Scris de Anna Mahjar-Barducci Din moment ce Occidentul trimite miliarde de dolari în ajutor extern, cum se face că numărul migranților economici este în creștere? Site-ul USAID a publicat informația că cererea de buget pentru anul fiscal 2024 a președintelui (Biden) include 32 de miliarde de dolari în asistență externă, ceea ce reprezintă 3 miliarde de dolari (10%) peste nivelul ajustat al anului fiscal 2023. La această sumă de bani se adaugă alte miliarde de dolari care provin de la agențiile europene de asistență externă. Cu toate acestea, având în vedere că, de-a lungul anilor, totalul granturilor și al împrumuturilor foarte avantajoase (a căror condiție de rambursare este adesea trecută cu vederea) se ridică la trilioane de dolari, oamenii din țările în curs de dezvoltare ar trebui să fie până acum foarte bogați. Întrucât nu este cazul, e clar că ajutorul extern a eșuat. „Cultura pop a ajutoarelor” cultivată de Hollywood Ajutorul străin a finanțat guvernele centrale (nu populația!), ceea ce a sfârșit prin a promova etatismul și a descurajat crearea unei culturi antreprenoriale. Ca urmare, birocrații guvernamentali s-au îmbogățit, iar cetățenii obișnuiți au devenit mai săraci. După cum a spus economistul britanic Peter Bauer: „Ajutorul este un proces prin care cei săraci din țările bogate îi subvenționează pe cei bogați din țările sărace.” Potrivit economistei de origine zambiană Dambisa Moyo, „cultura pop a ajutorului” cultivată de Hollywood a întărit concepțiile greșite conform cărora asistența pentru dezvoltare este utilă. Cu toate acestea, „ajutorul a contribuit la sărăcirea săracilor și la încetinirea creșterii economice”. În cartea sa Ajutoare moarte, Moyo a declarat: „[Ajutoarele] sprijină guvernele corupte – oferindu-le bani gratis. Aceste guverne corupte interferează cu statul de drept … ceea ce face ca investițiile interne și străine în țările sărace să fie neatractive … ceea ce duce la mai puține oportunități de angajare și la creșterea nivelului de sărăcie”. Ca urmare a creșterii sărăciei, donatorii acordă mai mult ajutor, continuând „spirala descendentă a sărăciei”. Ajutoarele străine nu au favorizat dezvoltarea agriculturii În ceea ce privește Africa, unde recent au avut loc mai multe lovituri de stat militare, intervenționismul de stat, care a fost promovat de ajutoarele străine, este, de asemenea, una dintre cauzele pentru care țările de pe continent au devenit importatoare de alimente în loc să fie exportatoare, așa cum erau în trecut. De fapt, ajutorul extern nu a favorizat dezvoltarea agriculturii, deoarece țările donatoare nu au promovat un tip de agricultură orientată spre piață, ci mai degrabă spre autoconsum. Țările donatoare occidentale au încercat să facă să supraviețuiască sistemul de producție tradițional (adică agricultura cu tehnologie redusă), fără să realizeze că acest sistem se prăbușea din cauza creșterii demografice. Agricultura de subzistență le permite fermierilor să obțină doar minimul necesar pentru supraviețuire, iar acest lucru reprezintă o problemă pentru țăranii africani, deoarece aceștia nu pot acumula bogăție pentru a investi în propria afacere. Prin urmare, fermierii africani trăiesc în condiții precare: nu au economii, nu au rezerve de alimente și nu pot împrumuta bani de la bănci. În plus, în anumite zone, un an cu ploi puține poate crea o stare de foamete. Mai mult, guvernele africane beneficiare de ajutor au distrus „capitalismul țărănesc”, un termen care a fost inventat de economistul ghanez George Ayittey. Pe acest continent, chiar dacă unitatea de operare era tribul, și nu individul, clanul se putea angaja în orice activitate economică dorea (comerț, pescuit sau țesutul pânzei) fără a fi nevoit să ceară permisiunea șefului de trib. „Dacă o ocupație sau o linie de comerț era neprofitabilă, nativii africani treceau la altele mai profitabile și se bucurau întotdeauna de libertatea economică de a face acest lucru. În limbajul modern, cei care își desfășoară activitățile economice de bună voie sunt numiți întreprinzători liberi”, a explicat Ayittey. Ajutorul străin a zădărnicit spiritul antreprenorial Totuși, acest spirit antreprenorial a fost zădărnicit de dependența de ajutorul extern. În acest sens, expertul nigerian Ibrahim Anoba a remarcat: „Donațiile rareori ameliorează problema. În schimb, acestea împing afacerile locale în afara pieței prin concurența neloială cu bunurile gratuite”. Într-o notă similară, grupul de reflecție ALOD, cu sediul în Nigeria, a mai declarat că „[ajutorul] catalizează cercul vicios al corupției și al structurii economice deficitare, împiedicând creșterea economică. Există o corelație clară între creșterea ajutorului și corupție. Acesta crește resursele disponibile pentru grupurile de elită deja corupte, înclinând astfel balanța puterii și mai mult în mâinile brațului executiv al statului.” Acesta este motivul pentru care țările în curs de dezvoltare au nevoie de acces la piețe și investiții directe, nu de „caritate” care este folosită în mod abuziv de guvernele centrale. Cu toate acestea, cât timp ajutorul străin va continua să descurajeze libera inițiativă și să limiteze creșterea economică, criza migranților va continua și va deveni nesustenabilă. LINK

Sunt cărți și autori despre care simți cumva că trebuie să existe, chiar dacă nu le-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de prostii culturale, încă aștepți apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau neliniște, că albul este alb și negru este negru, voci care nu se lasă intimidate. de spiritul timpului, de false cerințe academice sau de capricii culturale la nesfârșit și de a scrie bine și de a face un efort de recuperare artistică indispensabilă, în spiritul proclamat cândva de TS Eliot, „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”.  Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai curajoși critici culturali conservatori, editor al revistei New Criterion.  Kimball sa născut în 1953 și, după ce a absolvit Universitatea Yale, a renunțat la un doctorat. proiect în filosofia artei pentru a se dedica comentariului cultural pentru publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters etc.), iar mai târziu a scris câteva cărți care au devenit clasice în înțelegerea postmodernității . Deși și-a mărturisit într-un interviu regretul că nu și-a terminat teza de disertație, perspectiva unei cariere academice nu-l atrase aproape niciodată; chiar înainte de publicarea „Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică despre universitățile americane, pervertite de politică, denaturate de teoretizările ermetice, desfigurate de proza ​​ilizibilă și poezia teatrală. Scriitorul a mărturisit sincer că nu a fost lumea care i-a stârnit interesele.  Dar Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator al nonconformismului imatur sau într-o căutare lacomă a faimei ușoare. Eseurile sale vizează direct: căderea gustului public prin vulgarizarea academică, care a avut loc sub presiunea corectitudinii politice și a aplicării standardelor; monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist; acei artiști „copii groaznici”, care îi țin stresați pe filistenii culturali ani sau luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen scurt de expirare. Principalul său adversar este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.  „The Rape of the Masters: How Political Correctness Sabotage Art”, publicat în 2004 și tradus acum în limba română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului ideologiei corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecut, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectată poate da naștere la întrebări legitime. Oricum, dacă până în 2004, Kimball s-a concentrat asupra efectelor revoluției culturale în societate („The Long March”) și academie („Tenured Radicals”), în „The Rape of the Masters”, eseistul își propune să ilustreze cu umor dezastru provocat în artă de liderii de partid.  Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenalul lor două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Primul este ceea ce autorul numește, într-un eseu, „banalizarea scandalosului”, și, în cele din urmă, constă în lăudarea mediocrului, abominabilului, pornografiei și perversiunilor ca fiind creație superlativă. A doua metodă constă în „violarea maeștrilor”, adică subminarea creațiilor exemplare de până ieri, printr-o hermeneutică în slujba nihilismului. Duchamp și mustața aplicată Monei Lisei rămâne poate exemplul paradigmatic prin excelență, dar este doar o instanță mai radicală și, în fond, mai sinceră, în comparație cu comentariul academic contemporan, care interpune permanent „teoria” între operă și privitorul. Este absurd, desigur, să pretindem absența oricărei teorii în percepția estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizice, slujind egalitarismului cel mai dezumanizant.  Lucrările nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referire la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o scară, o „teorie” care reflectă motivele și intențiile ascunse privitorului până când apar hierofanții postmoderni. Interpretările sunt strict politice. Adică: feminist, marxist, psihanalitic sau o combinație a tuturor.  Istoria artei s-a transformat, demonstrează Kimball, într-o luptă împotriva nedreptăților sociale care trebuie eradicate. „Este demn de subliniat că problema principală, pierderea principală, nu constă în programul special adoptat: războiul împotriva patriarhatului, lupta împotriva capitalismului, marșul împotriva „valorilor formaliste” sau „eticii burgheze”. Orice credem despre acele campanii – iubește-le sau urăști-le – principala diminuare constă în deplasarea artei, retrogradarea ei la statutul de recuzită într-o dramă care nu este a ei”.  În aparentul său efort polemic, Kimball folosește o tehnică seducător de simplă: dă din plin cuvântul adversarilor săi și astfel cititorul are contact direct cu aberația pompoasă a istoricilor oficiali de artă.  După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball își prezintă intuițiile și subliniază, cu o satisfacție neascunsă, aberațiile, dar mereu având grijă să pună artistul și opera sa în contextul potrivit. În acest fel, cititorul nu este lăsat doar în fața decăderii culturale, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici.  Argumentul principal al cărții ar putea fi foarte bine structurat în jurul aforismului Episcopului Butler, citat de două ori în „Violul Maeștrilor”, potrivit căruia „totul este ceea ce este și nimic altceva”. La prima vedere, acest cuvânt de spirit exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum recomandă Kimball, trebuie să ne amintim, pe urmele lui Orwell, și, aș adăuga eu însumi, pe urmele „omului subteran” dostoievskian, că visul a oricărui totalitar este să transforme „doi plus doi egal patru” în „doi plus doi egal cinci”, și anume abolirea oricărei ordini naturale. „Când forțatorul O'Brien din 1984 a lui Orwell îl determină pe Winston să spună că de două ori patru este egal cu 5, el a câștigat o victorie spirituală grozavă, deși pernicioasă, pentru că a încălcat simțul realității lui Winston. Când vine vorba de artă și viață intelectuală, exemplele nu sunt atât de groaznice, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explică autoarea într-un interviu.  Din acest punct de vedere, abundența ilustrațiilor oferite de Kimball poate fi mult mai bine înțeleasă. Și asta pentru că nu ne confruntăm doar cu o colecție bizară de impresii ale unor indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici care doresc să șocheze din nou și din nou burghezia, ci cu o încercare sistematică de a pune sub semnul întrebării percepția noastră primară. Te uiți, de exemplu, la tabloul lui Courbet din 1856, „La curee”, și ai în fața ochilor un vânător care își trage sufletul și își trage prada în picioare și doi câini care adulmecă cadavrul. Nu îți pui încă întrebări foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele sale primare. „Totul este ceea ce este”, nu? Asta până când intrați în contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care dorește cu nerăbdare să demonstreze cititorilor și studenților săi că tabloul ridică de fapt problema freudiană a castrarii și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu cornul în mână, este o referire evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trompeta!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează programatic realitatea și interpune între privitor și pictură un zid de concepte și teorii goale, expuse într-un limbaj cu pretenții misterioase.  Kimball nu depune prea mult efort pentru a-i lăsa pe vorbitorii săi anteriori să facă o prostie, deși situația este doar parțial amuzantă. Întrucât autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum a ajuns situația aici? Cum a devenit istoria artei, în mod predominant, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale și aproape deloc al artei?  O posibilă cheie pentru a răspunde și a înțelege dezastrul academic de la facultatea de arte urmează pe urmele succesului lui Walter Benjamin și eseul său „Operă de artă în epoca reproducerii mecanice”, care a oferit practic un cec în alb pentru încercările ulterioare de politizare a art. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, susține Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze acum pe politică.  O explicație complementară este universalizarea revoluției deconstrucționiste realizată de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum „passe”, Kimball ne asigură că moda nu a trecut, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane de astăzi se referă la deconstructivism cu aceeași fervoare și abstinență, iar teoriile lui Derrida, de exemplu, reprezintă, în multe cazuri, o prezumție a discursului. În acest sens, Kimball își amintește de Keith Moxey, profesor de istoria artei la Universitatea Columbia, pentru care „Derrida a arătat că limbajul este incapabil să transmită tipul de sens care este de obicei atribuit narațiunilor istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul urmează: întrucât nu există criterii epistemologice puternice, totul fiind relativ, și nicio instanță rațională care să ne obligă să preferăm unele interpretări în detrimentul altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este cel politic. ideologie.  Cred că nu mai trebuie să reamintesc că absența categoriilor metafizice este încă o chestiune (imposibilă) de demonstrat, că un relativist coerent nu poate scăpa de argumentele autodistructive și că preferința pentru atitudinile politice ca criteriu de evaluare a unei opera de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele de modă.  O înțelegere mai profundă a dezastrului, în afară de recentul triumf al relativismului, este oferită de Kimball în eseul său despre „trivializarea scandalului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază necesitatea unui canon moral-religios, în afara esteticii, care să judece operele de artă, în lipsa cărora pericolul dezumanizării și dezintegrarii artistice este inevitabil.  Din perspectivă istorică, această idee nu poate fi negată, iar un simplu inventar al lucrărilor și teoriilor contemporane ilustrează pe deplin observația. Încercarea de a autonomiza arta nu a fost altceva decât un efort de a o curăța de orice miros religios sau moral, din dorința de a se suprapune cu propria agendă. Dar odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, așa cum a remarcat Benjamin & co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De fapt, procesul nu a fost specific istoriei artei. Este, în esență, trăsătura definitorie a întregii modernități. La început, se pledează pentru eliberarea din orice balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.  În acest context, este de menționat că, în teorie, criteriul politic este un concept generos, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice extinse. Dar, de fapt, de fiecare dată când acest standard este avansat, ne confruntăm cu aceleași teme plictisitoare și nepotrivite care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitatea, problemele rasiale, postcolonialismul etc. Arta nu servește niciodată la promovare. o idee politică tradițională, dar vine întotdeauna să susțină egalitarismul de tip comunist.  Obsesia sexualității, de exemplu, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale umbrite. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, ferm stabilită în terenurile universităților selecte. În pictura despre Courbet menționată anterior, același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale căprioarei. În portretul colectiv al „Fiicele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Universitatea Wake Forest, „demonstrează” că avem o temă sexuală explicită, deoarece una dintre fete se joacă pe podea cu o papusa, iar pozitia ei implica o ocluzie a sexualitatii evidente; în tabloul lui Rubens, „The Drunken Silenus”, Svetlana Alpers, profesor la Universitatea din California, nu are nicio îndoială că subiectul picturii prezintă o relație homosexuală.  „În contrast, în istoria literară și în arta contemporană, cartea sexuală este în general jucată ca o armă. În primul rând, este folosit pentru a „provoca” sau „depăși” structura tradițională a obiceiurilor și moravurilor din spatele oricărei opere literare sau artistice în discuție. Inamicul este doar întâmplător lucrarea specifică în care sunt „dezvăluite” temele sexuale ascunse, în general excentrice. Adevăratul dușman este sensibilitatea socială și morală acceptată din care a ieșit opera și în care își găsește sensul inițial. (...) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale se încadrează într-adevăr într-o campanie de decivilizare”, remarcă Kimball în „The Rape of the Masters”.  Sexul este omniprezent pentru că este de o importanță capitală în încercarea de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar Hermanutienii oficiali nu sunt doar despre asta. Gaugain și picturile sale din Tahiti mărturisesc despre colonialismul capitalist și reificarea corpului, iar pictura lui Winslow Homer, „The Gulf Stream”, simbolizează opresiunea rasială americană în secolul al XIX-lea. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te duc cu gândul la Pieta lui Bellini, care spulberă, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu. După cum demonstrează „Violul maeștrilor”, despre o operă se poate spune totul, cu excepția ceea ce este important, atâta timp cât provine din ortodoxia universitară.  În fața acestei ofensive nerezonabile, răspunsul fundamental al lui Kimball este o ironie care dizolvă morga de pseudo-argumente rostite în jargon ermetic. Tehnica nu este eficientă doar la nivelul disputei, dar contribuie și la plăcerea lecturii și face din „Răpirea maeștrilor” o carte plină de umor, fără a fi deloc ușoară. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent dintr-o lucrare a profesorului Anna Chave despre Rothko, pe care o întrerupe brusc cu următoarea remarcă: „Îmi pare rău: știu că am promis că voi avea grijă de cititorii mei. stomac".  Nu este poate cea mai academică sau cea mai corectă reacție politică, dar funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se luptă mai eficient cu o doză sănătoasă de bun simț decât cu argumente riguros construite. De fapt, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și a discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?  Cu toate acestea, Kimball nu se oprește aici. El are grijă să sublinieze inexactități faptice, erori logice, prostii flagrante și multe, multe elucubrații „științifice”, așa cum este acest comentariu la pictura lui Gauguin, „Manao tupapau”: „Rămâne fetișismul avangardist al propriilor procese și proceduri; nu este un semn al specificului cultural, ci doar particularitatea diferenței față de „omul privilegiat al rasei albe”, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak”.  Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate din „Violul maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare parte de normalitate și de exegeză consistentă. Dimpotrivă. Ei sunt doar „mainstream”, ortodoxia, în timp ce vocile sonore sunt o minoritate aflată sub asediu. De altfel, este suficient de remarcat universitățile (Yale, New York, University of California) din care istoricii de artă amintiți de Kimball ajung să conștientizeze amploarea dezastrului educațional și prăbușirea spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, firește, ca un obiectiv „cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți sincere, drepte, liniștite” (Cardinal Newman). Este logic să ne întrebăm ce fel de elevi pot ieși din mâinile acelor profesori care predau că litera „i” cu circumflex înseamnă, de fapt, o „femeie fecundată”, care în cele din urmă se traduce într-o „femeie împrejur”.  După cum remarcă Kimball în altă parte, în urma acestei reorientări academice, arta nu este singura în pierdere, deși este prima sacrificată, dar civilizația și întreaga moștenire culturală sunt amenințate. Și asta pentru că eforturile mandarinelor universitare au scopul politic declarat de a remodela oamenii și societatea într-un model totalitar.  „Răpirea Maeștrilor” are și un merit relevant, mai ales pentru cititorul român, care a crescut având o admirație necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că „regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Occidentului a rămas doar fațada. O fațadă în care dedesubt sunt ascunși barbarii din interior, cei care lucrează cu sârguință pentru a distruge ultimele rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea disolută a postmodernismului, în etichete lucioase fără valoare, de unde se lansează atacuri violente asupra bunului simț și tradiției occidentale.  De aici, cititorul român nu trebuie să aibă expresii bruște de superioritate și să privească mândru peste Occident, pentru că nu are multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul acestora s-au sincronizat perfect cu programul de deculturalizare prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidental, care au adus revoluția în secțiile noastre școlare. Pentru a înțelege amploarea catastrofei, este suficient să aruncăm o privire asupra tinerilor artiști care pledează pentru diferite versiuni ale comunismului în spectacole și acte artistice ratate, sau la criticii care le evaluează lucrările.  Totuși, un lector nativ poate prinde din lecția lui Kimball curajul de a se detașa de neliniștea provinciei, de a interpreta arta și realitatea fără generozitatea de recuzită oferită de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios când se confruntă cu prețiozitatea ridicolă. Articol preluat din LINK(https://www.themarketforideas.com/the-drunkenness-of-words-and-the-drunkenness-of-reason-preface-to-the-romanian-translation-of-the-rape-of-the-masters-how-political-correctness-sabotages-art-by-roger-kimball-a235/) Scris de Ninel Ganea

Socialismul din Argentina a luat multe forme diferite de-a lungul istoriei Argentinei. Mulți dintre liderii țării au avut ca cadru politic o ideologie socialistă în Argentina și, mai larg, în toată America Latină. Ca urmare a acestei istorii, pe podiumul internațional sunt recunoscuți pentru istoria și conducerea lor socialistă. Alinierea Argentinei la ideologia socialistă, în special în anii peronişti, a contribuit şi mai mult la acest sentiment global. Deși a existat o istorie a multor partide socialiste diferite, principalul de luat în considerare este Partidul Socialist (Argentina). Deși istoria socialismului din Argentina poate fi urmărită până la date specifice, este important să vedem rolul pe care l-a jucat ca parte a influenței fenomenelor internaționale precum Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și Războiul din Malvina. Astăzi, socialismul din Argentina este vizibil în administrațiile contemporane ale lui Néstor Kirchner și ale soției sale și mai târziu președinte Cristina Fernandez de Kirchner. Sursa Wikipedia

Asediul Vienei - suesa Wikipedia La sfarsitul secolului are insa loc un eveniment cu urmari cu totul neprevazute: intr-un ultim elan de agre­sivitate, turcii, in 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneza Koprulii, pornesc o mare ofensiva impotriva Habsburgilor si impresoara Viena. (Armatei turcesti au trebuit sa i se alature, in sila, si domnii Mun­teniei si Moldovei, Serban Cantacuzino si Gheorghe Duca.) Dupa ce a intervenit insa in lupta regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost infranti, s-au retras de la Viena, si incetul cu incetul austriecii, aliati cu polonii si venetienii, mai tarziu si rusii, pornesc o lunga con­traofensiva - razboiul tine 16 ani! - cu continue succese de partea imperialilor, iar in cele din urma in 1699 se incheie pacea la Karlowitz (pe sarbeste Sremski Karlovci). Portretul lui Alexandru I Mavrocordat Delibey, Domnul Moldovei, pictat de Jean Etienne Liotard(1702-1789) Principalul negociator al acestei paci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Portii, ajuns un fel de viceministru de Externe. Prin legaturile lui cu ambasadorii straini de la Constantinopol devenise un personaj de anvergura europeana, indraznea sa poarte corespondenta cu imparatul (care de altfel l-a facut "conte al Sfantului Imperiu', titlu foarte ravnit in toata Europa). Mavrocordat reuseste sa-i convinga pe imperiali ca turcii vor pace, pe turci ca imperialii vor pace, si in cele din urma se semneaza tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Venetia pastreaza Moreea (Peloponezul) si o parte din coasta dalmata; Polonia, Pocutia si o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capata toata Ungaria, Slovenia, o parte din Croatia si din Serbia, si toata Transilvania - dupa lungi tratative directe cu "starile' din principat. Si fiindca de mai multi ani in centrul atentiei se afla gravele evenimente din fosta Iugoslavie (in urma, drama din provincia Kosovo si interventia Europei occidentale si a Americii prin NATO), vreau sa semnalez un fapt de exceptionala dimensiune petrecut in cursul acelui razboi, acum 300 de ani: la un moment, armatele austriece, care inaintasera prea departe in Balcani, au fost silite de o contraofensiva turca sa dea indarat cu cateva zeci de kilo­metri. Paja Jovanović, Migration of the Serbs (Seoba Srba), c. 1896, oil on canvas, 126 by 190 centimetres (50 by 75 in), Pančevo Museum Atunci - suntem in 1690 - sarbii, care se incu­metasera sa ajute armatele imperiale, s-au temut de razbunarea turcilor si, in frunte cu patriarhul lor, Arsenic, au parasit cu sutele de mii caminele lor de veacuri pentru a se pune la adapostul granitei austriece. Aceasta uriasa deplasare a ramas cunoscuta la sarbi cu numele de "Marea migratie'. Aprecierile numerice variaza intre 200 000 si 500 000 de oameni. Singura cifra mai precisa da 37 000 de familii. Or, o zadruga sarbeasca in acele vremi n-avea, ca o familie moderna, cu bunici si copii cu tot, vreo 5-6 membri, ci mai curand 10-l5, ceea ce ma face sa inclin mai curand catre cifra de 500 000 (care corespunde probabil cu populatia Munteniei intregi pe vremea aceea). Atunci s-au golit mai tot Kosovo si cea mai mare parte a Serbiei medievale. Austriecii au colonizat pe acesti refu­giati, parte in Banat, in dauna romanilor, parte in Voivodina, in dauna ungurilor, parte in Croatia, in regiu­nea care s-a numit mai tarziu Krajna. Aici se afla originea multora din conflictele de azi.

Eşecul monumental al politicilor populiste de stânga din Venezuela nu pare să fi redus apetitul pentru unele relativ similare promovate de curentele socialiste în ascensiune în Occident. mai multe în LINK(https://youtu.be/TQaoswqG4JY?si=hp1WcvSQz5kApWnv)

În Statele Unite, socialismul organizat este mort; în Canada, socialismul, deși departe de puterea națională, este o forță politică semnificativă. Prim-ministrul Justin Trudeau, alături de alți lideri naționali și provinciali, poate fi numit pe bună dreptate „socialist” în sensul modern. Socialismul, în centrul său, rămâne o ideologie a beneficiilor luării deciziilor de sus în jos (https://www.econtalk.org/james-otteson-on-the-end-of-socialism/)de către elite, pentru și în interesul colectivului. De-a lungul timpului, sensul socialismului s-a schimbat și a evoluat. Concepția (https://www.merriam-webster.com/dictionary/socialism)sa inițială – și definiția tehnică – este proprietatea de stat a mijloacelor de producție, și anume fabrici, mașini etc. În cea mai mare parte, sunt foarte puțini socialiști care pledează acum ca guvernarea să naționalizeze industriile. Într-adevăr, pe măsură ce comunismul s-a dovedit un eșec total în lumea reală și s-a prăbușit în linii mari (https://history.state.gov/milestones/1989-1992/fall-of-communism)la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, sensul socialismului s-a schimbat pentru a însemna o redistribuție pe scară largă. Cu alte cuvinte, socialiștii au acceptat că firmele și industriile ar trebui să fie proprietate privată, dar că beneficiile piețelor ar trebui să fie valorificate în scopuri colective prin impozite mai mari - taxe mult mai mari - pentru a finanța niveluri mai mari de cheltuieli guvernamentale. Țările din Europa, în special din Scandinavia (https://foreignpolicy.com/2021/10/27/nordic-countries-not-socialist-denmark-norway-sweden-centrist/), sunt adesea menționate ca modele ale acestui brand de socialism. În mod clar, guvernul Trudeau este dedicat unui astfel de guvern expansionist, (https://www.fraserinstitute.org/studies/prime-ministers-and-government-spending-updated-2021-edition)deși preferă să își finanțeze amploarea prin împrumuturi, mai degrabă decât prin impozite mai mari, care pur și simplu amână impozite mai mari pentru viitor (aceasta este cu totul altă problemă (https://www.essentialscholars.org/sites/default/files/2023-01/essential-james-buchanan-ch2.pdf)). Totuși, mai interesantă este următoarea frontieră a socialismului (https://financialpost.com/opinion/opinion-stakeholder-capitalism-and-esgs-road-to-socialism), care se concentrează pe controlul economiilor și al investițiilor prin reglementare. Cu alte cuvinte, în loc să dețină efectiv firme, următoarea frontieră a socialismului controlează firmele și activitățile lor prin legi, reglementări și alte dictate guvernamentale. Această nouă formă de socialism este încă în evoluție și, în diferite grade, este încorporată în mișcările cunoscute sub numele de capitalism al părților interesate (https://www.mckinsey.com/capabilities/strategy-and-corporate-finance/our-insights/putting-stakeholder-capitalism-into-practice)și ESG (https://corporatefinanceinstitute.com/resources/esg/esg-environmental-social-governance/)(mediu, social și guvernare). Abordarea guvernului Trudeau cu privire la reducerea gazelor cu efect de seră (GES) personifică acest brand de socialism. Ideea unei taxe pe carbon este de a adăuga costurile ascunse (impuse terților și societății în general) de la emisiile de GES la costul emisiilor. Înfruntându-se cu costurile totale ale emisiilor de GES, indivizii și firmele își schimbă comportamentul. De exemplu, unele firme ar putea decide să investească în tehnologiile existente pentru a-și reduce emisiile, reducându-și astfel costurile cu taxa de carbon. Alte firme ar putea investi în căutarea de noi tehnologii cu emisii scăzute sau zero pentru a înlocui tehnologiile existente cu emisii mai mari. Totuși, ideea cheie este că indivizii și firmele iau decizii pe baza costurilor și beneficiilor cu care se confruntă și a așteptărilor lor individuale pentru viitor. Mai simplu, utilizarea unei taxe pe carbon ar trebui să fie în mare măsură o abordare de jos în sus a emisiilor de GES. Și în timp ce Trudeau a pledat pentru o taxă pe carbon (https://www.fraserinstitute.org/studies/poor-implementation-undermines-carbon-tax-efficiency-in-canada), el nu acceptă o abordare de jos în sus care ar putea duce la un rezultat diferit de cel pe care îl cere. Pe lângă taxa pe carbon, guvernul Trudeau a impus un plafon pentru emisiile de GES (https://www.fraserinstitute.org/article/trudeau-emissions-plan-impossible-without-huge-energy-costs-and-or-imports), deși în mod ciudat afectează doar 26% din emisiile din sectorul petrolului și gazelor. În plus, Trudeau a mandatat încetarea vânzărilor de vehicule noi care emit GES până în 2035, necesitând astfel o trecere completă la vehicule noi cu zero emisii (https://financialpost.com/opinion/william-watson-on-the-road-to-havana-the-liberals-pig-headed-net-zero-carpolitik)în termen de 13 ani. De asemenea, a anulat și blocat proiecte de infrastructură energetică care nu se aliniază cu viziunea lui specifică pentru viitor. Toate acestea sunt decizii de sus în jos impuse persoanelor și firmelor. Aceasta este esența abordării socialiste. Și ca și alte forme de socialism din trecut, acest nou brand nu va reuși să ofere rezultatele promise și să impună costuri enorme asupra societății. LINK(https://www.fraserinstitute.org/article/its-reasonable-to-call-trudeau-a-modern-day-socialist)

În acest secol şi Transilvania îşi va schimba statutul. Mai întâi ea va fi pârjolită de războiul ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja. Georgius Dosa Siculus de Makfalva             Înfrângerea sa şi legile antiţărăneşti, codificate în Tripartitul lui Werböczi, vor îndepărta masele largi de lupta antiotomană. După ce oastea maghiară este zdrobită la Mohacs (1526) şi cea mai mare parte a Ungariei ocupată, Transilvania devine obiect de dispută între habsburgi şi turci. Ioan Zapolya este recunoscut voievod şi de Petru Rareş care-i acordă tot sprijinul. În 1538, el încheie un acord cu Ferdinand de Habsburg, astfel încât la moartea sa Transilvania să devină habsburgilor. Turcii nu sunt însă de accord şi transformă în 1541, Ungaria Centrală şi Sudică în paşalâc, cu capitala la Buda, iar Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană.(https://materialedeistorie.com/2017/11/05/transilvania-de-la-voievodat-la-principat-schita-lectiei-clasa-a-viii-a/) Lupta între habsburgi şi turci şi organizarea statului au loc pe fondul pătrunderii reformei în Transilvania. Ungurii de aici acceptă calvinismul, saşii lutheranismul, o parte a populaţiei rămâne catolică, iar alta va deveni unitariană. Cu acordul turcilor, de altfel foarte culanţi cu păturile privilegiate, se va organiza noua formă de stat, care va păstra neschimbată ordinea dinainte de venirea lor.      Transilvania devenea Principat autonom sub suzeranitate turcească,(https://materialedeistorie.com/2017/11/05/transilvania-de-la-voievodat-la-principat-schita-lectiei-clasa-a-viii-a/) condus de un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Îşi păstrează Dieta în care intră numai reprezentanţi ai ungurilor, saşilor şi secuilor, se păstrează şi celelalte instituţii ale ţării, iar pe plan religios sunt recunoscute cele patru religii recepte: catolică, lutherană, calvină şi unitariană. Românii şi religia lor ortodoxă sunt excluşi din viaţa politică a principatului. Dorind să se impună în Transilvania faţă de habsburgi, turcii vor stabili un tribute mic şi permit menţinerea în principat a principiilor din „Unio Trium Nationum”. Stăpânirea turcească se va consolida după ce Ferdinand de Habsburg devine împărat al Imperiului Romano-German (1556) şi în condiţiile în care principatul se orientează spre strângerea legăturilor cu celelalte două ţări româneşti, în care otomanii erau de mult suzerani. Impunerea suzeranităţii otomanilor asupra celor trei ţări se datorează şi politicii de neintervanţie a marilor puteri europene, care apelează chiar la alianţe cu turcii (Franţa în 1534). Preocupate de marile descoperiri geografice (https://materialedeistorie.com/2018/01/14/marile-descoperiri-geografice-si-consecintele-lor-schita-lectiei-fisa-de-lucru-clasa-a-vi-a/)şi de reforma religioasă,(https://materialedeistorie.com/2018/11/11/reforma-contrareforma-schita-lectiei-fisa-de-lucru-clasa-a-vi-a/) apoi de cuceririle coloniale, ele lasă sud-estul şi chiar o parte din centrul Europei la dispoziţia turcilor. LINK(https://materialedeistorie.com/2019/01/27/tarile-romane-in-secolul-al-xvi-lea/)

