Murray N. Rothbard - “Eroarea sistemului public”

Dar cum se face că numai agenţiile guvernamentale cer mai mulţi bani şi denunţă cetăţenii pentru că ezită să ofere mai mult? De ce nu avem echivalentele private ale congestiei traficului, şcolilor prost administrate, crizei de apă etc.?

Motivul e că firmele private îşi obţin banii meritaţi din două surse: plata voluntară a consumatorilor pentru servicii şi investiţia voluntară a investitorilor în aşteptarea cererii consumatorilor. Dacă există o cerere crescută pentru un bun deţinut privat, consumatorii plătesc mai mult pentru produs şi investitorii investesc mai mult în oferta sa, realizând astfel echilibrul între cerere şi ofertă, spre satisfacţia tuturor.

Dacă o cerere pentru un bun public (apă, străzi, metrou etc.) creşte, tot ce auzim este supărarea pe consumator pentru risipirea de resurse preţioase împreună cu supărarea pe contribuabil pentru că se sustrage de la o povară fiscală mai mare.

În întreprinderea privată afacerea curtează consumatorul şi îi satisface nevoile cele mai urgente; agenţiile guvernamentale denunţă consumatorul drept un utilizator problematic al resurselor sale. Numai un guvern, de exemplu, ar privi cu optimism interzicerea maşinilor private ca „soluţie” pentru problema străzilor congestionate. Mai mult, numeroasele servicii „gratuite” ale guvernului creează un exces permanent al cererii asupra ofertei şi, ca atare, „crize” ale produsului. Pe scurt, guvernul îşi dobândeşte veniturile prin confiscare coercitivă mai degrabă decât prin investiţie şi consum voluntar şi nu poate fi administrat ca o afacere. Ineficienţele lui majore, incapacitatea de a echilibra cererea cu oferta, vor garanta că guvernul e o sursă de probleme în peisajul economic[4].

22 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate