Acum câțiva ani un prieten stabilit la acea vreme în Irlanda îmi povestea cât de minunate sunt fondurile europene, cum s-a umplut Irlanda de ferme, cum s-au făcut toți irlandezii fermieri. Frumoasă poveste, doar că, a doua zi am căutat informații despre această „stâncă a abundenței”. Am aflat că fix în acele zile fermierii irlandezi luaseră cu asalt Dublinul pentru a protesta. Una dintre principalele cerințe ale protestatarilor era un price boost, fiind deranjați de prețurile mai mici din supermarket. Fermierii irlandezi cereau intervenția statului pentru a crește prețul cărnii și al lactatelor prin stabilirea unui preț minim.
Cum s-a ajuns în acea situație? Datorită malinvestițiilor încurajate de subvenții naționale și fonduri europene. Datorită redirecționării unor resurse de la activități mai productive către risipă.
Dezvoltarea fermelor irlandeze nu a răspuns unei cereri din partea pieței irlandeze sau europene. Acestea au apărut pentru că existau terenuri disponibile și banii „gratis” nerambursabili, buni de cheltuit pentru construcția de ferme. În calitatea lor de antreprenori, fermierii irlandezi nici măcar nu au încercat să anticipeze condițiile viitoare de pe piață. Adică fermele au fost făcute din motive eronate.
Faptul că „toți irlandezii și-au făcut ferme”, inclusiv pe stânci, aduce aminte de proiectele falimentare comuniste. Mai multe ferme înseamnă producție mai mare și prețuri mai mici, la care se adaugă concurența externă și capacitatea sau incapacitatea fermierilor de a-și exporta produsele.
Înainte de a le plânge de milă fermierilor trebuie să înțelegem că „toți irlandezii” fermieri sunt o minoritate față de consumatori. Consumatorii preferă de regulă prețul mai mic, și ar fi fost victimele unui eventual price boost. Fermierii sunt responsabili pentru propriile decizii greșite, încurajate de birocrații distribuitori de „bani gratis”.
Același lucru se va întâmpla și cu noile programe socialiste de redistribuire. În primul rând ele retrag resurse de pe piață. Subvențiile și fondurile europene nu sunt resurse nou create, ci doar retrase cu forța sau prin inginerie financiară frauduloasă (credite, tipărire de monedă etc.). Acele resurse ar fi fost direcționate de consumatori către o utilizare mai productivă.
Bineînțeles că birocrații au o întreagă listă de criterii conform cărora acordă fondurile europene. Dacă ar dubla sau tripla numărul criteriilor tot acolo s-ar ajunge. În mod normal birocratul este încurajat să acorde banii tuturor celor care îndeplinesc criteriile respective. Dar asta nu înseamnă că se ghidează cumva după piață. Care este cererea pentru produsul x? Cererea agreată poate fi o aproximare statistică accesibilă birocratului. În schimb, cererea locală specifică fiecărei zone, fiecărei întreprinderi în parte este ceva imposibil de aflat. Doar antreprenorii pot afla care este cererea pentru produsele lor, care sunt costurile de producție specifice fiecăruia. Utilizând calculul economic și intuiția își pot risca propriile resurse în încercarea de a anticipa condițiile viitoare de pe piață. Toate aceste informații specifice sunt indisponibile birocratului.
În plus, o listă de condiții și calificări nu garantează succesul în afaceri. Un fermier poate îndeplini toate criteriile pentru acordarea fondurilor și poate avea toate premisele unei întreprinderi de succes și cu toate acestea poate ajunge să ia o serie de decizii neinspirate care să îl ducă spre faliment. Piața este sistemul în care competența chiar contează și este probată de profitabilitate, nu doar de hârtii. Fermierul priceput și eficient nu poate fi stabilit doar criterii arbitrare.
Iar în final, dacă bugetarul ar fi să aleagă între nedepășirea cererii agregate și acordarea de fonduri unora care îndeplinesc criteriile, va fi încurajat întotdeauna către a doua variantă. Legea sau mai bine spus politica este astfel gândită, încât toți cei care îndeplinesc criteriile pentru acordarea de subvenții își vor primi banii. Nu contează dacă sunt sau vor fi cu adevărat productivi și nu contează nici dacă există cerere pentru produsele lor. Iar birocrații și politicienii cad întotdeauna în capcana keynesianismului crezând că stimulează economia.