Petru Cercel În vara anului 1545 se naştea Petru, viitorul domnitor, cunoscut in istoriografia românească drept Petru Cercel, al doilea fiu legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, rezultat din casătoria acestuia cu o anume Voica din neamul boierilor de la Slătioare. Împreună cu aceasta, domnul Pătraşcu cel Bun a mai avut o fiică Maria, căsătorită în luna februarie a anului 1555, și doi fii:pe Vintilă, cel care a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp tronul Ţării Româneşti, in anul 1574, şi pe Pătraşcu zis din Cipru, care nu a domnit, dar asemeni fratelui său, Petru Cercel, a fost o persoana extrem de erudită. Nu trebuie omis faptul că ne aflam în Evul Mediu, o epocă în care domnitorii obişnuiau să aibă mai multe concubine, iar Pătraşcu cel Bun nu avea cum sa facă notă discordantă de la acest fapt banal în acele vremuri. Drept dovadă stau mărturie şi spusele lui Mehmet Paşa atunci când pune la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel, afirmând că „nu putea fi legitim din moment ce zisul Pătraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“. Exemplele sunt multe şi edificatoare în acest sens atât în Ţara Românească, Moldova cât şi în Europa Occidentală. Astfel, pe lângă fraţii şi sora de mama, viitorul domn Petru Cercel a mai avut cu siguranţă o serie întreagă de fraţi şi surori, care nefiind recunoscuţi de domnitorul Pătraşcu au fost consideraţi de către contemporaneitate ca fii ilegitimi. Singurul pe care istoria îl mentionează si îl recunoaşte pănă în momentul de faţă al cercetărilor drept copilul ilegitim al domnitorului Pătraşcu si frate vitreg cu Petru Cercel este Mihai Viteazul. De unde i se trage porecla de „Cercel”? File:Johannes vermeer, ragazza con l'orecchino di perla, 1665 Dar să revenim la personajul central.. Pe numele său adevărat Petru Pătraşcu, viitorul domn a fost poreclit Cercel în timpul vieţii sale, nu după un cercel propriu-zis, ci după o perlă mare pe care o purta în ureche (una perla grande nell' che portava orechia), aşa cum este reprezentat în fresca mânăstirii Căluiu din judeţul Olt. Trebuie amintit faptul că în Occident era cunoscut drept Petru Demetriu (Dimitrie), din neamul Demetrianilor (Dimetrianilor), simţind nevoia unui nume de familie ale cărui rădăcini erau adânc împământenite în istoria familiilor domnitoare din Ţara Românească şi cu ajutorul căruia dorea să-şi legitimeze pretendenţa la tron. Avea sa se semneze Petru Dimitrie doar în timpul pribegiei sale prin Europa, cel mai probabil pentru a demonstra legătura cu miticul ctitor al Ţării Româneşti, Basarab I. Dând dinastiei sale o vechime de peste trei secole, el înţelegea să sublinieze continuitatea puterii cu care fuseseră învestiţi strămoşii săi şi forţa tradiţiei pe care o reprezenta. Bazându-se şi pe acest argument de o importanţă majoră, tânărul principe creştin spera să obţină atât sprijin diplomatic, cât mai ales sprijin financiar de care avea atâta nevoie pentru a cumpăra tronul. Căci aceasta era tradiţia în secolul al XVI-lea, atunci când competiţia pentru domnie se amplifică progresiv pe fondul accentuării dependenţei tărilor române faţă de Imperiul Otoman, care dispunea aproape discreţionar de numirea voievozilor de la nord de Dunăre. Petru Cercel, fiu legitim sau bastard? Toate ştirile contemporane, cu excepția uneia, susţin că Cercel a fost fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun. Pentru a susţine această teorie vom enumera câteva informaţii cu caracter oficial. Astfel, dintr-o scrisoare adresată de Petru Cercel regelui Franţei în anul 1579, aflăm că „este principe creştin şi moştenitor direct al Marii Valahii, pe care o cârmuia cu blândeţe tatăl său, Pătraşcu Voevod“. Acelaşi lucru îl susţine şi într-un document emis la data de 20 noiembrie 1583: „Io Petru Voevod şi domnul Ţării Româneşti...feciorul marelui si prebunului Pătraşcu Voevod, nepotul marelui şi prea-milostivului Radu Voevod Călugărul“ . Însuşi Papa Grigore al XIII-lea, într-o scrisoare adresată regelui Fraţei la 15 februarie 1578 îl recunoaşte ca „legitimo succesore“. Iar în Franţa, la curtea regelui Henric al III-lea era recunoscut „adevărat şi legitim prinţ, succesor şi moştenitor în linie directă a străbunilor din statul şi ducatul Tării Româneşti (odinioară regat), în prezent tributar sultanului“. Chiar regele Fanţei, în scrisorile sale de recomandare către Poartă, susţinea în repetate rânduri acest lucru: „...foarte dragul şi iubitul nostru principe al Marii Valachii adevătatul şi legitimul Domn şi Principe ereditar al zisei Ţări, prin succesiunea ereditară a stămoşilor săi şi mai ales a Principelui Pătraşcu Voevod, tatăl său“. În susţinerea acestei teorii mai putem adăuga încă două argumente importante. Unul dintre ele vine din partea lui Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel şi una dintre cele mai apropiate personaje din anturajul său, care susţine că „era Petru fiul lui Pătraşcu Voevod, din sângele familiei imperiale a Paleologilor“. Celălalt reiese dintr-o frază a cronicarului german Heidenstein, care a trăit pe lângă curtea cancelarului polon, Zamoyski, unde se afirmă că Marcu, fiul lui Petru Cercel, era înrudit cu Bălenii, înrudire ce ar fi fost prin Voica, Doamna lui Pătraşcu. Mai mult, faptul că a fost trimis ostatec la Înalta Poartă drept garant al credinţei părintelui lor faţă de puterea suzerană este o confirmare a descendenţei sale legitime, deoarece ca ostatici nu se primeau decât fiii legitimi şi nu bastarzii. Cu siguranţă au existat în acea perioadă şi voci care au negat cu vehemenţă faptul că Petru Cercel ar fi fiul legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, venite probabil din partea unor boieri care susţineau alt pretendent la tronul Ţării Româneşti. Din păcate, mărturiile şi argumentele pe care se bazau aceştia s-au pierdut în negura istoriei, însă, în mod indirect, prin intermediul lui Mehmet Paşa, care afirma la un moment dat că „nu avea cum să fie legitim din moment ce zisul Petraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“ şi că fusese ridicat în scaun de facţioşi, ne putem da seama cam pe ce argumente se bazau cei ce puneau la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel. Este evidentă intenţia lui Mehmet Paşa, probabil printr-o înţelegere cu anumiţi boieri, de a căuta argumente cât mai credibile pentru a înlătura candidatura lui Petru Cercel de la tronul Ţării Româneşti. Într-adevăr nici argumentele aduse pentru susţinerea legitimităţii, nu sunt lipsite de subiectivitate, dat fiind faptul că cele mai multe pornesc din informaţiile personale ale celui interesat. Însă, analizând informaţiile pro si contra, concluzia nu poate fi decât una singură, iar aceasta este de partea legitimităţii lui Petru Cercel . Ostatic la sultan de la zece ani În ceea ce priveşte anul de naştere al domnului Petru Cercel nu există nici o urmă de îndoială. Cu toate că nu există o mărturie scrisă care să indice clar anul său de naştere, totuşi din analiza informaţiilor de care dispunem până în momentul de faţă a reieşit faptul că principele Petru s-ar fi născut în jurul anului 1545. Se pare că în al doilea an de domnie al tatălui său, în august 1555, Petru a fost solicitat de către Soliman I Magnificul (1520-1566) drept garant al credinţei părintelui său faţă de puterea suzerană. Aproape toate izvoarele concordă în ceea ce priveşte vârsta pe care o avea Petru Cercel în momentul trimiterii sale la Poartă. Conform propriilor mărturii, Petru Cercel a fost trimis la sultan la o vârstă fragedă. În scrisori adresate regelui Henric al III-lea, el scrie că a fost trimis la Poartă „când nu avea mai mult de zece ani“, iar în Senatul venețian declară, la 7 martie 1581, prin intermediul excelenţei sale, Arnaud du Ferrier, ambasadorul Franţei la Veneţia, că „fiind în etate de zece ani a fost trimis de către tatăl său la Sultanul“. Aceeaşi vârstă este indicată şi într-un raport din data de 25 decembrie 1579 al cardinalului de Granvela, unde menţiona că „şi pe el care era în vârstă de 10 ani l-au trimis la curtea turcului din Constantinopol“. Însă poate cea mai credibilă informaţie referitoare la această chestiune ne este menţionată de către Franco Sivori, care spune că „Alexandru trimise la Constantinopol doi copii, unul dintre care purtând numele tatălui său, era în vârstă de optsprezece ani şi celălalt care este Petru despre care scriu era de zece ani“ . Astfel, dacă Petru Cercel a fost trimis de către tatăl său la curtea din Constantinopol în luna august a anului 1555, şi dacă la acea dată avea 10 ani, aşa cum reiese din majoritatea documentelor, rezultă că în mod sigur s-a născut undeva prin vara anului 1545. De altfel, această dată a naşterii lui Petru Cercel este întărită şi de amintitul raport al cardinalului Granvela care afirmă că „atunci, în 1579 principele avea 34 de ani“. Pribegia lui Petru Cercel După numai doi ani petrecuţi la Constantinopol, Petru Cercel este nevoit sa ia din nou calea pribegiei. La scurt timp după moartea părintelui său, survenită la data de 24 decembrie 1557 (cel mai probabil ca urmare a unei otrăviri puse la cale de către marele vizir Rustem Paşa), îl găsim pe tânărul principe exilat tocmai în insula Rodos, alături de fratele său, unde va rămâne până la moartea sultanului Soliman Magnificul în 1566. Din câte se pare, cei doi fii ai domnului Pătraşcu au fost expediaţi în anul 1558 în insula Rodos, tot la intervenţia pe lângă sultan a lui Rustem Paşa, marele duşman al familiei sale. Aici, cel mai mare, Pătraşcu, a fost închis într-o fortăreaţă, iar Petru a fost lăsat în mai mare liberate, cu toate că era „animoso et vivace“. Noul sultan, Selim I, îl va transfera în Caramania, Cipru şi în cele din urmă la Damasc. De aici, cel mai târziu în vara anului 1569, reuşește să fugă, după 14 ani de captivitate, la ruda sa, doamna Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul, aflată în exil împreuna cu copiii săi în Siria, la Alep. Nu se cunoaşte motivul pentru care Petru Cercel a ales să meargă la domana Chiajna. Deşi erau rude îndepărtate, avându-l ca strămoş comun pe Vlad Dracul, este puţin probabil ca acesta să fi sperat la un ajutor din partea soţiei fostului adversar la tron al tatălui să , mai ales că doamna Chiajna nutrea gânduri de domnie pentru fiul său, Mircea . Ca atare, de la Alep, trecând prin Damasc, Petru Cercel a plecat incognito spre Constantinopol, unde ajunge probabil pe la începutul anului 1571. De aici, în decursul aceluiaşi an, însoţit de câtiva slujitori, a trecut în Ţara Românească pentru a lua legătura cu boierii partizani ai tatălui său, care erau nemulţumiţi de domnia tiranică a lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577). Însă cum aceştia fuseseră în bună parte exterminaţi de Alexandru al II-lea Mircea încă din 1568, complotul pus la cale de cei rămaşi a dat greş, iar aceştia, la rândul lor, au fost executaţi. În urma eşecului acestei încercări, Petru Cercel se retrage în Transilvania, la Braşov, dar menține legăturile cu o serie de boieri munteni în speranţa găsirii momentului favorabil pentru înlăturarea lui Alexandru al II-lea Mircea. Planuri pentru recuperarea tronului Retragerea în Transilvania a tânărului principe muntean nu este deloc întâmplătoare, ținând cont de faptul că tatăl său avea o relaţie deosebită cu fostul rege al Ungariei., Ioan Sigismund Zapolya (cunoscut şi ca Ioan al II-lea Sigismund). Astfel, în anul 1556, Pătraşcu cel Bun lansase o expediţie militară în Transilvania în urma căreia îl repune in scaunul voievodal pe Ioan Sigismund Zapolya, care se retrăsese împreună cu mama sa, regina Isabella, în Polonia, retragere survenită în anul 1551 pe fodul izbucnirii în regatul maghiar a unor puternice tulburări politice. Practic Ioan al II-lea Sigismund a fost nevoit să abidice si să ia calea exilului. La scurt timp după revenirea sa în Transilvania, este ales principe al Transilvaniei de către nobilii transilvani în cadrul dietei de la Szaszsebes, dar în 1570, în urma tratatului de la Speyer, renunţă definitiv la pretenţiile coroanei ungare în favoarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg. Datorită relaţiei cordiale pe care domnul Pătraşcu a avut-o cu Ioan Sigismund Zapolya, principele Petru devine protejatul acestuia, protectorat de care beneficiază până la moartea sa în 1571. În tot acest timp Petru Cercel a căutat „să provoace mişcări în Muntenia“, aşa cum menţionează Sivori în Memorialul său, cu ajutorul partizanilor săi. Din relatările lui Franco Sivori reise că momentul prielnic avea să vină chiar în descursul anului 1571 atunci când, la ordinul turcilor, domnul Ţării Româneşti se deplasează cu oastea sa în Moldova pentru a-l înlătura de la cârma ţării pe Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu , şi a-l pune pe tron pe noul domn ales de Poartă în persoana lui Ioan-Vodă cel Viteaz. În sprijinul acestei teorii vine o scrisoare a tânărului aventurier Wuttenstein din Lubliana, cel mai probabil un apropiat al tânărului principe, emisă la data de 6 februarie 1571, având ca destinatar chiar pe dogele Veneţiei, prin care îi cerea acestuia din urmă bani si ajutor armat pentru a-l repune în drepturi pe principele Petru . Situaţia lui Petru Cercel avea să se complice tot mai mult spre sfârşitul anului 1571 şi începutul anului 1572 datorită unor schimbări de ordin politic apărute atât în Transilvania cât şi în Moldova. Astfel, moartea lui Ioan Sigismund Zapolya şi înlocuirea sa cu Ştefan Bathory, prieten şi aliat al lui Alexandru, şi urcarea pe tron a lui Ioan-Vodă cel Viteaz, omul turcilor, aveau să-i consolideze situaţia lui Alexandru al II-lea Mircea în Ţara Românească. În aceste condiţii şederea şi tentativele lui Petru la graniţa Munteniei nu mai puteau fi tolerate. În faţa atitudinii ostile a principelui Ştefan Bathory, care l-ar fi putut extrăda în orice moment în Ţara Românească în virtutea relaţiilor cordiale pe care le avea cu Alexandru al II-lea Mircea, Petru Cercel alege să părăsească în grabă Transilvania, îndreptându-se spre Polonia. În primăvara anului 1572 Petru Cercel a plecat în Polonia la faimosul aventurier, Albert Laski, voievodul de Sieradz, cu ajutorul căruia va izbuti să intre in graţiile regelui polon Sigismund al II-lea August, devenind protejatul acestuia. Acesta din urmă îl primeşte bine şi îi promite că va interveni la Poartă în favoarea sa, mai ales că Cercel le promite turcilor chiar mărirea haraciului. La data de 7 iulie 1572, o dată cu decesul regelui polon, proiectatul sprijin politic pentru pretendentul român se năruie, dar acesta va alege să rămână în continuare in Polonia în timpul marelui interregn (1572-1574). Sigismund alII-lea August După moartea lui Sigismund al II-lea August, pe tronul Poloniei urcă un membru al casei regale franceze, cunoscut sub numele de Henric al III-lea din Casa de Valois. În timpul scurtei domnii a acestuia din urmă, informaţiile care să ateste prezenţa lui Petru Cercel în anturajul acestuia lipsesc cu desăvârşire, însă cel mai probabil cei doi s-au cunoscut acum, de unde şi relaţia destul de bună pe care o vor avea în anii următori. După plecarea lui Henric de Valois, plecare survenită ca urmare a morţii fratelui său Carol al IX-lea, regele Franţei, lupta pentru tronul Poloniei se va da între Ştefan Bathory şi Maximilian de Habsburg, rămaşi cei mai importanţi candidaţi la coroană. În înfruntarea care a urmat pentru coroana polonă, Petru s-a situat de partea Casei de Habsburg. După încoronarea ca rege al Poloniei a lui Ştefan Bathory, Petru Cercel nu mai putea rămâne în Polonia, așa că își găsește refugiu la Viena. Ajuns aici, îi cere ajutor împăratului Maximilian pentru a-şi recupera tronul, promiţând în schimb să închine Muntenia Poloniei, dacă el, Maximilian, ar ajunge regele acestei țări. Se pare că nici de data aceasta Petru Cercel nu are mai mult noroc, în ciuda faptului că împăratul îi promite că-l va sprijini în acţiunea lui de a-şi recupera tronul, acordându-i chiar un ajutor financiar din care să se susţină până la reuşita planului. În cursul anului 1576 împăratul Maximilian moare și este succedat de fiul său, Rudolf, fapt ce anulează pretenţiile Casei de Habsburg la coroana polonă. La scurt timp după moartea împăratului Maximilian, din 12 octombrie 1576, Petru Cercel constată că imperialii nu erau dispuşi să-i mai susţină interesele, motiv pentru care, după mai bine de un an de zile petrecut la curtea Sfântului Imperiu Romano-German, este nevoit să ia din nou calea pribegiei, cândva în a doua jumătate a anului 1577. În timpul şederii sale la curtea lui Maximilian, Petru Cercel a reuşit să lege foarte multe prietenii atât cu persoane din rândul nobilimii germane, cât şi cu persoane din lumea ecleziastică.. Printre acestea din urmă se număra şi cardinalul Morone, legatul papal la curtea imperială, personaj care va juca mai târziu un rol destul de important în obţinerea tronului de către Petru Cercel. Petru Cercel în Italia cardinalul Morone După episoadele nefericite din Germania şi Polonia, dezamagit, poate, că nu izbutise să-şi atingă obiectivele deşi se aflase la curtea unor mari puteri europene cu mare influienţă la Poartă, gândindu-se poate că soarta îi este potrivnică, Petru Cercel decide să ia drumul Italiei în ideea de a se înrola în armata creştină care lupta în Malta împotriva turcilor. La Genova, Petru îşi ascude adevarata identitate, dându-se un „gentil hommo privato“, probabil pentru că renunţase la gândul de a ocupa tronul Basarabilor. Cu toate că era îmbracat sărăcăcios, aspectul său regal îl trădează. Iată cum îl descrie Franco Sivori care îl cunoscuse în aceste împrejurări.: „Era atunci în vârstă de 36 de ani, de un foarte frumos aspect fizic şi de frumoasă şi regală prezenţă, care nu se putea ascude cu toate că era îmbrăcat sărăcăcios; purta apoi părul lung ce-i cădea pe spate, făcându-l şi mai maiestos, în măsură de a deştepta curiozitatea pentru a şti cine este“ . Situaţia avea să se schimbe radical la scurt timp de la poposirea lui Petru Cercel pe meleagurile geneoveze. Drumul lui spre Malta se termină brusc în Republica Genova. Totul se datorează curiozităţii genovezului Paolo Battista del Cannio, care va reuşi să-l facă pe tânărul principe muntean să-i împărtăţească o parte din secretele sale. La scurt timp, vestea că un tânăr principe muntean se află în oraşul lor avea să se răspândescă destul de repede printre negustori. Este cunoscut faptul că majoritatea pretendenţilor la tronul celor două ţări române căutau ajutor la marile curţi europene, însă fără sprijinul financiar al creditorilor şansele ca aceştia să-şi atingă obiectivele erau destul de mici. Astfel, sprijinul diplomatic venit din partea marilor curţi europene, curţi ce se aflau în relaţii cordiale cu Imperiul Otoman, nu avea nici un efect dacă pretendentul la tron nu dispunea de o sumă mare de bani cu care să-şi cumpere tronul. Devenise o tradiţie în epocă ca pretendenţii la tronul celor două tări române să se împrumute la anumiţi creditori, luându-şi angajamentul ca atunci când vor fi ajuns domni, să le înapoieze suma împrumutată la care trebuiau să adauge o dobândă uriaşă. Nu este de mirare că la auzul acestei veşti nu au întârziat să apară şi viitorii susţinători ai tânărului principe. Printre cei care aveau să-l convingă că este mai bine să meargă la Roma decât să-şi sacrfice viaţa în luptele cu turcii prin Malta s-a numărat și carmelitul Lorenzo Parizola, Benedetto Sivori, tatăl viitorului său secretar şi Paolo Battista del Connio. Aceştia din urmă îl sfătuiesc pe tânărul Petru Cercel că este mai bine să meargă la Roma, pentru ca Papa Grigore al XIII-lea să-i dea recomandări către regele Franţei, care la rândul său urma să-i susţină cauza înaintea sultanului. Această propunere îi „plăcu mult“ principelui, după cum susţine şi secretarul său, Franco Sivori. Speranţele sale erau susţinute indirect şi de relităţile interne din Muntenia, acolo unde situaţia lui Mihnea al II-lea Turcitul, noul domn urcat pe tron după moartea tatălui său, Alexandru II Mircea, nu era văzută deloc cu ochi buni de către boierii munteni, care deja începuseRĂ să uneltească împotriva acestuia, solicitându-l la Poartă ca domn pe fratele mai mare a lui Petru Cercel, cel căruia i se zicea Pătraşcu din Cipru . După câteva luni petrecute prin Genova, în casa carmelitului Parizola, Petru Cercel va pleca în grabă la Roma mânat şi de auzul veştii că prietenul său, cardinalul Morone, se afla deja acolo . Începea anevoiosul drum ce în final îl aducea pe tronul Ţării Româneşti. LINK(https://historia.ro/sectiune/general/petru-cercel-tineretea-si-anii-de-pribegie-577359.html) Doi ani a trăit la Roma, însă nici aici nu a reuşit să obţină sprijinul militar dorit. Ajuns la Paris a reuşit să o uimească cu farmecul şi inteligenţa lui pe Catherina de Medici şi astfel a intrat în anturajul Regelui Henric al III-lea. Se spune că, până la acea dată, în urma perindărilor sale prin multe ţări, Petru Cercel reuşise să înveţe 12 limbi străine. ”În Constantinopol, Cercel va fi învăţat carte cu profesori de seamă, iar la Rodos şi-a însuşit pe deplin limba greacă şi turcească. În pribegia lui prin Asia şi Africa îşi va fi îmbogăţit cunoştinţele cu multe alte lucruri şi îşi va fi însuşit limbile orientale. Ajuns în Transilvania el a învăţat ungureşte, apoi în Polonia, polonă, în Germania, nemţeşte, în Italia, italieneşte, iar în Franţa, franţuzeşte, aşa încât ajunsese a cunoaşte 12 limbi străine”, scrie Ştefan Pascu în lucrarea biografică” Petru Cercel şi Ţara Românească”. Cum regele Henric era cunoscut homosexual, apropierea lui Petru Cercel de acesta şi pasiunea lui pentru haine şi bijuterii elegante, i-au atras şi lui eticheta de homosexual, însă în izvoarele istorice nu există dovezi care să confirmea aceast lucru. Abia în Franţa a reuşit, după ani de pribegie, să primească ajutorul căutat. Franţa era, la acea dată, aliata Imperiului Otoman şi Regele Henric al III-lea a hotărât să-l susţină pe Petru Cercel pentru instalarea pe tronul Valahiei. În anul 1581, Petru Cercel ajunge din nou la Constantinopol, unde, susţinut de diplomaţii francezi face demersuri pentru obţinerea principatului românesc. A vrut occidentalizarea Ţării Româneşti Crescut şi şcolit în ţările occidentale, Petru Cercel a vrut să imprime şi principatului său valori şi obiceiuri din Occident , tentativa lui fiind privită cu mare suspiciune din partea boierilor. În puţinii ani de domnie a încercat să reorganizeze armata după modelul occidental şi a construit un atelier pentru turnat tunuri din bronz. A încercat să aducă la curtea sa moda vestimentară din Franţa, lucru privit cu ostilitate boieri. Pasionat de literatură şi cultură, Petru Cercel a fost unul dintre puţinii domnitori români cu veleităţi de scriitor. Documentele istorice în care au fost consemnate mărturiile unor apropiaţi de la curte, demonstrează că domnitorul îşi petrecea timpul liber scriind şi citind. ” Întrebat ce face Principele toată ziua, un băiat de la curte răspunde că studiază dintr-o carte de istoriile întregite ale lumii ce i-a fost trimisă în fortăreaţa din Chioar de către părinţii iezuiţi din Cluj pentru petrecerea timpului liber şi că scrie versuri, o oracerare isorie şi se delectează mult cu poezia”, mai consemnează Ştefan Pascu în lucrarea biografică” Petru Cercel şi Ţara Românească. Unul dintre cronicarii vremii, italianul Fuchsi Lupino Oltadinum îl descrie pe domnitorul român astfel : ” Toţi se mirau de aerul şi de înfăţiarea lui cea maiestoasă,de vorbirea lui cea curată în apropate toate limbile europene şi de înalta lui înţelepciune”. De numele lui Petru Cercel se leagă construirea aducţiunii de apă la Târgovişte şi ctitorirea Bisericii Domneşti. LINK(https://historia.ro/sectiune/portret/petru-cercel-cel-mai-excentric-domnitor-roman-2265640.html) Mihnea Turcitul Manevrele lui Mihnea Turcitul și ostilitatea anumitor bei turci au atras căderea din grație a lui Petru Cercel. El a reușit să-și adune averea și să fugă din țară la 6 aprilie 1585, evitând să fie luat în custodie de către kapucu otoman . A ajuns în Transilvania doar pentru a fi arestat la Mediaș la ordinul lui Sigismund Báthory , după ce a fost părăsit de oamenii săi. I-au fost confiscate bunurile și a fost trimis la închisoare în Maramureș . În 1587, Petru a reușit să scape, alunecând pe o frânghie pe fereastra deschisă. A călătorit la Varșovia și apoi la Viena , ajungând la Roma (unde a obținut sprijinul Papei Grigore al XIV -lea pentru cauza sa); Henric al III-lea l-a asigurat de protecția sa, iar Petru s-a îndreptat spre Istanbul – sosind în oraș în iulie 1589. A încercat să profite de pe urma celei de-a doua căderi din grație (și exil) a lui Mihnea, dar s-a dovedit a fi un adversar slab: pe măsură ce Mihnea a recâștigat tron, Petru a fost închis la Yedikule . Mihnea a avansat sume mari pentru a-l fi ucis de otomani, pentru a elimina amenințarea. În martie 1590, Petru Cercel a fost îmbarcat pe o navă, sub pretextul că a plecat în exil la Rodos , și a fost decapitat pe loc. LINK(https://en.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel)

Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al secolului al XV-lea, în anul 1482, la Curtea de Argeș. A fost căsătorit cu Despina (Miliţa), descendentă din familia de despoţi Brancovič şi din Cantacuzinii bizantini. După cum era moda vremii, a primit o educație aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi de la Maxim Brancovič. Astfel, el a reușit să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, precum şi greaca, slavona și latina. A urmat o serie de călătorii în Ungaria, Austria și Constantinopol care au avut scopul de a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic. Revenit în țară, Neagoe Basarab a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. Dotat fiind cu însușiri deosebite, el a avut o ascensiune rapidă pe scara dregătoriilor în Sfatul domnesc. La vârsta de 19 ani deținea deja funcția de postelnic în timpul domniei lui Radu cel Mare (decembrie 1501-19 iunie 1509), ca și în timpul lui Mihnea cel Rău (1508-1510). Apoi, în vremea lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț) ajungea mare comis (24 aprilie 1510-28 noiembrie 1511). Citeşte întreaga ştire: Povestea lui Neagoe Basarab, cel mai cult domnitor al Țării Românești(https://www.libertatea.ro/lifestyle/povestea-lui-neagoe-basarab-cel-mai-cult-domnitor-al-tarii-romanesti-3751678) El este prăznuit de creștin ortodocși în fiecare an pe 26 septembrie, această zi de mare sărbătoare pentru români find marcată cu cruce albastră în calendarul ortodox. Sfântul Voievod Neagoe a deprins de la Sfântul Ierarh Nifon taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveștilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinților săi. Înrâurit de credința mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învățăturile mântuitoare si virtuțile creștine. Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit școală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistrița să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Țara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza și întări viața bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el și-a agonisit mai toată știința și cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor și Voievod al Țării Românești. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În 1517 cere și obține de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învățător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost așezate moaștele și care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihnesc și sfintele moaște ale voievodului. În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român și a tradiției ortodoxe prin opera sa intitulată Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București. LINK(https://doxologia.ro/viata-sfantului-voievod-neagoe-basarab) Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab Troparul Sfântului Voievod Neagoe Basarab, glasul 1: Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre! Condacul 1 Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei, măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre! Icosul 1 Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi aducem această cântare: Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor; Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi; Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh; Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată; Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon; Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor; Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi; Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa; Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi; Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori; Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre! mai multe LINK(https://doxologia.ro/acatistul-sfantului-voievod-neagoe-basarab)

Blazonul familiei Movilă „Ştefan vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit [...], au fost cădzut calul cu Ştefan vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu puté în grabă încăleca Ştefan vodă, fiind om micu. Şi au dzis Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au zis Ştefan vodă: «Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-i schimba numeli din Purice, Movilă». Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi [...]. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam”. Legenda e cunoscută. Ioan Neculce a cules-o de la contemporanii săi, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, şi a consemnat-o, în scris, în celebrele sale O samă de cuvinte care-i preced letopiseţul. Numai că afirmaţia e doar parţial adevărată: în bătălia de la Şcheia, în martie 1486, Ştefan a fost salvat de un boier Purice – după cum ne informează Cronica moldo-germană –, dar acesta făcea parte – după cum reiese din documente – din familia boierilor Tolocico, din ţinutul Dorohoiului; în 1491, era spătar, iar în 1493–1495, pârcălab de Hotin. În nici un caz, însă, el nu poate fi strămoşul Movileştilor, decât poate prin femei [1]. Căci, contemporan cu el, şi coleg în sfatul domnesc, găsim pe Cozma Moghilă, paharnic în 1490–1507 şi rămas apoi în sfat, fără dregătorie, până la 1513. Pomelnicul Mănăstirii Suceviţa – splendida ctitorie a urmaşilor săi de la sfârşitul secolului al XVI-lea – ne încredinţează şi el că strămoşul familiei s-a numit Cozma. Neamul Movileştilor face parte, aşadar, din acea boierime ridicată la dregătorii de Ştefan cel Mare, din rândurile vechii boierimi de ţară, după marile bătălii care i-au împuţinat considerabil numărul sfetnicilor credincioşi. În tot cazul, Movileştii de mai târziu se puteau lăuda cu sate stăpânite „de la întemeierea ţării” şi cu strămoşi care au participat, poate, în lupta de la Războieni, „când au fost venit turcii la Valea Albă, asupra lui Ştefan voievod” (1476). Acesta este un certificat de nobleţe mai autentică şi mai preţioasă decât sofisticata pretenţie a descendenţei din... Mucius Scaevola, celebrul ostaş roman care, neizbutind să-l ucidă pe regele etrusc Porsenna, s-a autopedepsit, arzându-şi mâna dreaptă. Această legendă a apărut mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, când fiicelor lui Ieremia Movilă, căsătorite cu mari nobili ai Coroanei polone, li s-a căutat – şi găsit... – cu tot dinadinsul o obârşie cât mai strălucită. Ea poate fi socotită doar ca o recunoaştere indirectă şi figurată aoriginii latine a poporului român. Ascensiunea, puterea şi bogăţia familiei s-au datorat, însă, şi înrudirilor cu marii boieri ai vremii; astfel, Cozma Movilă – Moghilă era numele folosit doar în cancelaria domnească – s-a căsătorit cu Marena Hudici, dintr-un neam aparţinând boierimii descălecătoare, din vremea întemeierii ţării. Fiul lor, Dragotă Movilă, a rămas necunoscut documentelor noastre. Prima pagină din zbuciumata cronică a Movileştilor au scris-o abia fiii acestuia, şi mai ales unul dintre ei, marele logofăt Ion Movilă din Hudeşti. din ŞTEFAN S. GOROVEI - MOVILEŞTII Genealogia familiei Movilă

Stat fără corupție nu există. Cum luptă statul cu corupția? Prin mijloace statale. O parte a statului care este inevitabil coruptă acționează asupra unei altei părți ale statului inevitabil coruptă. Rezultatul este o stat cu o corupție mai mică sau mai mare. Corupția este indisolubilă legată de Stat deoarece este o realitate a statului. În care stat nu există corupție? În statul în care nu are părți reale. Care stat nu are părți reale? Cel imaginar și utopic.

Apărarea combustibililor fosili este una dintre pozițiile cele mai greu de luat în discursul modern, dar este una necesară într-o perioadă în care ideologii pledează pentru autoritarismul iînjositor din viața noastră de zi cu zi, fără a lua în considerare consecințele reale ale ideilor lor. Trebuie să îndepărtăm conversația de la isteria climatică și către înflorirea umană. Așadar, cum arată un program de energie pro-umană? În primul rând, trebuie să recunoaștem că adevărata amenințare la adresa civilizației care este lipsa energiei de încredere, nu producerea acesteia. Ideologia mascată în știință a dus la zeci de ani de birocrație și reglementări care au condus la investiții masive în panouri solare, mori de vânt și alte surse de energie care s-au dovedit a fi nesigure. Construcția rafinăriilor de petrol și gaze și producerea altor infrastructuri necesare creșterii producției de energie necesită o cantitate imensă de capital și timp. Atâta timp cât umbra incertitudinii majore de reglementare și a privilegiilor pentru așa-numita energie verde planează asupra sectorului energetic, nu vom vedea îmbunătățirile necesare pentru a utiliza mai bine resursele noastre energetice fiabile. Totuși, nu ar trebui să ne bazăm pur și simplu pe sursele tradiționale de energie. Energia nucleară este o sursă de energie incredibilă, cu capacitatea de a furniza energie curată și fiabilă la un cost scăzut. Este o alternativă cu adevărat viabilă la combustibilii fosili. Din păcate, campaniile de frică au construit un labirint de birocrație și în jurul energiei nucleare, criminalizând în mod eficient dezvoltarea energiei nucleare. Acest lucru a făcut ca energia nucleară produsă să fie mai scumpă. Permiterea unei piețe a energiei nucleare să înflorească ar putea realiza revoluția energetică pe care mulți o doresc, fără a sacrifica prosperitatea umană. Civilizațiile responsabile caută soluții serioase la problemele cu care se confruntă. În schimb, mișcările ecologiste moderne au creat culte ale morții care au traumatizat noile generații. Un sondaj din 2020 a constatat că 71% dintre milenii din SUA și 67% din generația Z consideră că schimbările climatice le-au afectat negativ sănătatea mintală. Acesta este rezultatul direct al învățăturilor instituțiilor corupte , cu un istoric îndelungat de promovare a alarmismului fals pentru a obține controlul politic. Bătălia pentru libertate se bucură rareori de un asemenea sprijin instituțional. A spune adevărul te face este adesea singuratic și nepopular. Dar toți suferim consecințele trăirii într-o societate condusă de minciuni și propagandă. Cuvintele lui Ludwig von Mises, eroicul economist austriac: Fiecare poartă o parte din societate pe umerii lui; nimeni nu este scutit de partea sa de responsabilitate de către alții. Și nimeni nu poate găsi o cale sigură pentru sine dacă societatea se îndreaptă spre distrugere. Prin urmare, fiecare, în interesul său, trebuie să se împingă cu putere în bătălia intelectuală. Nimeni nu poate sta deoparte fără grija: de rezultat depinde interesele tuturor. Fie că alege sau nu, fiecare om este atras în marea luptă istorică, bătălia decisivă în care ne-a cufundat epoca noastră. LINK(https://mises.org/fueling-freer-future)

Politicile intervenționiste economice dezastruoase de la începutul anilor 1900 au contribuit la declanșarea unei depresii economice globale devastatoare începând cu 1929. Președintele Franklin Roosevelt a venit la putere în acest timp și a folosit Marea Depresiune ca o justificare pentru a organiza o lovitură de stat progresivă împotriva tradițiilor politice ale Americii. Tocmai cu aceeași ambiție, succesorii săi din Partidul Democrat au căutat să-și exprime preocupările legate de încălzirea globală și de combustibilii fosili pentru a distruge ceea ce rămâne din economia de piață americană. În timp ce eticheta „Green New Deal” a fost atașată unei varietăți de propuneri de politici în ultimii ani, toate au câteva caracteristici comune. În primul rând, cauza „mediului” și stimularea „surselor alternative de energie” permite preluarea aproape a tuturor aspectelor economiei americane. Agricultura, de exemplu, trebuie reglementată pentru a limita emisiile biologice ale culturilor, bovinelor și altor animale. Echipamentele clădirii trebuie controlate datorită impactului lor asupra necesarului de energie. Transportul nu este doar o industrie multimiliardară în sine, ci are un impact indirect asupra angajării tuturor în societate. Desigur, în mediul politic modern, preocupările ecologiste trebuie să țină cont și de intersecționalitatea și justiția socială, încorporând rasa, genul, sexualitatea și toate celelalte în propuneri de garanții a locurilor de muncă, subvenții și alte forme de redistribuire a bogăției încorporate în specificul specific. propunerea zilei. Cum ar fi finanțat un astfel de Green New Deal? Așa cum a fost cazul New Deal, răspunsul este prin datoria și inflația băncii centrale. De fapt, dimensiunea și amploarea propunerilor moderne au dus la un interes reînnoit pentru ceea ce se numește teoria monetară modernă, care susține că guvernele sunt libere să cheltuiască și să imprime oricât de mulți bani doresc. În practică, politici similare au dus la hiperinflație și devastare economică în țări precum Argentina și Venezuela. O altă trăsătură comună a propunerilor Green New Deal este cât evident de neserioși sunt în ceea ce privește abordarea efectivă a schimbărilor climatice și a emisiilor de carbon. Și aceasta este problema, agenda de bază a campaniei de a se îndepărta radical de combustibilii fosili nu este protejarea mediului. Este de a reforma aproape fiecare aspect al societății moderne pentru câștig politic. Având în vedere rolul fundamental pe care l-a jucat energia ieftină, de încredere și accesibilă în cultivarea atât a libertății umane, cât și a prosperității umane, apărarea surselor de energie pe care se bazează lumea în fiecare zi este direct legată de apărarea civilizației însăși. LINK(https://mises.org/fueling-freer-future)

