii, aliati cu polonii si venetienii, mai tarziu si rusii, pornesc o lunga con­traofensiva - razboiul tine 16 ani! - cu continue succese de partea imperialilor, iar in cele din urma in 1699 se incheie pacea la Karlowitz (pe sarbeste Sremski Karlovci). Portretul lui Alexandru I Mavrocordat Delibey, Domnul Moldovei, pictat de Jean Etienne Liotard(1702-1789) Principalul negociator al acestei paci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Portii, ajuns un fel de viceministru de Externe. Prin legaturile lui cu ambasadorii straini de la Constantinopol devenise un personaj de anvergura europeana, indraznea sa poarte corespondenta cu imparatul (care de altfel l-a facut "conte al Sfantului Imperiu', titlu foarte ravnit in toata Europa). Mavrocordat reuseste sa-i convinga pe imperiali ca turcii vor pace, pe turci ca imperialii vor pace, si in cele din urma se semneaza tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Venetia pastreaza Moreea (Peloponezul) si o parte din coasta dalmata; Polonia, Pocutia si o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capata toata Ungaria, Slovenia, o parte din Croatia si din Serbia, si toata Transilvania - dupa lungi tratative directe cu "starile' din principat. Si fiindca de mai multi ani in centrul atentiei se afla gravele evenimente din fosta Iugoslavie (in urma, drama din provincia Kosovo si interventia Europei occidentale si a Americii prin NATO), vreau sa semnalez un fapt de exceptionala dimensiune petrecut in cursul acelui razboi, acum 300 de ani: la un moment, armatele austriece, care inaintasera prea departe in Balcani, au fost silite de o contraofensiva turca sa dea indarat cu cateva zeci de kilo­metri. Paja Jovanović, Migration of the Serbs (Seoba Srba), c. 1896, oil on canvas, 126 by 190 centimetres (50 by 75 in), Pančevo Museum Atunci - suntem in 1690 - sarbii, care se incu­metasera sa ajute armatele imperiale, s-au temut de razbunarea turcilor si, in frunte cu patriarhul lor, Arsenic, au parasit cu sutele de mii caminele lor de veacuri pentru a se pune la adapostul granitei austriece. Aceasta uriasa deplasare a ramas cunoscuta la sarbi cu numele de "Marea migratie'. Aprecierile numerice variaza intre 200 000 si 500 000 de oameni. Singura cifra mai precisa da 37 000 de familii. Or, o zadruga sarbeasca in acele vremi n-avea, ca o familie moderna, cu bunici si copii cu tot, vreo 5-6 membri, ci mai curand 10-l5, ceea ce ma face sa inclin mai curand catre cifra de 500 000 (care corespunde probabil cu populatia Munteniei intregi pe vremea aceea). Atunci s-au golit mai tot Kosovo si cea mai mare parte a Serbiei medievale. Austriecii au colonizat pe acesti refu­giati, parte in Banat, in dauna romanilor, parte in Voivodina, in dauna ungurilor, parte in Croatia, in regiu­nea care s-a numit mai tarziu Krajna. Aici se afla originea multora din conflictele de azi.

Eşecul monumental al politicilor populiste de stânga din Venezuela nu pare să fi redus apetitul pentru unele relativ similare promovate de curentele socialiste în ascensiune în Occident. mai multe în LINK(https://youtu.be/TQaoswqG4JY?si=hp1WcvSQz5kApWnv)

În Statele Unite, socialismul organizat este mort; în Canada, socialismul, deși departe de puterea națională, este o forță politică semnificativă. Prim-ministrul Justin Trudeau, alături de alți lideri naționali și provinciali, poate fi numit pe bună dreptate „socialist” în sensul modern. Socialismul, în centrul său, rămâne o ideologie a beneficiilor luării deciziilor de sus în jos (https://www.econtalk.org/james-otteson-on-the-end-of-socialism/)de către elite, pentru și în interesul colectivului. De-a lungul timpului, sensul socialismului s-a schimbat și a evoluat. Concepția (https://www.merriam-webster.com/dictionary/socialism)sa inițială – și definiția tehnică – este proprietatea de stat a mijloacelor de producție, și anume fabrici, mașini etc. În cea mai mare parte, sunt foarte puțini socialiști care pledează acum ca guvernarea să naționalizeze industriile. Într-adevăr, pe măsură ce comunismul s-a dovedit un eșec total în lumea reală și s-a prăbușit în linii mari (https://history.state.gov/milestones/1989-1992/fall-of-communism)la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, sensul socialismului s-a schimbat pentru a însemna o redistribuție pe scară largă. Cu alte cuvinte, socialiștii au acceptat că firmele și industriile ar trebui să fie proprietate privată, dar că beneficiile piețelor ar trebui să fie valorificate în scopuri colective prin impozite mai mari - taxe mult mai mari - pentru a finanța niveluri mai mari de cheltuieli guvernamentale. Țările din Europa, în special din Scandinavia (https://foreignpolicy.com/2021/10/27/nordic-countries-not-socialist-denmark-norway-sweden-centrist/), sunt adesea menționate ca modele ale acestui brand de socialism. În mod clar, guvernul Trudeau este dedicat unui astfel de guvern expansionist, (https://www.fraserinstitute.org/studies/prime-ministers-and-government-spending-updated-2021-edition)deși preferă să își finanțeze amploarea prin împrumuturi, mai degrabă decât prin impozite mai mari, care pur și simplu amână impozite mai mari pentru viitor (aceasta este cu totul altă problemă (https://www.essentialscholars.org/sites/default/files/2023-01/essential-james-buchanan-ch2.pdf)). Totuși, mai interesantă este următoarea frontieră a socialismului (https://financialpost.com/opinion/opinion-stakeholder-capitalism-and-esgs-road-to-socialism), care se concentrează pe controlul economiilor și al investițiilor prin reglementare. Cu alte cuvinte, în loc să dețină efectiv firme, următoarea frontieră a socialismului controlează firmele și activitățile lor prin legi, reglementări și alte dictate guvernamentale. Această nouă formă de socialism este încă în evoluție și, în diferite grade, este încorporată în mișcările cunoscute sub numele de capitalism al părților interesate (https://www.mckinsey.com/capabilities/strategy-and-corporate-finance/our-insights/putting-stakeholder-capitalism-into-practice)și ESG (https://corporatefinanceinstitute.com/resources/esg/esg-environmental-social-governance/)(mediu, social și guvernare). Abordarea guvernului Trudeau cu privire la reducerea gazelor cu efect de seră (GES) personifică acest brand de socialism. Ideea unei taxe pe carbon este de a adăuga costurile ascunse (impuse terților și societății în general) de la emisiile de GES la costul emisiilor. Înfruntându-se cu costurile totale ale emisiilor de GES, indivizii și firmele își schimbă comportamentul. De exemplu, unele firme ar putea decide să investească în tehnologiile existente pentru a-și reduce emisiile, reducându-și astfel costurile cu taxa de carbon. Alte firme ar putea investi în căutarea de noi tehnologii cu emisii scăzute sau zero pentru a înlocui tehnologiile existente cu emisii mai mari. Totuși, ideea cheie este că indivizii și firmele iau decizii pe baza costurilor și beneficiilor cu care se confruntă și a așteptărilor lor individuale pentru viitor. Mai simplu, utilizarea unei taxe pe carbon ar trebui să fie în mare măsură o abordare de jos în sus a emisiilor de GES. Și în timp ce Trudeau a pledat pentru o taxă pe carbon (https://www.fraserinstitute.org/studies/poor-implementation-undermines-carbon-tax-efficiency-in-canada), el nu acceptă o abordare de jos în sus care ar putea duce la un rezultat diferit de cel pe care îl cere. Pe lângă taxa pe carbon, guvernul Trudeau a impus un plafon pentru emisiile de GES (https://www.fraserinstitute.org/article/trudeau-emissions-plan-impossible-without-huge-energy-costs-and-or-imports), deși în mod ciudat afectează doar 26% din emisiile din sectorul petrolului și gazelor. În plus, Trudeau a mandatat încetarea vânzărilor de vehicule noi care emit GES până în 2035, necesitând astfel o trecere completă la vehicule noi cu zero emisii (https://financialpost.com/opinion/william-watson-on-the-road-to-havana-the-liberals-pig-headed-net-zero-carpolitik)în termen de 13 ani. De asemenea, a anulat și blocat proiecte de infrastructură energetică care nu se aliniază cu viziunea lui specifică pentru viitor. Toate acestea sunt decizii de sus în jos impuse persoanelor și firmelor. Aceasta este esența abordării socialiste. Și ca și alte forme de socialism din trecut, acest nou brand nu va reuși să ofere rezultatele promise și să impună costuri enorme asupra societății. LINK(https://www.fraserinstitute.org/article/its-reasonable-to-call-trudeau-a-modern-day-socialist)

În acest secol şi Transilvania îşi va schimba statutul. Mai întâi ea va fi pârjolită de războiul ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja. Georgius Dosa Siculus de Makfalva             Înfrângerea sa şi legile antiţărăneşti, codificate în Tripartitul lui Werböczi, vor îndepărta masele largi de lupta antiotomană. După ce oastea maghiară este zdrobită la Mohacs (1526) şi cea mai mare parte a Ungariei ocupată, Transilvania devine obiect de dispută între habsburgi şi turci. Ioan Zapolya este recunoscut voievod şi de Petru Rareş care-i acordă tot sprijinul. În 1538, el încheie un acord cu Ferdinand de Habsburg, astfel încât la moartea sa Transilvania să devină habsburgilor. Turcii nu sunt însă de accord şi transformă în 1541, Ungaria Centrală şi Sudică în paşalâc, cu capitala la Buda, iar Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană.(https://materialedeistorie.com/2017/11/05/transilvania-de-la-voievodat-la-principat-schita-lectiei-clasa-a-viii-a/) Lupta între habsburgi şi turci şi organizarea statului au loc pe fondul pătrunderii reformei în Transilvania. Ungurii de aici acceptă calvinismul, saşii lutheranismul, o parte a populaţiei rămâne catolică, iar alta va deveni unitariană. Cu acordul turcilor, de altfel foarte culanţi cu păturile privilegiate, se va organiza noua formă de stat, care va păstra neschimbată ordinea dinainte de venirea lor.      Transilvania devenea Principat autonom sub suzeranitate turcească,(https://materialedeistorie.com/2017/11/05/transilvania-de-la-voievodat-la-principat-schita-lectiei-clasa-a-viii-a/) condus de un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Îşi păstrează Dieta în care intră numai reprezentanţi ai ungurilor, saşilor şi secuilor, se păstrează şi celelalte instituţii ale ţării, iar pe plan religios sunt recunoscute cele patru religii recepte: catolică, lutherană, calvină şi unitariană. Românii şi religia lor ortodoxă sunt excluşi din viaţa politică a principatului. Dorind să se impună în Transilvania faţă de habsburgi, turcii vor stabili un tribute mic şi permit menţinerea în principat a principiilor din „Unio Trium Nationum”. Stăpânirea turcească se va consolida după ce Ferdinand de Habsburg devine împărat al Imperiului Romano-German (1556) şi în condiţiile în care principatul se orientează spre strângerea legăturilor cu celelalte două ţări româneşti, în care otomanii erau de mult suzerani. Impunerea suzeranităţii otomanilor asupra celor trei ţări se datorează şi politicii de neintervanţie a marilor puteri europene, care apelează chiar la alianţe cu turcii (Franţa în 1534). Preocupate de marile descoperiri geografice (https://materialedeistorie.com/2018/01/14/marile-descoperiri-geografice-si-consecintele-lor-schita-lectiei-fisa-de-lucru-clasa-a-vi-a/)şi de reforma religioasă,(https://materialedeistorie.com/2018/11/11/reforma-contrareforma-schita-lectiei-fisa-de-lucru-clasa-a-vi-a/) apoi de cuceririle coloniale, ele lasă sud-estul şi chiar o parte din centrul Europei la dispoziţia turcilor. LINK(https://materialedeistorie.com/2019/01/27/tarile-romane-in-secolul-al-xvi-lea/)

Petru Cercel În vara anului 1545 se naştea Petru, viitorul domnitor, cunoscut in istoriografia românească drept Petru Cercel, al doilea fiu legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, rezultat din casătoria acestuia cu o anume Voica din neamul boierilor de la Slătioare. Împreună cu aceasta, domnul Pătraşcu cel Bun a mai avut o fiică Maria, căsătorită în luna februarie a anului 1555, și doi fii:pe Vintilă, cel care a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp tronul Ţării Româneşti, in anul 1574, şi pe Pătraşcu zis din Cipru, care nu a domnit, dar asemeni fratelui său, Petru Cercel, a fost o persoana extrem de erudită. Nu trebuie omis faptul că ne aflam în Evul Mediu, o epocă în care domnitorii obişnuiau să aibă mai multe concubine, iar Pătraşcu cel Bun nu avea cum sa facă notă discordantă de la acest fapt banal în acele vremuri. Drept dovadă stau mărturie şi spusele lui Mehmet Paşa atunci când pune la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel, afirmând că „nu putea fi legitim din moment ce zisul Pătraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“. Exemplele sunt multe şi edificatoare în acest sens atât în Ţara Românească, Moldova cât şi în Europa Occidentală. Astfel, pe lângă fraţii şi sora de mama, viitorul domn Petru Cercel a mai avut cu siguranţă o serie întreagă de fraţi şi surori, care nefiind recunoscuţi de domnitorul Pătraşcu au fost consideraţi de către contemporaneitate ca fii ilegitimi. Singurul pe care istoria îl mentionează si îl recunoaşte pănă în momentul de faţă al cercetărilor drept copilul ilegitim al domnitorului Pătraşcu si frate vitreg cu Petru Cercel este Mihai Viteazul. De unde i se trage porecla de „Cercel”? File:Johannes vermeer, ragazza con l'orecchino di perla, 1665 Dar să revenim la personajul central.. Pe numele său adevărat Petru Pătraşcu, viitorul domn a fost poreclit Cercel în timpul vieţii sale, nu după un cercel propriu-zis, ci după o perlă mare pe care o purta în ureche (una perla grande nell' che portava orechia), aşa cum este reprezentat în fresca mânăstirii Căluiu din judeţul Olt. Trebuie amintit faptul că în Occident era cunoscut drept Petru Demetriu (Dimitrie), din neamul Demetrianilor (Dimetrianilor), simţind nevoia unui nume de familie ale cărui rădăcini erau adânc împământenite în istoria familiilor domnitoare din Ţara Românească şi cu ajutorul căruia dorea să-şi legitimeze pretendenţa la tron. Avea sa se semneze Petru Dimitrie doar în timpul pribegiei sale prin Europa, cel mai probabil pentru a demonstra legătura cu miticul ctitor al Ţării Româneşti, Basarab I. Dând dinastiei sale o vechime de peste trei secole, el înţelegea să sublinieze continuitatea puterii cu care fuseseră învestiţi strămoşii săi şi forţa tradiţiei pe care o reprezenta. Bazându-se şi pe acest argument de o importanţă majoră, tânărul principe creştin spera să obţină atât sprijin diplomatic, cât mai ales sprijin financiar de care avea atâta nevoie pentru a cumpăra tronul. Căci aceasta era tradiţia în secolul al XVI-lea, atunci când competiţia pentru domnie se amplifică progresiv pe fondul accentuării dependenţei tărilor române faţă de Imperiul Otoman, care dispunea aproape discreţionar de numirea voievozilor de la nord de Dunăre. Petru Cercel, fiu legitim sau bastard? Toate ştirile contemporane, cu excepția uneia, susţin că Cercel a fost fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun. Pentru a susţine această teorie vom enumera câteva informaţii cu caracter oficial. Astfel, dintr-o scrisoare adresată de Petru Cercel regelui Franţei în anul 1579, aflăm că „este principe creştin şi moştenitor direct al Marii Valahii, pe care o cârmuia cu blândeţe tatăl său, Pătraşcu Voevod“. Acelaşi lucru îl susţine şi într-un document emis la data de 20 noiembrie 1583: „Io Petru Voevod şi domnul Ţării Româneşti...feciorul marelui si prebunului Pătraşcu Voevod, nepotul marelui şi prea-milostivului Radu Voevod Călugărul“ . Însuşi Papa Grigore al XIII-lea, într-o scrisoare adresată regelui Fraţei la 15 februarie 1578 îl recunoaşte ca „legitimo succesore“. Iar în Franţa, la curtea regelui Henric al III-lea era recunoscut „adevărat şi legitim prinţ, succesor şi moştenitor în linie directă a străbunilor din statul şi ducatul Tării Româneşti (odinioară regat), în prezent tributar sultanului“. Chiar regele Fanţei, în scrisorile sale de recomandare către Poartă, susţinea în repetate rânduri acest lucru: „...foarte dragul şi iubitul nostru principe al Marii Valachii adevătatul şi legitimul Domn şi Principe ereditar al zisei Ţări, prin succesiunea ereditară a stămoşilor săi şi mai ales a Principelui Pătraşcu Voevod, tatăl său“. În susţinerea acestei teorii mai putem adăuga încă două argumente importante. Unul dintre ele vine din partea lui Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel şi una dintre cele mai apropiate personaje din anturajul său, care susţine că „era Petru fiul lui Pătraşcu Voevod, din sângele familiei imperiale a Paleologilor“. Celălalt reiese dintr-o frază a cronicarului german Heidenstein, care a trăit pe lângă curtea cancelarului polon, Zamoyski, unde se afirmă că Marcu, fiul lui Petru Cercel, era înrudit cu Bălenii, înrudire ce ar fi fost prin Voica, Doamna lui Pătraşcu. Mai mult, faptul că a fost trimis ostatec la Înalta Poartă drept garant al credinţei părintelui lor faţă de puterea suzerană este o confirmare a descendenţei sale legitime, deoarece ca ostatici nu se primeau decât fiii legitimi şi nu bastarzii. Cu siguranţă au existat în acea perioadă şi voci care au negat cu vehemenţă faptul că Petru Cercel ar fi fiul legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, venite probabil din partea unor boieri care susţineau alt pretendent la tronul Ţării Româneşti. Din păcate, mărturiile şi argumentele pe care se bazau aceştia s-au pierdut în negura istoriei, însă, în mod indirect, prin intermediul lui Mehmet Paşa, care afirma la un moment dat că „nu avea cum să fie legitim din moment ce zisul Petraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“ şi că fusese ridicat în scaun de facţioşi, ne putem da seama cam pe ce argumente se bazau cei ce puneau la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel. Este evidentă intenţia lui Mehmet Paşa, probabil printr-o înţelegere cu anumiţi boieri, de a căuta argumente cât mai credibile pentru a înlătura candidatura lui Petru Cercel de la tronul Ţării Româneşti. Într-adevăr nici argumentele aduse pentru susţinerea legitimităţii, nu sunt lipsite de subiectivitate, dat fiind faptul că cele mai multe pornesc din informaţiile personale ale celui interesat. Însă, analizând informaţiile pro si contra, concluzia nu poate fi decât una singură, iar aceasta este de partea legitimităţii lui Petru Cercel . Ostatic la sultan de la zece ani În ceea ce priveşte anul de naştere al domnului Petru Cercel nu există nici o urmă de îndoială. Cu toate că nu există o mărturie scrisă care să indice clar anul său de naştere, totuşi din analiza informaţiilor de care dispunem până în momentul de faţă a reieşit faptul că principele Petru s-ar fi născut în jurul anului 1545. Se pare că în al doilea an de domnie al tatălui său, în august 1555, Petru a fost solicitat de către Soliman I Magnificul (1520-1566) drept garant al credinţei părintelui său faţă de puterea suzerană. Aproape toate izvoarele concordă în ceea ce priveşte vârsta pe care o avea Petru Cercel în momentul trimiterii sale la Poartă. Conform propriilor mărturii, Petru Cercel a fost trimis la sultan la o vârstă fragedă. În scrisori adresate regelui Henric al III-lea, el scrie că a fost trimis la Poartă „când nu avea mai mult de zece ani“, iar în Senatul venețian declară, la 7 martie 1581, prin intermediul excelenţei sale, Arnaud du Ferrier, ambasadorul Franţei la Veneţia, că „fiind în etate de zece ani a fost trimis de către tatăl său la Sultanul“. Aceeaşi vârstă este indicată şi într-un raport din data de 25 decembrie 1579 al cardinalului de Granvela, unde menţiona că „şi pe el care era în vârstă de 10 ani l-au trimis la curtea turcului din Constantinopol“. Însă poate cea mai credibilă informaţie referitoare la această chestiune ne este menţionată de către Franco Sivori, care spune că „Alexandru trimise la Constantinopol doi copii, unul dintre care purtând numele tatălui său, era în vârstă de optsprezece ani şi celălalt care este Petru despre care scriu era de zece ani“ . Astfel, dacă Petru Cercel a fost trimis de către tatăl său la curtea din Constantinopol în luna august a anului 1555, şi dacă la acea dată avea 10 ani, aşa cum reiese din majoritatea documentelor, rezultă că în mod sigur s-a născut undeva prin vara anului 1545. De altfel, această dată a naşterii lui Petru Cercel este întărită şi de amintitul raport al cardinalului Granvela care afirmă că „atunci, în 1579 principele avea 34 de ani“. Pribegia lui Petru Cercel După numai doi ani petrecuţi la Constantinopol, Petru Cercel este nevoit sa ia din nou calea pribegiei. La scurt timp după moartea părintelui său, survenită la data de 24 decembrie 1557 (cel mai probabil ca urmare a unei otrăviri puse la cale de către marele vizir Rustem Paşa), îl găsim pe tânărul principe exilat tocmai în insula Rodos, alături de fratele său, unde va rămâne până la moartea sultanului Soliman Magnificul în 1566. Din câte se pare, cei doi fii ai domnului Pătraşcu au fost expediaţi în anul 1558 în insula Rodos, tot la intervenţia pe lângă sultan a lui Rustem Paşa, marele duşman al familiei sale. Aici, cel mai mare, Pătraşcu, a fost închis într-o fortăreaţă, iar Petru a fost lăsat în mai mare liberate, cu toate că era „animoso et vivace“. Noul sultan, Selim I, îl va transfera în Caramania, Cipru şi în cele din urmă la Damasc. De aici, cel mai târziu în vara anului 1569, reuşește să fugă, după 14 ani de captivitate, la ruda sa, doamna Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul, aflată în exil împreuna cu copiii săi în Siria, la Alep. Nu se cunoaşte motivul pentru care Petru Cercel a ales să meargă la domana Chiajna. Deşi erau rude îndepărtate, avându-l ca strămoş comun pe Vlad Dracul, este puţin probabil ca acesta să fi sperat la un ajutor din partea soţiei fostului adversar la tron al tatălui să , mai ales că doamna Chiajna nutrea gânduri de