Cum poate fi stimulată economia prin redistribuire fiscală? Argumentele lor ar fi că direcționează resursele către zone în care piața întârzie să o facă sau că ajută producătorii locali sau naționali.
Pentru primul caz există multe exemple de fugă a investitorilor. În spiritul „investițiilor socialiste” se întâmplă adesea ca investitori privați să fie atrași de către politicieni în zone total nefavorabile. Totul începe frumos, cu publicitate, felicitări, tăieri de panglici, dar mai ales subvenții, concesionări, scutiri de taxe și alte facilități fără de care niciun antreprenor nu ar fi fost dispus să-și riște resursele pentru acel proiect. Se întâmplă ca uneori facilitățile să aibă termen de valabilitate, fie unul dinainte stabilit, fie datorită unor schimbări politice. Dacă între timp condițiile pieței din zona respectivă nu s-au schimbat ca prin minune, spre surpriza și indignarea multora, „ticăloșii” de investitori își strâng lucrurile și pleacă. În acest caz poate fi vorba de o malinvestiție sau de un calcul al investitorului care a profitat de facilitățile oferite. „Fuga investitorilor” poate lăsa mulți consumatori nemulțumiți, mulți angajați fără locuri de muncă și poate duce chiar la declinul unor afaceri dezvoltate datorită prezenței acelor investitori. Doar că adevărații vinovați sunt politicienii, iar victimele nete sunt contribuabilii din alte zone sau țări care nici măcar nu au beneficiat de pe urma acelui proiect.
În cazul protecționismului fie avem de-a face cu o viziune îngustă, fie cu un calcul politic și electoral cinic al politicienilor și birocraților. Ei pretind că ajută grupuri sau categorii sociale și profesionale destul de bine definite și uneori bine organizate. Aceste grupuri cum ar fi diferitele patronate, asociații de producători, fermieri sau mari companii își vor susține financiar și electoral binefăcătorii. Unii politicieni și suporteri ai lor susțin folosirea protecționismului ca o armă împotriva politicilor similare ale altor state. Dar aceste calcule sunt total eronate deoarece victimele politicilor protecționiste sunt milioanele de consumatori și contribuabili ce sunt dispersați, dezorganizați.
Premisele „investițiilor publice” sunt groaznice – violență, șantaj, privilegii, mită, incompetență – dar principalul argument pe care țin să-l subliniez este: imposibilitatea atingerii propriilor scopuri. Pentru că ei nu investesc, ci doar cheltuie. Iar resursele nu sunt cheltuite conform dorințelor consumatorilor și nici în beneficiul multora dintre contribuabili.
Imposibilitatea calculului economic (Mises) și diviziunea cunoașterii (Hayek) nu sunt noțiuni noi, ci doar ignorate. Altfel am fi putut evita mai bine de un secol de socialism și risipă.
Pentru antreprenori este mult mai simplu. Prețurile factorilor de producție, ai mâinii de lucru (dacă nu este puternic reglementată), cererea pentru diferitele bunuri sau servicii și calculul anticipativ sunt instrumentele folosite. Toate aceste date sunt specifice, sunt date de loc și de timp. O tranzacție este un eveniment istoric, la fel și prețul. Antreprenorul trebuie să se orienteze către viitor, iar pentru asta are nevoie de informații corecte și intuiție.
Malinvestiția poate fi rezultatul propriilor erori, a indolenței sau a incapacității antreprenorului de a se adapta la noile condiții de pe piață. Dar se întâmplă tot mai des ca risipa să fie cauzată de politicile intervenționiste. Șansele pentru ca o activitate să eșueze sunt mai mari când nu operezi cu propriile resurse sau când prețurile nu sunt cele reale sau când cererea este stimulată artificial de obligații legiferate.
Falimentul este de preferat malinvestiției, acesta presupune redirecționarea resurselor înapoi către activități mai productive. În timp ce menținerea în viață a unei afaceri păguboase prin noi subvenții și ajutoare duce la o risipă mai mare, prețuri mai mari pentru consumatori, mai multe impozite și mai puține produse pe care aceștia și le doresc.