Scrisorile turceşti şi povestea lui Despot Voda Autorul acestor scrisori au fost Ghislin de Busbecq, care  a fost fiul ilegitim al Seigneur de Busbecq, pe care il si mosteneste, depre care am discutat si in legatura cu manuscrisul  Vienna Dioscurides.(http://politeia.org.ro/magazin-istoric/manuscrise-celebre-vienna-dioscurides/20768/) Dupa o educatie solida in cele mai bune mai bune universitati ale vremii, Ghislin de Busbecq intra in slujba lui Ferdinant I-ul, este trimis ambasador la Inalta poarta pe langa sultanul “Suliman Magnificul”, incearca si reuseste sa negocieze un tratat legat de teritoriul Transilvaniei. De la Istambul el are un schimb de scrisori cu un prieten, si el diplomat pe nume Nicholas Michault. Aceste scrisori sunt una din putinele surse primare legate de Imperiul Otoman al secolului al XVI-lea. In aceste scrisori el trateaza cu un lux de detalii extraordinar situatia voievodatelor Romane. Intr-una dintre scrisorile mentionate il gasim pe Despot Voda, elogiat incomparabil cu celalate personaje ale Moldovei contemporane lui. Trebuie sa mentionez ca titlul de despot, este absolut incompatibil cu terminologia moderna. In lumea greco-bizantina, cuvantul Despot este sinonim cu latinul Dominus, adica Domn. Titulatura de Despot era aplicata patriarhilor, nobilimii de rang inalt si insusi Basileului (Imparatului Bizantin). Despot Voda, pe numele lui Ioan Iacob Heraclid, este infiat de Iacob Heraclid, care purta titlul de despot de Samos şi Paros. Bineintzeles detractorii lui vor povesti mai tarziu ca de fapt el a furat identitatea la moartea lui Iacob Heraclid (vezi o biografie, critica si ne-adevarata in WIKI-RO). Prima menţiune cu privire la Iacob Heraclid, despot de Samos, o găsim în diploma dată de Carol al V-lea la Bruxelles, la 22 octombrie 1555. Această diplomă prezintă o importanţă triplă: dă amănunte despre originea personajului atât de controversat, arată poziţia pe care Despot o avea între protejaţii lui Carol şi marchează începutul ascensiunii sale în slujba Habsburgilor. Din document aflăm că Iacob Heraclid, datorită “darurilor deosebite ale spiritului şi corpului” său şi datorită faimei familiei sale şi a virtuţiilor demonstrate cu prisosinţă în slujba împăratului, primea dreptul de a crea notari publici, doctori şi poeţi laureaţi, dintre absolvenţii universităţilor din Imperiul german. Acest privilegiu era dat de Carol al V-lea “din proprie iniţiativă” şi era unul dintre puţinele acte de acest gen emise la porunca specială a monarhului. Motivaţia acestei simpatii o găsim tot în textul privilegiului ce menţionează că “unchiul matern” al lui Despot servise cu credinţă pe împărat în timpul asediului şi ocupării vremelnice a Cetăţii Coron (1534-1535) din Moreea, unde fusese făcut prizonier. Însuşi Despot se alăturase trupelor imperiale în timpul luptelor cu armata franceză, în 1554, distingându-se prin fapte de vitejie. Pentru toate acestea era înnobilat şi i se confereau “armerii (scut scartelat: senestra jos, în câmp de argint, un peşte natural cu gura deschisă, ţinând un inel; dextra sus în câmp de argint un templu de azur, dextra jos şi senestra sus, câmp de aur, în care se afla înscris un arbore de laur (dafin) smuls, în culoare naturală, între ale cărui ramuri se încolăcea un şarpe, alături de un leu roşu armat şi limbat cu argint. Scutul era încoronat cu coroană de aur)”. Întreaga diplomă era o recunoaştere a ascendenţei imperiale a lui Despot, o legitimare a pretenţiilor sale, prezente şi viitoare, precum şi o acceptare a tânărului grec între nobilii Imperiului german. De altfel această diplomă avea să-i deschidă drumul spre curtea regală a Danemarcei şi a Suediei, apoi spre ducele Albert de Prusia şi spre regele Poloniei. După ani de peregrinări, în 1558, Despot se hotăra unde s-ar putea stabili, alegându-şi Moldova, nu fără încuviinţarea şi încurajarea Habsburgilor, al căror emisar fusese în perioada 1555-1558. Avand in vedere înrudirea cu doamna Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, Despot sosea la curtea domnească, pregătindu-şi de acum încolo ascensiunea spre tronul Moldovei. Iacob Heraclid primea sprijinul constant al episcopului Ioan Forgács şi al lui Albert Laski, fiul cunoscutului diplomat Ieronim Laski. În 1555 el trece la reformanti, parasind religia ortodoxa. Ghislin de Busbecq ne informeaza ca aceasta schimbare a religiei a fost una formala pentru a putea sa-si asigure suportul politic necesar planurilor sale.  Un intelectual adevarat, om al renasterii si viteaz conducator de osti a fost imortalizat de Grigore Alexandri in drama lui versificata Despot Voda, cu o mai mare blandete decat autorii moderni, care habar nu au despre ce vorbesc. Ajungand Domnitorul Moldovei, Despot Voda incepe o serie de reforme, care trebuiau sa contribuie la stabilizarea statului si la centralizarea puterii, in special prin diminuarea influentei boierilor, pe care ii considera un impediment in procesul de modernizare a Moldovei. Din punct de vedere politic (extern), este un sustinator al Habsburgilor, vazand in ei singurul aliat interesat si potent in ai tine pe Otomani la sudul Dunarii. De aici incolo voi mentiona cateva fapte putin cunoscute sau amintite de istoriografie romaneasca, clasica sau contemporana. Toate mentiunile mele sunt ancorate in bibliografia de la sfarsitul acestei postari. Despot Vodă sau Iacob Eraclide sau Ioan Iacob Heraclid sau Ioan al II-lea, a fost crestin protestant, el insa nu a impus niciodata protestantismul ca religie statala. Intr-o scrisoare adresata prietenului si sustinatorului sau Albert Laski, fiul cunoscutului diplomat Ieronim Laski, Despot mentioneaza ca nu poate si nu vrea sa schimbe obiceiurile unui popor dupa un mileniu de credinta. Religia lui si faptul ca a adus multi carturari reformati in Moldova au fost folosite de boieri, care s-au vazut amenintati, pentru a-l rasturna. In afara de puterea politica pe care o capatase de la sustinatorul lui principal Ferdinand de Habsburg, el se baza pe ajutorul familiei Lask,i care-i asigurau sustinerea transilvaneana si de Iosef Nasi cunoscut si pe numele João Miquez, evreu, mare dregator la poarta Otomana si diplomat de frunte (de fapt ministru de externe) al imperiului otoman in timpul domniei lui Suleiman Magnificul si fiului sau Selim al II, numit mai tarziu Duce de “Naxos si cele 7 insule”. Trebuie sa vedem extraordinarul talent diplomatic al acestui voievod, prin alcatuirea unei extraordinare (si imposibile) coalitii, care trebuiau sa-i sustina politica externa. Din punct de vedere intelectual, Moldova nu a avut niciodata pana la Cantemir un domnitor mai invatat. Despot Voda a dus o viata agitata, a fost insetat de cunoastere, de cultura. Calatorind prin numeroase tari, a fost student la Facultatea de Medicina din Montpellier, a devenit Senior de Samos (a se vedea, mai tarziu, si Ion Ghica, „Bey de Samos!”) Marchiz de Paros, Conte Palatin la Curtea Imparatului Carol Quintul (in armata caruia s-a acoperit de glorie, in luptele din Flandra, din 1555, dovedindu-se un strateg militar de mare clasa). Dar cel mai indelungat timp l-a petrecut in Italia, unde amprenta sa culturala s-a impus definitoriu. Cativa ani buni a lucrat in Biblioteca si Arhivele Vaticanului, cercetand si copiind manuscrise. Ca domnitor, a infiintat Scoala de la Cotnari, un colegiu cu limba de baza latina, intentionand sa infiinteze si o Academie, de tipul celor cunoscute de el in Italia (Florenta, Roma, Napoli). Discipol consecvent al innoirilor culturale si etice din Italia, Despot Voda “aparea inconjurat de italieni in tot timpul domniei sale in Moldova” A.M. Graziani. Despot Voda a fost primul intemeietor al unui lacas de invatamant pe teritoriul Moldovei si al Munteniei, Scoala Latina de la Cotnari. Ioan Sommer(1542-1574), autorul de mai tarziu al biografiei lui Despot, ne povesteste ca Despot( Iacob Heraclid) in peregrinarile sale, a locuit in 1533 in casa celebrului profesor si umanist german Philipp Melanchthon (1497-1560), din Wittenberg (supranumit ulterior preceptorul Germaniei). Desi nu a fost matematician, a contribuit totusi mult la propasirea acestei stiinte, iar Despot si l-a facut prieten. Cand Despot a infiintat Scoala Latina, a creat o biblioteca de curte, gandindu-se si la infiintarea unei academii, idee care pana la urma insa a ramas numai in stare de proiect. El i-a cerut totodata lui Melanchton sa-i trimita oameni invatati. L-a cerut in primul rand pe George Ioachim Rhaeticus (1514-1576), profesor de matematici la Wittenberg si Cracovia, aderent al ideilor lui Copernic si cel care a tiparit opera marelui astronom. Despot i-a mai cerut lui Melanchton sa i-l trimita si pe propriul sau ginere Caspar Peucer (1526-1602), care a fost profesor de matematica la Wittenberg intre anii 1554 si 1559. Nici unul, nici altul insa nu au venit in tara. Scoala Latina de la Cotnari a lui Despot a avut gradul de colegiu (gimnaziu) si nu de academie, sinonim cu universitate. Iohannes Sommerus, in cartea sa, “Vita Iocobi Despote Moldavorum“, dupa ce expune viata lui Despot, incheie cu 15 elegii intitulate De clade Moldavica, adica Prapadul din Moldova. Elegia a zecea este subintitulata “Ad princepem Despot, de bibliotheca et Scoala instituta“, ceea ce inseamna: “Lui Despot Voda despre biblioteca si scoala ce el a intemeiat“. Numai ultimele 8 versuri din elegia a zecea trateaza despre scoala de latina; toate celelalte versuri se refera la biblioteca de curte a lui Despot (nicidecum nu e vorba de o biblioteca a scolii de latina). In ultimile 8 versuri, Sommer spune (tradus din latina): “Intre timp se cuvine ca eu sa ma ocup de cresterea copiilor si totodata sa merg pe cai umile, pana cand ei vor pune temeliile limbei latine, si vor sti sa se exprime cat mai corect in limba latina. Faureste sperante demne de sufletul tau. Necredinciosul Apollo nu va trece cu vederea darurile atat de mici ale cheltuielilor tale. Iar tineretul instruit pe care tu il intretii cu oarecare cheltuieli, Iti va face numele stralucit”(adica numele lui Despot).“ Elegia a zecea arata ca biblioteca personala de curte a lui Despot a fost intemeiata (instituita), dar neterminata. Despot a voit sa-l imite pe Mathias Corvin sau pe imparatul Maximilian, care aveau biblioteci faimoase la Buda sau Viena. Prin urmare, Despot a infiintat o scoala da latina la Cotnari, o biblioteca de curte la Suceava si s-a gandit sa adune in jurul sau un cerc de umanisti (Peucer, Rhaeticus, Lestarh, Hermodor), care insa n-au venit in Moldova. Acestea ar fi putut constitui, eventual, o academie. Ultimul gand ramas nerealizat. In Scoala Latina, scoala cu destinatie limitata pentru invatarea limbei latine, nu s-au predat ca materii de studiu de catre Sommer (si eventual un ajutor), decat cel mult partea I din invatamantul latinei: tabula (un abecedar cu litere si silabe si mici texte incepatoare latine). Chiar daca scoala latina a fost de 5 ani de studiu, ca in Apus (deci scoala elementara si gimnaziu), invatamantul in ea a fost impartit in 3 ani de gramatica, din care 2 ani de retorica si dialectica. In cadrul lectiilor de lecturi de texte in latina se predau si notiuni stiintifice, deci si ceva cunostinte din domeniul aritmeticii. Dar daca Sommer sau un ajutor al sau, a predat notiuni de aritmetica in latina, la fel cum se proceda in Apus in acel timp, n-a putut sa predea decat cifre romane, numararea, adunarea si scaderea. In Apus, inmultirea si impartirea nu s-au predat in mod curent in scoli decat incepand cu secolul al XVII-lea. Despot isi alesese ca loc pentru Scoala Latina Cotnarii, fiindca pe vremea aceea in orasul Cotnari locuiau multi protestanti, prin intermediul carora ar fi dorit sa raspandeasca protestantismul in Moldova. La scoala veneau copii de mici boieri de tara, razesi si mazili. La aceasta Scoala Latina s-au predat insa in mod sigur din cunostintele care pana azi ne raman o parte necunoscute. Scoala Latina a lui Despot se pare ca a continuat in Cotnari pana tarziu (chiar peste un secol), caci ulterior Petru Schiopul ia o scoala de la protestanti si o preda iezuitilor.In (http://iezuitilor.In)1599, episcopul Qirini, vizitand Cotnarii, spune ca exista o scoala de gramatica cu un profesor laic Petru Elmondin Transilvania (deci o scoala de curs inferior cu 2-3 clase). In orice caz, putem considera ca in acest prim inceput de organizare umanista a invatamantului in Moldova, s-au predat adunarea si scadera din aritmetica. Acest inceput mentionat si de cronica lui Miron Costin a putut sa deschida ochii moldovenilor pentru invatatura de carte. Ioan Sommer (Ioannes Sommerus 1542-1574) a parasit Moldova si si-a continuat activitatea pedagogica la Brasov, la colegiul fondat de Johannes Honter (1565-1567) si la Cluj la colegiul Unitarian intre 1570-1574. Pentru a incheia aceasta lunga postare voi aminti inca un proiect extraordinar al celui ce a fost Despot Voda, este vorba de reforma lui monetara in Moldova, prima si ultima pentru multa vreme. Despot Voda, instituie un sistem monetar original pentru Moldova (ducat, taler, ort, dinar, obol). Monedele au fost bătute, foarte probabil, în monetăria Sucevei, repusă în funcţiune de meşterul monetar Wolffgang (denumit în cronici Lupul Sasul). Acest nou sistem monetar era în consens cu realităţile de pe piaţă, astfel monetăria din Suceava emitand în aceşti ani ducaţi (aur), taleri, orţi, dinari (argint) şi oboli (aramă), incercand instituirea unei economii statale bazate pe resursele locale. LINK(https://politeia.org.ro/magazin-istoric/scrisorile-turcesti-si-povestea-lui-despot-voda/20847/) Criza a fost agravată de decizia lui Despot de a bate monedă, pentru care s-a folosit aurul și argintul bisericilor. A emis primul taler moldovenesc, după sistemul monetar occidental. S-au bătut ducaţi de aur, taleri, orţi şi dinari de argint, precum şi mangîri (oboli) de aramă. Deşi monetăria de la Suceava a lucrat din plin în anii 1562 şi 1563, toate aceste monede sînt astăzi mari rarităţi numismatice. Pentru organizarea monetăriei Despot a adus din Transilvania un meşter pe nume Wolfgang. Numeroşi taleri au părăsit Moldova o dată cu mercenarii lui Despot, fiind menţionaţi în anul 1572 în Germania, ca monede destul de des întîlnite. Se pare că o altă parte din monede au fost folosite pentru plata tributului către Turcia, iar o altă parte au fost topite de succesorii lui Despot. Pe aversul şi pe reversul monedei se găseşte inscripţia HERACLIDIS DESPOTE PATRIS PATRIE VINDEX ET DEFENSOR LIBERTATIS PATRIE, însemnînd "[monedă] a lui Heraclid Despotul, părintele patriei, răzbunătorul şi apărătorul libertăţii patriei". Despot s-a denumit "răzbunătorul şi apărătorul libertăţii" deoarece considera că el a eliberat Moldova de sub tirania lui Alexandru Lăpuşneanu. LINK(https://moldovenii.md/md/people/694) Aventurierul greco-levantin de înaltă clasă, cult, inteligent, plin de farmec, ambiţios, foarte adaptabil, „atât de subtil şi încă mai alunecos, dacă pot spune astfel, ca un şarpe ", lipsit de scrupule, spadasin, ucigaş, îndrăzneţ, dar şi laş, bun sau crud, după împrejurări, într-un cuvânt un adevărat om al Renaşterii din secolul XVI, Despot vodă a fost un domn cu totul singular, unic în felul său, pe tronul Bogdăneştilor, de care, pentru întâia oară în istoria Moldovei, nu îl lega în realitate nici un fel de relaţie de rudenie, iar aşa-zisa sa înrudire cu doamna Ruxandra a lui Alexandru Lăpușneanu, pe linia "despoţilor" sârbi, pe care o pretindea el, pe lângă că era falsă, nu justifica în Ţările Române dreptul la tron, deoarece aici dinastiile străine nu aveau în Evul Mediu nici un astfel de drept. Urcarea în scaunul domnesc a străinului Despot vodă a dat o lovitură serioasă principiului succesiunii după "osul domnesc" în Moldova, deschizând aici cale pretendenţilor de tot felul, care, cel mai adesea sub titlul de "despoţi", devenit din această perioadă un timp, pe plan extern, aproape similar cu cel de domn sau principe, vor înlătura cu totul din scaunul Moldovei, în cele din urmă, o dată cu stingerea fiilor lui Alexandru Lăpuşneanu, neamul Bogdăneştilor, continuat un timp doar, prin femei, de cel al Movileştilor. Grec, născut în cursul anului 1523, de vreme ce secretarul său Johann Sommer, care l-a cunoscut bine, consemnându-i adesea chiar spusele, afirmă că atunci când a murit, în noiembrie 1563, „trăise aproape 40 de ani" (vixerat annos circiter quadraginta). A văzut lumina zilei cel mai probabil în insula Samos, "precum el însuşi afirma constant", după mărturia demnă de încredere a lui Johann Sommer, şi s-a numit din botez Iacob, spunându-şi iniţial Iacob de Samos. La sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie 1558 el a sosit în Moldova, fiind bine primit, ca o rudă, de Alexandru şi soţia sa, cu mare cinste şi încărcat cu "daruri regale", după cum însuşi recunoştea. Indată după sosire, Alexandru Lăpuşneanu îl trimite la Cluj, la regina Isabela Zapolya, sora regelui Poloniei; la 11 martie 1558, socotelile Braşovului înregistrând trecerea pe aici a lui „Iacob Heraclides din Polonia", care revine în Moldova, trecând tot prin Braşov la 29 a lunii. In următoarele "câteva luni", din martie până în vara lui 1558, Despot s-a ocupat cu succes de învăţarea limbii române şi de atragerea boierilor nemulţumiţi de duritatea cu care Alexandru Lăpuşneanu înăbuşise comploturile boiereşti, ceea ce i-a creat faima de "tiran" sângeros, în vederea înlocuirii sale din scaun. Işi alcătuieşte în taină un grup de credincioşi, în frunte cu Ion Moţoc, care la momentul potrivit ar trece de partea sa. Până la 25 mai 1558, când Despot cere ducelui Albert arme pentru eliberarea moştenirii sale din Grecia, şi chiar după 24 iulie 1558, când acesta îi răspunde, trimiţându-i armele cerute pentru eliberarea patriei sale, cerându-i totodată lui Alexandru să-l sprijine, totul merge bine. Apoi, înainte de 18 august 1558, când Alexandru a aflat despre uneltirile lui Despot, căruia i s-a pus în seamă o încercare de otrăvire a sa, prin intermediul medicului unitarian G. Blandrata, venit din Transilvania, în realitate fiind vorba de un alt doctor, din Asolo (Veneţia), domnul a luat măsuri, poruncind „ca Despot să fie ucis prin otravă", în vreme ce medicul italian a fost răscumpărat de Ioasaf, patriarhul Constantinopolului, care l-a luat la el. Inştiinţat de oamenii săi, Despot a fugit în Transilvania, socotelile Braşovului înregistrând sosirea aici, la 18 august 1558, a lui "Heraclides". Rămâne la Braşov din pricina unor probleme de sănătate, mai multă vreme, în legătură cu o seamă de învăţaţi saşi reformaţi, "timp în care şi-a publicat vestita sa genealogie", în tipografia înfiinţată de J. Honterus. Scrisorile ameninţătoare prin care Alexandru Lăpuşneanu îi cerea extrădarea şi hotărârea magistratului (conducerii) braşovene de a-l preda, pentru a nu periclita relaţiile comerciale ale Braşovului cu Moldova, l-au determinat pe Despot să fugă intempestiv, în timpul nopţii, părăsindu-şi puţinele obiecte pe care le avea şi pe care le solicită în anul următor. Inainte de 10 decembrie 1558 el ajunge în sudul Poloniei, sub protecţia lui Nicolae Sieniawski, voievodul Rusiei Roşii din anii 1553-1569. Despot apare la Kesmark ca pretendent la tronul Moldovei, cu arborele său genealogic tipărit în trecerea prin Braşov drept justificare a pretenţiilor la scaunul lui Lăpuşneanu, înainte de 1 martie 1560. De la această dată şi până îşi va îndeplini scopul, începe o corespondenţă asiduă cu imperialii, în primul rând cu împăratul Ferdinand I, care astfel îi precizează itinerarul. Se declară acum, pe lângă vechile titluri greceşti, "principe ales al moldovenilor şi moştenitor legitim şi succesor al Ţării Româneşti", considerând drept "alegere" a sa tratativele din 1558 cu boierii trădători ai "tiranului" Alexandru Lăpuşneanu. Pregătirile militare ale lui Despot pentru înfruntarea decisivă cu Alexandru Lăpuşneanu s-au intensificat la baza de la Kesmark începând din iunie 1560, când caută să angajeze un "maestru tunar" (comandant al artileriei) german, iar apoi comandă, "ghiulele incendiare" la Levocea. Lăpuşneanu a fost infrant in bătălia de lângă Verbia, la sud-est de Dorohoi, desfăşurată la 18 noiembrie 1561, dată cunoscută până în Franţa, lui Jacques Auguste de Thou, datorită trădării boierimii, în frunte cu căpetenia oştii, Ion Moţoc, subliniată explicit de izvoarele vremii, urmare a înţelegerii prealabile a acestuia cu Despot, care a ştiut, atât înainte de fuga din Moldova, cât şi în timpul exilului său ca pretendent, să atragă de partea sa boierii nemulţumiţi de domnia autoritară a lui Alexandru Lăpuşneanu. Din acest moment, evenimentele se succed cu rapiditate. Mai întâi, Despot s-a dus la Suceava "şi au apucat scaunul", punând mâna pe averea pe care Alexandru Lăpuşneanu nu o putuse lua în fuga sa spre Ţara de Jos. Cu ajutorul acesteia, cu făgăduieli "linguşitoare" de iertare şi numirea în dregătorii a boierilor care îl trădaseră pe Lăpuşneanu, a atras atât pe dregători cât şi pe curtenii din Ţara de Sus, care i s-au închinat. Pierderea domniei şi a vieţii, la 9 noiembrie 1563, de către aventurierul grec s-a datorat în primul rând unor cauze interne. Despot n-a înţeles realităţile din Moldova, acestea fiind mereu în contradicţie cu planurile sale, unele generoase chiar (în domeniul învăţământului, al justiţiei, al asanării morale la toate nivelurile sociale etc.). Dacă pe plan extern multivalenţele sale pot fi socotite diplomaţie, pe plan intern ele au stârnit neînţelegeri şi nemulţumiri, răscoale şi, în final, complotul boieresc care îl va răsturna. Prilejul aşteptat, şi în parte provocat, pentru înlăturarea şi înlocuirea lui Despot, l-a constituit expediţia magnatului aventurier, cneazul Dimitrie Wisniowiecki zis Baida (Cântăreţul), fals pretendent la tronul Moldovei, care a început în intervalul 15 iulie—8 august 1563, desigur la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august. Primul pas, de altfel, decisiv, pentru îndepărtarea lui Despot l-a constituit lipsirea sa de sprijinul mercenarilor străini din garda sa. Cu aceasta a fost însărcinat de către boierii complotişti, în frunte cu Ion Moţoc, Drăghici Spancioc şi Toma Barnovschi, portarul Tomşa. Acesta i-a cerut lui Despot călăreţii mercenari din garda sa pentru a porni chipurile împotriva tătarilor chemaţi de Dimitrie Wisniowiecki, şi apoi împotriva acestuia. Toţi cei 300 de mercenari "în frunte cu loan Cancellus au fost astfel ucişi, pe neaşteptate, la 8 august 1563, în tabăra de la satul Săpoteni, lângă râul Ciuhru (Ciuhur), dincolo de Prut, din ordinul lui Tomşa, alături de care se afla Drăghici Spancioc. Din acest moment a început răscoala deschisă împotriva lui Despot, care, aflând despre aceasta, în aceeaşi zi s-a refugiat în cetatea Sucevei, asediat de către cei însărcinaţi cu aceasta de boierii complotişti. A doua zi, la 9 august 1563, dimineaţa, în tabăra de la Săpoteni, boierii şi oştenii aflaţi acolo, în frunte cu marele vornic Spancioc, au "ales" domn pe Tomşa care „şi-a schimbat numele în Ştefan", „după tradiţie", acesta fiind un "nume plăcut poporului". Această alegere fusese mai demult hotărâtă de către conducătorii boierilor complotişti, căci cei trei conducători ai acestora, Barnovschi (rămas pe lângă Despot în Suceava, pentru a-l spiona), Moţoc (fugit de lângă Despot în tabăra lui Tomşa) şi Spancioc, "dându-şi seama cât de periculoasă ar fi fost pentru ei luarea domniei, au refuzat constant ca aceasta să le fie dată de mulţime". Acesta a fost ucis si decapitat de catre Stefan Tomsa. Decapitarea lui Despot ar fi avut loc "pe podul Sucevei", după Letopiseţul lituanian, care preia de fapt datele din cronica lui Alexandru Gwagnin, unde însă se spune că Ştefan Tomşa şi Moţoc: "dându-l să fie atârnat de pod, au poruncit să-l taie" (Kronika Sarmacji europejskiej, ed. 1611, p. 132). Trupul fără cap al lui Despot, "despuiat şi ciopârţit de multe răni" (Antonio Maria Graziani), "învelit în giulgiu", a fost dus "cu un cortegiu de rând" şi îngropat în cimitirul Sucevei (Johann Sommer), într-un loc astăzi neidentificabil. De altfel, nu peste mult timp, rămăşiţele nefericitului aventurier, la căpătâiul cărora cineva pusese o cruce simplă, au fost dezgropate şi, adunate într-un sac, au fost "spânzurate de un arbore înalt, pe unde atârnă trupurile tâlharilor", sau "într-o furcă", din porunca răzbunătorului Alexandru Lăpuşneanu, revenit în scaun. La cealaltă extremitate, cei care l-au preţuit în timpul vieţii, protestanţii, au consemnat moartea sa pe zidul bisericii parohiale din cetatea Braşovului şi în matricola Universităţii din Wittenberg (Hans Petri, Relaţiunile lui Jakobus Basilikus Heraclides zis Despot-vodă cu capii reformaţiunii, p. 55). Capul lui Despot a fost înfipt într-o lancie şi purtat printre oşteni, pentru a fi văzut (Antonio Maria Graziani). Ulterior, jupuit şi umplut cu paie (pentru a putea fi conservat), a fost luat de trimisul turc, care se înapoia la Poartă, şi înfipt într-un par în trăsura sa, unde l-a văzut astfel chiar Johann Sommer. A ajuns însă la Constantinopol la 10 decembrie 1563, cu o solie din Moldova, care trei zile mai târziu l-a înfăţişat în marele divan împărătesc, după care nu se mai ştie nimic despre macabra rămăşiţă. Nu are, aşadar, nici un temei zvonul care a circulat în acea epocă despre trimiterea capului lui Despot în Transilvania, la loan Sigismund Zapolya (Adolf Armbruster). LINK(https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/812-despot-voda-ioan-iacob-heraclid)