domnie pentru fiul său, Mircea . Ca atare, de la Alep, trecând prin Damasc, Petru Cercel a plecat incognito spre Constantinopol, unde ajunge probabil pe la începutul anului 1571. De aici, în decursul aceluiaşi an, însoţit de câtiva slujitori, a trecut în Ţara Românească pentru a lua legătura cu boierii partizani ai tatălui său, care erau nemulţumiţi de domnia tiranică a lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577). Însă cum aceştia fuseseră în bună parte exterminaţi de Alexandru al II-lea Mircea încă din 1568, complotul pus la cale de cei rămaşi a dat greş, iar aceştia, la rândul lor, au fost executaţi. În urma eşecului acestei încercări, Petru Cercel se retrage în Transilvania, la Braşov, dar menține legăturile cu o serie de boieri munteni în speranţa găsirii momentului favorabil pentru înlăturarea lui Alexandru al II-lea Mircea. Planuri pentru recuperarea tronului Retragerea în Transilvania a tânărului principe muntean nu este deloc întâmplătoare, ținând cont de faptul că tatăl său avea o relaţie deosebită cu fostul rege al Ungariei., Ioan Sigismund Zapolya (cunoscut şi ca Ioan al II-lea Sigismund). Astfel, în anul 1556, Pătraşcu cel Bun lansase o expediţie militară în Transilvania în urma căreia îl repune in scaunul voievodal pe Ioan Sigismund Zapolya, care se retrăsese împreună cu mama sa, regina Isabella, în Polonia, retragere survenită în anul 1551 pe fodul izbucnirii în regatul maghiar a unor puternice tulburări politice. Practic Ioan al II-lea Sigismund a fost nevoit să abidice si să ia calea exilului. La scurt timp după revenirea sa în Transilvania, este ales principe al Transilvaniei de către nobilii transilvani în cadrul dietei de la Szaszsebes, dar în 1570, în urma tratatului de la Speyer, renunţă definitiv la pretenţiile coroanei ungare în favoarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg. Datorită relaţiei cordiale pe care domnul Pătraşcu a avut-o cu Ioan Sigismund Zapolya, principele Petru devine protejatul acestuia, protectorat de care beneficiază până la moartea sa în 1571. În tot acest timp Petru Cercel a căutat „să provoace mişcări în Muntenia“, aşa cum menţionează Sivori în Memorialul său, cu ajutorul partizanilor săi. Din relatările lui Franco Sivori reise că momentul prielnic avea să vină chiar în descursul anului 1571 atunci când, la ordinul turcilor, domnul Ţării Româneşti se deplasează cu oastea sa în Moldova pentru a-l înlătura de la cârma ţării pe Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu , şi a-l pune pe tron pe noul domn ales de Poartă în persoana lui Ioan-Vodă cel Viteaz. În sprijinul acestei teorii vine o scrisoare a tânărului aventurier Wuttenstein din Lubliana, cel mai probabil un apropiat al tânărului principe, emisă la data de 6 februarie 1571, având ca destinatar chiar pe dogele Veneţiei, prin care îi cerea acestuia din urmă bani si ajutor armat pentru a-l repune în drepturi pe principele Petru . Situaţia lui Petru Cercel avea să se complice tot mai mult spre sfârşitul anului 1571 şi începutul anului 1572 datorită unor schimbări de ordin politic apărute atât în Transilvania cât şi în Moldova. Astfel, moartea lui Ioan Sigismund Zapolya şi înlocuirea sa cu Ştefan Bathory, prieten şi aliat al lui Alexandru, şi urcarea pe tron a lui Ioan-Vodă cel Viteaz, omul turcilor, aveau să-i consolideze situaţia lui Alexandru al II-lea Mircea în Ţara Românească. În aceste condiţii şederea şi tentativele lui Petru la graniţa Munteniei nu mai puteau fi tolerate. În faţa atitudinii ostile a principelui Ştefan Bathory, care l-ar fi putut extrăda în orice moment în Ţara Românească în virtutea relaţiilor cordiale pe care le avea cu Alexandru al II-lea Mircea, Petru Cercel alege să părăsească în grabă Transilvania, îndreptându-se spre Polonia. În primăvara anului 1572 Petru Cercel a plecat în Polonia la faimosul aventurier, Albert Laski, voievodul de Sieradz, cu ajutorul căruia va izbuti să intre in graţiile regelui polon Sigismund al II-lea August, devenind protejatul acestuia. Acesta din urmă îl primeşte bine şi îi promite că va interveni la Poartă în favoarea sa, mai ales că Cercel le promite turcilor chiar mărirea haraciului. La data de 7 iulie 1572, o dată cu decesul regelui polon, proiectatul sprijin politic pentru pretendentul român se năruie, dar acesta va alege să rămână în continuare in Polonia în timpul marelui interregn (1572-1574). Sigismund alII-lea August După moartea lui Sigismund al II-lea August, pe tronul Poloniei urcă un membru al casei regale franceze, cunoscut sub numele de Henric al III-lea din Casa de Valois. În timpul scurtei domnii a acestuia din urmă, informaţiile care să ateste prezenţa lui Petru Cercel în anturajul acestuia lipsesc cu desăvârşire, însă cel mai probabil cei doi s-au cunoscut acum, de unde şi relaţia destul de bună pe care o vor avea în anii următori. După plecarea lui Henric de Valois, plecare survenită ca urmare a morţii fratelui său Carol al IX-lea, regele Franţei, lupta pentru tronul Poloniei se va da între Ştefan Bathory şi Maximilian de Habsburg, rămaşi cei mai importanţi candidaţi la coroană. În înfruntarea care a urmat pentru coroana polonă, Petru s-a situat de partea Casei de Habsburg. După încoronarea ca rege al Poloniei a lui Ştefan Bathory, Petru Cercel nu mai putea rămâne în Polonia, așa că își găsește refugiu la Viena. Ajuns aici, îi cere ajutor împăratului Maximilian pentru a-şi recupera tronul, promiţând în schimb să închine Muntenia