În 1944, FA Hayek a publicat The Road to Serfdom (Drumul spre Iobăgie) , o carte care avertizează despre pericolele normalizării planificării timpului de război în Occident. Cartea, dedicată „Socialiștilor tuturor partidelor”, a devenit un mare succes comercial, în special în rândul liderilor de afaceri din Statele Unite care s-au opus politicilor radicale ale președintelui Franklin Delano Roosevelt. Începe cu liderii guvernamentali care pot convinge mari părți ale populației să adopte înregimentarea în urmărirea obiectivelor naționale utopice, ca o societate fără dorință. Problema este că aceste planuri utopice nu pot fi menținute. Pe măsură ce guvernul nu se încadrează, grupurile de interese concurează pentru puterea politică. Diviziunile în cadrul societății creează neliniște care este întâmpinată cu forță brută. Societatea se află sub un control din ce în ce mai tiranic. Pentru a menține unitatea, guvernul reglementează vorbirea. Rezultatul este ridicarea unui stat totalitar. Hayek scria despre autoritarismul care afectează toate națiunile implicate în al Doilea Război Mondial. Dar avertismentele sale și-au reînnoit actualitatea astăzi din cauza viselor utopice ale stângii politice moderne. Schimbările climatice le-au oferit actorilor politici o justificare pentru o putere aparent nelimitată. Politicienii au susținut că un răspuns guvernamental necesită totul, de la taxele globale pe carbon și interzicerea combustibililor fosili până la controlul asupra celor mai minore decizii pe care le luăm, cum ar fi ceea ce luăm la micul dejun și cât de des ne spălăm toaletele. Avertismentele de apocalipsa mediului s-au dovedit a fi de succes în democrațiile moderne. Acest lucru a fost valabil mai ales în Europa, unde partidele politice în mod explicit verzi au câștigat locuri parlamentare într-un număr de țări. Alte partide politice au adoptat obiectivele politice ale acestor grupuri din propriul lor interes, rezultând politici de dezindustrializare care au făcut economiile lor mai puțin prospere și mai fragile. Dar daunele nu se fac pur și simplu prin politici guvernamentale proaste. Mesajul de bază al revoluției energiei verzi este că existența umană este o ciumă asupra lumii. Există costuri sociale suplimentare pentru această demagogie. Aceste idei au generat un mediu social de nihilism și autodistrugere. Aceste rezultate pot fi observate în încercările activiștilor de a distruge artefacte istorice neprețuite sau în alegerea unui număr tot mai mare de tineri de a nu avea copii în numele mediului. Acești oameni sunt toți victimele unei campanii de propagandă necruțătoare a universităților, instituțiilor media, celebrităților și alții pentru a promova o agendă care pur și simplu nu este compatibilă cu prosperitatea umană. Această campanie a creat un etos etic care urmărește distrugerea umană. Oamenii care nu au nicio speranță în viitor tind să fie cei mai ușor manipulați și controlați de cei de la putere. Demoralizarea unei populații este una dintre cele mai eficiente modalități de a submina rezistența. Acesta este exact genul de dinamică socială periculoasă despre care a avertizat Hayek. În următorul nostru videoclip, ne vom uita la Green New Deal susținut de stânga americană și vom vedea cum o „revoluție verde” va duce direct la un stat autoritar. LINK(https://mises.org/fueling-freer-future)