Poloniei, dacă el, Maximilian, ar ajunge regele acestei țări. Se pare că nici de data aceasta Petru Cercel nu are mai mult noroc, în ciuda faptului că împăratul îi promite că-l va sprijini în acţiunea lui de a-şi recupera tronul, acordându-i chiar un ajutor financiar din care să se susţină până la reuşita planului. În cursul anului 1576 împăratul Maximilian moare și este succedat de fiul său, Rudolf, fapt ce anulează pretenţiile Casei de Habsburg la coroana polonă. La scurt timp după moartea împăratului Maximilian, din 12 octombrie 1576, Petru Cercel constată că imperialii nu erau dispuşi să-i mai susţină interesele, motiv pentru care, după mai bine de un an de zile petrecut la curtea Sfântului Imperiu Romano-German, este nevoit să ia din nou calea pribegiei, cândva în a doua jumătate a anului 1577. În timpul şederii sale la curtea lui Maximilian, Petru Cercel a reuşit să lege foarte multe prietenii atât cu persoane din rândul nobilimii germane, cât şi cu persoane din lumea ecleziastică.. Printre acestea din urmă se număra şi cardinalul Morone, legatul papal la curtea imperială, personaj care va juca mai târziu un rol destul de important în obţinerea tronului de către Petru Cercel. Petru Cercel în Italia cardinalul Morone După episoadele nefericite din Germania şi Polonia, dezamagit, poate, că nu izbutise să-şi atingă obiectivele deşi se aflase la curtea unor mari puteri europene cu mare influienţă la Poartă, gândindu-se poate că soarta îi este potrivnică, Petru Cercel decide să ia drumul Italiei în ideea de a se înrola în armata creştină care lupta în Malta împotriva turcilor. La Genova, Petru îşi ascude adevarata identitate, dându-se un „gentil hommo privato“, probabil pentru că renunţase la gândul de a ocupa tronul Basarabilor. Cu toate că era îmbracat sărăcăcios, aspectul său regal îl trădează. Iată cum îl descrie Franco Sivori care îl cunoscuse în aceste împrejurări.: „Era atunci în vârstă de 36 de ani, de un foarte frumos aspect fizic şi de frumoasă şi regală prezenţă, care nu se putea ascude cu toate că era îmbrăcat sărăcăcios; purta apoi părul lung ce-i cădea pe spate, făcându-l şi mai maiestos, în măsură de a deştepta curiozitatea pentru a şti cine este“ . Situaţia avea să se schimbe radical la scurt timp de la poposirea lui Petru Cercel pe meleagurile geneoveze. Drumul lui spre Malta se termină brusc în Republica Genova. Totul se datorează curiozităţii genovezului Paolo Battista del Cannio, care va reuşi să-l facă pe tânărul principe muntean să-i împărtăţească o parte din secretele sale. La scurt timp, vestea că un tânăr principe muntean se află în oraşul lor avea să se răspândescă destul de repede printre negustori. Este cunoscut faptul că majoritatea pretendenţilor la tronul celor două ţări române căutau ajutor la marile curţi europene, însă fără sprijinul financiar al creditorilor şansele ca aceştia să-şi atingă obiectivele erau destul de mici. Astfel, sprijinul diplomatic venit din partea marilor curţi europene, curţi ce se aflau în relaţii cordiale cu Imperiul Otoman, nu avea nici un efect dacă pretendentul la tron nu dispunea de o sumă mare de bani cu care să-şi cumpere tronul. Devenise o tradiţie în epocă ca pretendenţii la tronul celor două tări române să se împrumute la anumiţi creditori, luându-şi angajamentul ca atunci când vor fi ajuns domni, să le înapoieze suma împrumutată la care trebuiau să adauge o dobândă uriaşă. Nu este de mirare că la auzul acestei veşti nu au întârziat să apară şi viitorii susţinători ai tânărului principe. Printre cei care aveau să-l convingă că este mai bine să meargă la Roma decât să-şi sacrfice viaţa în luptele cu turcii prin Malta s-a numărat și carmelitul Lorenzo Parizola, Benedetto Sivori, tatăl viitorului său secretar şi Paolo Battista del Connio. Aceştia din urmă îl sfătuiesc pe tânărul Petru Cercel că este mai bine să meargă la Roma, pentru ca Papa Grigore al XIII-lea să-i dea recomandări către regele Franţei, care la rândul său urma să-i susţină cauza înaintea sultanului. Această propunere îi „plăcu mult“ principelui, după cum susţine şi secretarul său, Franco Sivori. Speranţele sale erau susţinute indirect şi de relităţile interne din Muntenia, acolo unde situaţia lui Mihnea al II-lea Turcitul, noul domn urcat pe tron după moartea tatălui său, Alexandru II Mircea, nu era văzută deloc cu ochi buni de către boierii munteni, care deja începuseRĂ să uneltească împotriva acestuia, solicitându-l la Poartă ca domn pe fratele mai mare a lui Petru Cercel, cel căruia i se zicea Pătraşcu din Cipru . După câteva luni petrecute prin Genova, în casa carmelitului Parizola, Petru Cercel va pleca în grabă la Roma mânat şi de auzul veştii că prietenul său, cardinalul Morone, se afla deja acolo . Începea anevoiosul drum ce în final îl aducea pe tronul Ţării Româneşti. LINK(https://historia.ro/sectiune/general/petru-cercel-tineretea-si-anii-de-pribegie-577359.html) Doi ani a trăit la Roma, însă nici aici nu a reuşit să obţină sprijinul militar dorit. Ajuns la Paris a reuşit să o uimească cu farmecul şi inteligenţa lui pe Catherina de Medici şi astfel a intrat în anturajul Regelui Henric al III-lea. Se spune că, până la acea dată, în urma perindărilor sale prin multe ţări, Petru Cercel reuşise să înveţe 12 limbi străine. ”În Constantinopol, Cercel va fi învăţat carte cu profesori de seamă, iar la Rodos şi-a însuşit pe deplin limba greacă şi turcească. În pribegia lui prin Asia şi Africa îşi va fi îmbogăţit cunoştinţele cu multe alte lucruri şi îşi va fi însuşit limbile orientale. Ajuns în Transilvania el a învăţat ungureşte, apoi în Polonia, polonă, în Germania, nemţeşte, în Italia, italieneşte, iar în Franţa, franţuzeşte, aşa încât ajunsese a cunoaşte 12 limbi străine”, scrie Ştefan Pascu în lucrarea biografică” Petru Cercel şi Ţara Românească”. Cum regele Henric era cunoscut homosexual, apropierea lui Petru Cercel de acesta şi pasiunea lui pentru haine şi bijuterii elegante, i-au atras şi lui eticheta de homosexual, însă în izvoarele istorice nu există dovezi care să confirmea aceast lucru. Abia în Franţa a reuşit, după ani de pribegie, să primească ajutorul căutat. Franţa era, la acea dată, aliata Imperiului Otoman şi Regele Henric al III-lea a hotărât să-l susţină pe Petru Cercel pentru instalarea pe tronul Valahiei. În anul 1581, Petru Cercel ajunge din nou la Constantinopol, unde, susţinut de diplomaţii francezi face demersuri pentru obţinerea principatului românesc. A vrut occidentalizarea Ţării Româneşti Crescut şi şcolit în ţările occidentale, Petru Cercel a vrut să imprime şi principatului său valori şi obiceiuri din Occident , tentativa lui fiind privită cu mare suspiciune din partea boierilor. În puţinii ani de domnie a încercat să reorganizeze armata după modelul occidental şi a construit un atelier pentru turnat tunuri din bronz. A încercat să aducă la curtea sa moda vestimentară din Franţa, lucru privit cu ostilitate boieri. Pasionat de literatură şi cultură, Petru Cercel a fost unul dintre puţinii domnitori români cu veleităţi de scriitor. Documentele istorice în care au fost consemnate mărturiile unor apropiaţi de la curte, demonstrează că domnitorul îşi petrecea timpul liber scriind şi citind. ” Întrebat ce face Principele toată ziua, un băiat de la curte răspunde că studiază dintr-o carte de istoriile întregite ale lumii ce i-a fost trimisă în fortăreaţa din Chioar de către părinţii iezuiţi din Cluj pentru petrecerea timpului liber şi că scrie versuri, o oracerare isorie şi se delectează mult cu poezia”, mai consemnează Ştefan Pascu în lucrarea biografică” Petru Cercel şi Ţara Românească. Unul dintre cronicarii vremii, italianul Fuchsi Lupino Oltadinum îl descrie pe domnitorul român astfel : ” Toţi se mirau de aerul şi de înfăţiarea lui cea maiestoasă,de vorbirea lui cea curată în apropate toate limbile europene şi de înalta lui înţelepciune”. De numele lui Petru Cercel se leagă construirea aducţiunii de apă la Târgovişte şi ctitorirea Bisericii Domneşti. LINK(https://historia.ro/sectiune/portret/petru-cercel-cel-mai-excentric-domnitor-roman-2265640.html) Mihnea Turcitul Manevrele lui Mihnea Turcitul și ostilitatea anumitor bei turci au atras căderea din grație a lui Petru Cercel. El a reușit să-și adune averea și să fugă din țară la 6 aprilie 1585, evitând să fie luat în custodie de către kapucu otoman . A ajuns în Transilvania doar pentru a fi arestat la Mediaș la ordinul lui Sigismund Báthory , după ce a fost părăsit de oamenii săi. I-au fost confiscate bunurile și a fost trimis la închisoare în Maramureș . În 1587, Petru a reușit să scape, alunecând pe o frânghie pe fereastra deschisă. A călătorit la Varșovia și apoi la Viena , ajungând la Roma (unde a obținut sprijinul Papei Grigore al XIV -lea pentru cauza sa); Henric al III-lea l-a asigurat de protecția sa, iar Petru s-a îndreptat spre Istanbul – sosind în oraș în iulie 1589. A încercat să profite de pe urma celei de-a doua căderi din grație (și exil) a lui Mihnea, dar s-a dovedit a fi un adversar slab: pe măsură ce Mihnea a recâștigat tron, Petru a fost închis la Yedikule . Mihnea a avansat sume mari pentru a-l fi ucis de otomani, pentru a elimina amenințarea. În martie 1590, Petru Cercel a fost îmbarcat pe o navă, sub pretextul că a plecat în exil la Rodos , și a fost decapitat pe loc. LINK(https://en.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel)

Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al secolului al XV-lea, în anul 1482, la Curtea de Argeș. A fost căsătorit cu Despina (Miliţa), descendentă din familia de despoţi Brancovič şi din Cantacuzinii bizantini. După cum era moda vremii, a primit o educație aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi de la Maxim Brancovič. Astfel, el a reușit să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, precum şi greaca, slavona și latina. A urmat o serie de călătorii în Ungaria, Austria și Constantinopol care au avut scopul de a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic. Revenit în țară, Neagoe Basarab a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. Dotat fiind cu însușiri deosebite, el a avut o ascensiune rapidă pe scara dregătoriilor în Sfatul domnesc. La vârsta de 19 ani deținea deja funcția de postelnic în timpul domniei lui Radu cel Mare (decembrie 1501-19 iunie 1509), ca și în timpul lui Mihnea cel Rău (1508-1510). Apoi, în vremea lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț) ajungea mare comis (24 aprilie 1510-28 noiembrie 1511). Citeşte întreaga ştire: Povestea lui Neagoe Basarab, cel mai cult domnitor al Țării Românești(https://www.libertatea.ro/lifestyle/povestea-lui-neagoe-basarab-cel-mai-cult-domnitor-al-tarii-romanesti-3751678) El este prăznuit de creștin ortodocși în fiecare an pe 26 septembrie, această zi de mare sărbătoare pentru români find marcată cu cruce albastră în calendarul ortodox. Sfântul Voievod Neagoe a deprins de la Sfântul Ierarh Nifon taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveștilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinților săi. Înrâurit de credința mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învățăturile mântuitoare si virtuțile creștine. Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit școală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistrița să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Țara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza și întări viața bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el și-a agonisit mai toată știința și cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor și Voievod al Țării Românești. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În 1517 cere și obține de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învățător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost așezate moaștele și care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihnesc și sfintele moaște ale voievodului. În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român și a tradiției ortodoxe prin opera sa intitulată Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București. LINK(https://doxologia.ro/viata-sfantului-voievod-neagoe-basarab) Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab Troparul Sfântului Voievod Neagoe Basarab, glasul 1: Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre! Condacul 1 Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei, măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre! Icosul 1 Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi aducem această cântare: Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor; Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi; Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh; Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată; Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon; Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor; Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi; Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa; Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi; Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori; Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre! mai multe LINK(https://doxologia.ro/acatistul-sfantului-voievod-neagoe-basarab)

Blazonul familiei Movilă „Ştefan vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit [...], au fost cădzut calul cu Ştefan vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu puté în grabă încăleca Ştefan vodă, fiind om micu. Şi au dzis Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au zis Ştefan vodă: «Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-i schimba numeli din Purice, Movilă». Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi [...]. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam”. Legenda e cunoscută. Ioan Neculce a cules-o de la contemporanii săi, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, şi a consemnat-o, în scris, în celebrele sale O samă de cuvinte care-i preced letopiseţul. Numai că afirmaţia e doar parţial adevărată: în bătălia de la Şcheia, în martie 1486, Ştefan a fost salvat de un boier Purice – după cum ne informează Cronica moldo-germană –, dar acesta făcea parte – după cum reiese din documente – din familia boierilor Tolocico, din ţinutul Dorohoiului; în 1491, era spătar, iar în 1493–1495, pârcălab de Hotin. În nici un caz, însă, el nu poate fi strămoşul Movileştilor, decât poate prin femei [1]. Căci, contemporan cu el, şi coleg în sfatul domnesc, găsim pe Cozma Moghilă, paharnic în 1490–1507 şi rămas apoi în sfat, fără dregătorie, până la 1513. Pomelnicul Mănăstirii Suceviţa – splendida ctitorie a urmaşilor săi de la sfârşitul secolului al XVI-lea – ne încredinţează şi el că strămoşul familiei s-a numit Cozma. Neamul Movileştilor face parte, aşadar, din acea boierime ridicată la dregătorii de Ştefan cel Mare, din rândurile vechii boierimi de ţară, după marile bătălii care i-au împuţinat considerabil numărul sfetnicilor credincioşi. În tot cazul, Movileştii de mai târziu se puteau lăuda cu sate stăpânite „de la întemeierea ţării” şi cu strămoşi care au participat, poate, în lupta de la Războieni, „când au fost venit turcii la Valea Albă, asupra lui Ştefan voievod” (1476). Acesta este un certificat de nobleţe mai autentică şi mai preţioasă decât sofisticata pretenţie a descendenţei din... Mucius Scaevola, celebrul ostaş roman care, neizbutind să-l ucidă pe regele etrusc Porsenna, s-a autopedepsit, arzându-şi mâna dreaptă. Această legendă a apărut mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, când fiicelor lui Ieremia Movilă, căsătorite cu mari nobili ai Coroanei polone, li s-a căutat – şi găsit... – cu tot dinadinsul o obârşie cât mai strălucită. Ea poate fi socotită doar ca o recunoaştere indirectă şi figurată aoriginii latine a poporului român. Ascensiunea, puterea şi bogăţia familiei s-au datorat, însă, şi înrudirilor cu marii boieri ai vremii; astfel, Cozma Movilă – Moghilă era numele folosit doar în cancelaria domnească – s-a căsătorit cu Marena Hudici, dintr-un neam aparţinând boierimii descălecătoare, din vremea întemeierii ţării. Fiul lor, Dragotă Movilă, a rămas necunoscut documentelor noastre. Prima pagină din zbuciumata cronică a Movileştilor au scris-o abia fiii acestuia, şi mai ales unul dintre ei, marele logofăt Ion Movilă din Hudeşti. din ŞTEFAN S. GOROVEI - MOVILEŞTII Genealogia familiei Movilă