Sublima Poartă , cunoscută și sub denumirea de Poarta Otomană sau Înalta Poartă ( turcă otomană (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Turkish_language): باب عالی , romanizat :  Bāb-ı Ālī sau Babıali , din arabă (https://hmn.wiki/ro/Arabic_language): باب , romanizat (https://hmn.wiki/ro/Romanization_of_Arabic):  bāb , lit. (https://hmn.wiki/ro/Literal_translation) 'poartă' și عالي , alī , lit.  „înalt”), a fost o sinecdocă (https://hmn.wiki/ro/Synecdoche)pentru guvernul central (https://hmn.wiki/ro/Central_government)al Imperiului Otoman (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Empire). Numele își are originea în vechea practică în care domnitorul își anunța deciziile și judecățile oficiale la poarta palatului său. [1] (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Porten-1)Aceasta a fost practica în Imperiul Bizantin (https://hmn.wiki/ro/Byzantine_Empire)și a fost adoptată și de sultanii turci otomani încă de la O(https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Turks)rhan I (https://hmn.wiki/ro/Orhan_I)și, prin urmare, palatul sultanului, sau poarta care duce la el, a devenit cunoscut sub numele de „Poarta Înaltă”. Acest nume se referea mai întâi la un palat din Bursa (https://hmn.wiki/ro/Bursa), Turcia. După ce otomanii au cucerit Constantinopolul (https://hmn.wiki/ro/Constantinople), acum Istanbul (https://hmn.wiki/ro/Istanbul), poarta cunoscută acum sub numele de Poarta Imperială ( turcă (https://hmn.wiki/ro/Turkish_language): Bâb-ı Hümâyûn ), care duce la curtea exterioară a Palatului Topkapı.,(https://hmn.wiki/ro/Topkap%C4%B1_Palace) a devenit mai întâi cunoscut sub numele de „Poarta Înaltă” sau „Poarta Sublimă”. [1] [(https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Porten-1)2](https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Mondo-2) Când sultanul Suleiman Magnificul a (https://hmn.wiki/ro/Suleiman_the_Magnificent)pecetluit o alianță (https://hmn.wiki/ro/Franco-Ottoman_alliance)cu regele Francisc I al Franței (https://hmn.wiki/ro/Francis_I_of_France)în 1536, diplomații francezi au trecut prin poarta monumentală cunoscută atunci ca Bab-ı Ali (acum Bâb-ı Hümâyûn ) pentru a ajunge la Vizieratul Constantinopolului, reședința guvernul sultanului. [ citare necesară (https://hmn.wiki/ro/Wikipedia:Citation_needed)] Franceza fiind limba diplomației, traducerea franceză Sublime Porte (adjectivul fiind plasat în mod neobișnuit înaintea cuvântului pentru a-i sublinia importanța [ citarea necesară (https://hmn.wiki/ro/Wikipedia:Citation_needed)]) a fost adoptată curând în majoritatea celorlalte limbi europene, inclusiv în engleză, pentru a se referi nu numai la poarta reală, ci și ca o metaforă a Imperiului Otoman. În secolul al XVIII-lea, o nouă clădire mare de birouri în stil italian a fost construită chiar la vest de zona Palatului Topkapi, de cealaltă parte a străzii Alemdar Caddesi. Aceasta a devenit locația Marelui Vizir (https://hmn.wiki/ro/Grand_Vizier_of_the_Ottoman_Empire)și a multor ministere. După aceea, această clădire și poarta monumentală care duce la curțile sale au devenit cunoscute sub numele de Poarta Sublimă ( Bab-ı Ali ); [3] (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Eyewitness-3)în mod colocvial, era cunoscută și sub numele de Poarta Pașa (https://hmn.wiki/ro/Pasha)( pașa kapusu ). [1] [(https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Porten-1)4] (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-TSK-4)Clădirea a fost grav avariată de un incendiu în 1911. [4] (https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-TSK-4)Astăzi, clădirile găzduiesc Biroul guvernatorului din Istanbul (https://hmn.wiki/ro/Istanbul_Governor%27s_Office). [3](https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte#cite_note-Eyewitness-3) „Sublima Poartă” a fost folosită în contextul diplomației (https://hmn.wiki/ro/Diplomacy)de către statele occidentale (https://hmn.wiki/ro/Western_civilization), întrucât diplomații lor erau primiți la poartă ( însemnând „poarta”). În timpul celei de -a doua epoci constituționale (https://hmn.wiki/ro/Second_Constitutional_Era_(Ottoman_Empire))a Imperiului după 1908 (vezi Revoluția tinerilor turci (https://hmn.wiki/ro/Young_Turk_Revolution)), funcțiile clasicului Divan-ı Hümayun au fost înlocuite de g(https://hmn.wiki/ro/Divan-%C4%B1_H%C3%BCmayun)uvernul imperial (https://hmn.wiki/ro/Imperial_Government_of_the_Ottoman_Empire)reformat , iar „porte” a ajuns să se refere la Ministerul de Externe (https://hmn.wiki/ro/Ministry_of_Foreign_Affairs_(Ottoman_Empire)). În această perioadă, oficiul Marelui Vizir (https://hmn.wiki/ro/Grand_Vizier_of_the_Ottoman_Empire)a ajuns să se refere la echivalentul celui de prim-ministru (https://hmn.wiki/ro/Prime_minister), iar vizirii au devenit membri ai cabinetului (https://hmn.wiki/ro/Cabinet_(government))Marelui Vizir caministrii guvernului (https://hmn.wiki/ro/Minister_(government)). Preluat din LINK(https://hmn.wiki/ro/Ottoman_Porte)

Petru Rareş (https://www.moldovenii.md/ro/people/687/)a domnit în Moldova de două ori – 1527–1538; 1541–1546. Venirea la scaunul Moldovei a acestui domnitor este învăluită de legende. Este fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare (http://www.moldovenii.md/md/people/684)cu Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpînitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gîrle. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care о transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă (https://www.moldovenii.md/ro/people/686/)Vodă, care, aşa cum scria Grigore Ureche (http://www.moldovenii.md/md/people/127)fiind “bolnav la Hotin au lăsat cuvîntul, că dacă va săvîrşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, tîrgoveţ din Hîrlău”. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit cu Elena-Ecaterina Brankovici,(http://www.moldovenii.md/md/people/737) fiica despotului sîrb Iovan Brankovici (mort în 1502). Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş,(http://www.moldovenii.md/md/people/690) Ştefan,(http://www.moldovenii.md/md/people/691) Constantin şi Ruxandra.(http://www.moldovenii.md/md/people/744) Petru Rareş, a urmat politica părintelui său Ştefan cel Mare, urmărind consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică. Dacă raportăm domniile sale la perioada de ascensiune a Porţii Otomane, cînd relaţiile dintre Regatul Polon şi Imperiul Otoman erau de pace şi înţelegere, am putea fi mai îngăduitori faţă de Petru Rareş. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia. Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei. În ianuarie - februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpînirii domeniilor sale transilvănene. Ca urmare a victoriei moldovenilor în lupta de la Feldioara (http://www.moldovenii.md/library/document/id/4415)Zapolya a recunoscut vechile posesiuni Bistriţa, Ungurașul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de la Matei Corvin. Pentru a determina Polonia să ia atitudine antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfîrşitul anului 1530, dar în august 1531 armata moldovenească suferă două înfrîngeri, la Gvozdiek şi Obertyn.(http://www.moldovenii.md/library/document/id/4424) La 1538 otomanii în frunte cu sultanul Soliman Magnificul atacă Moldova, din nord atacau ţara polonii, dinspre Nistru au năvălit tătarii. Petru Rareş încheie o înţelegere cu polonii, îi respinge pe tătari. Însă hoardele otomane ocupă Suceava. Timp de cîteva zile ţara a fost prădată de armata turco-tătară. Cronicarul Macarie scria în letopiseţul său: “Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădînd casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o... Turcii au pus mîna pe bogăţiile domnilor şi pe rîuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpînitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsînd ca stăpîn al domniei pe un oarecare Ştefan”. Trădat de boieri, în septembrie 1538 Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să ajungă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile. Basarabia (= Bugeacul) şi Tighina, rebotezată de turci „Bender”, sînt alipite Imperiului Otoman. Sultanul numeşte domn în Moldova, fără a consulta Sfatul domnesc, pe Ştefan Lăcustă.(http://www.moldovenii.md/md/people/688) Toate aceste acţiuni ocupante marchează instaurarea dominaţiei otomane în Moldova, care va dura 339 de ani (pînă în 1877) în Moldova „turcească” şi pînă în 1806, adică 268 de ani, în Moldova Răsăriteană, dintre Prut şi Nistru. După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobîndească tronul, cu mari sume de bani, acceptînd suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc. În a doua sa domnie s-a arătat tot atît de energic, ca şi în prima. Mai întîi, a pedepsit crunt pe boierii care l-au trădat, apoi a organizat o expediţie în Transilvania (1541-1542), dar fără succes. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Bender. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (rebotezată în Bender) şi localităţile din preajma ei. În vederea luptei cu otomanii a semnat o înţelegere cu Habsburgii, care însă „nu i-a fost de folos”. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Iliaș Rareș, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul devine o tradiție, care asigura credința domnilor față de Poartă. A fost un mare credincios şi un mare sprijinitor al bisericii ortodoxe. Din vremea domniei lui ne-au rămas mănăstirile Rîşca, Pobrata, Moldoviţa (reclădită), a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, bisericile din Baia, Suceava, Hîrlău, Tîrgul Frumos ş. a. Elena Rareş, soția voievodului a fost ctitor a edificiilor religioase ridicate la Suceava şi Botoşani. Pictorii epocii lui Petru Rareş au lăsat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele pot fi admirate și azi frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ. Biserica Mănăstirii Probota - vedere dinspre sud-est Slăbit de boli, Petru Rareş se stinge din viață la 3 septembrie (https://www.moldovenii.md/md/events/3/9/)1546 şi a fost înmormîntat la ctitoria sa – mănăstirea Probota. Gr. Ureche scria despre acest vrednic voievod: “Cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătîne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvîntu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”. LINK(https://www.moldovenii.md/md/people/687)

În 1968, doi profesori de la Stanford, Paul și Anne Ehrlich, au scris o carte la sugestia directorului executiv al Sierra Club, o organizație ecologistă proeminentă. Intitulată The Population Bomb , cartea avertizează că creșterea ratei natalității – ajutată de abundența de energie – va deveni o criză la nivel de specie. Prea mulți oameni ar însemna prea puțină hrană, apă și pământ. Haosul avea să izbucnească. Osânda avea să urmeze. Toate acestea se vor întâmpla în următoarele decenii. Ideile cărții nu erau noi. Erau o reambalare modernă a economiei lui Thomas Malthus, care a avertizat că o creștere a creșterii economice va duce inevitabil la o populație mai mare decât ar putea susține resursele naturale. Thomas Malthus Ceea ce atât Malthus, cât și Ehrlich nu au reușit să prevadă a fost gradul în care ingeniozitatea umană va duce la inovații care să răspundă nevoilor umane tot mai mari. Rezultatul este că, deși populația este mai mare ca niciodată, producția mondială de alimente pe cap de locuitor nu a fost niciodată mai mare decât în ​​timpurile moderne. Dar, în mod tragic, ideile malthusiene false au avut un impact real asupra politicii guvernamentale. De exemplu, preocupările persistente cu privire la bomba populației au dus la programe oribile de control al populației în țări din întreaga lume. Cei mai mulți știu despre politica Chinei privind copilul unic. Mai puțin cunoscut este faptul că guvernul peruan a folosit banii din ajutorul extern al SUA pentru a steriliza femeile indigene în mod involuntar. În întreaga lume au fost implementate și alte politici de control al populației Eșecul acestor predicții nu a dezonorat însă viziunea despre lume malthusiană. De fapt, susținătorii săi continuă să fie tratați ca lideri respectați în domeniile lor. În 2023, Paul Ehrlich a apărut în 60 Minutes pentru a oferi noi avertismente de dispariția umană, în ciuda faptului că a judecat greșit timp de peste cincizeci de ani. Realitatea nefastă este că previziunile despre moartea mediului sunt utile pentru cei care doresc puterea. Cu cât amenințarea este mai mare, cu atât este nevoie de mai multă putere. După cum a arătat istoria, guvernul crește în vremuri de criză și rareori se micșorează odată ce urgența a trecut. Chiar dacă preocupările legate de răcirea globală s-au transformat în îngrijorări legate de încălzirea globală, nevoia de putere subiacentă rămâne: guvernul trebuie să reglementeze, să impoziteze și să se bucure în general de un control mai mare asupra organizării societății. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că toate avertismentele despre poluare și alte externalități negative nu sunt justificate. Ceea ce înseamnă este că politizarea științei este extrem de periculoasă. Fie că este vorba despre schimbări climatice, politică externă sau covid-19, realitatea nefericită este că cei care pledează pentru intervenția agresivă a statului sunt adesea recompensați cu finanțare guvernamentală sporită. Plătim pentru asta cu taxe, prețuri mai mari și o pierdere a libertății. Stimulentele cercetării instituționale contează. În lumea de astăzi, ei sunt prea des ghidați de politică, nu de știință. LINK (https://mises.org/fueling-freer-future)