Bătălia pentru o bancă centrală este o problemă care ne duce la începuturile Americii.
Federaliștii, conduși de Alexander Hamilton, doreau ca noul guvern american să asemene cu Imperiul Britanic împreună cu propria lor bancă centrală a Angliei. Li s-au opus republicanii Jeffersonieni, care au înțeles că o bancă centrală este o instituție periculoasă a corupției, de care ar beneficia o minoritate conectată politic.
Ambele părți au avut părţile lor de victorii și înfrângeri, ducând la înființarea Primei Bănci a Statelor Unite sub Washington, închisă ulterior de Jeffersonieni în 1811. O a doua bancă a Statelor Unite a fost creată în 1815 și apoi închisă de Andrew Jackson în 1836.
Cu toate acestea, mult mai vechi decât orice bancă centrală americană a fost dolarul – care a început ca o monedă de argint spaniolă folosită pe scară largă în colonii. În timpul Războiului de Independenţă, America și-a încercat mâna la o monedă de hârtie fără aur sau argint. Rezultatul a fost că Congresul continental a dobândit resurse și serviciu militar de la americani în schimbul unei monede instabile care s-a prăbușit în valoare.
Ca urmare, în 1792, s-a instituit o monedă naționale bazată pe aur și argint. Noua monetărie din SUA modela monedele într-un design patriotic, dar greutatea argintului a rămas aceeași ca și dolarul spaniol.
Cu monedele din întreaga lume susținute de aur și argint, comerțul global a beneficiat de ceea ce se numește standardul aur clasic. Acest standard internațional de aur a oferit un mecanism de piață automat pentru verificarea potențialului inflaționist al guvernului.
Dacă o țară, precum Mexic, și-ar umfla peso-ul de hârtie, rezultatul inevitabil ar fi plecarea aurului din țară în momentul în care băncile străine și-au răscumpărat banii de hârtie mexicani pentru suma corespunzătoare de aur și argint.
În timp ce capacitatea de a răscumpăra aurul la nivel internațional a impus un nivel de disciplină guvernelor naționale, intervențiile în economiile interne au reușit totuși să creeze expansiunile și crizele pe care le vedem în ciclurile economice.
Adesea, printr-un fel de privilegiu guvernamental, băncile ar fi protejate din punct de vedere legal pentru a tipări bani care nu sunt susținuți cu aur – ceea ce ar stimula investițiile în proiecte care altfel nu ar fi profitabile, ducând la criză.
După o criză financiară deosebit de gravă din 1907, rezultatul politicilor bancare proaste impuse pentru prima dată în timpul Războiului Civil, marile bănci de pe Wall Street au decis să promoveze crearea unei noi bănci centrale pe care se puteau baza pentru a se salva în timpul unei crize financiare.
Bancherii de pe Wall Street și politicienii aliați au înțeles că va fi dificil să convingă publicul american să creeze un instrument guvernamental atât de puternic și periculos. În planificarea creării acestei noi bănci, s-au întâlnit în locații secrete, cum ar fi Insula Jekyll, Georgia, folosind nume false. Ei au pus la cale o campanie națională de propagandă pentru a înşela publicul și oficialii aleși prin orice mijloace necesare.
În 1912, Woodrow Wilson a fost ales președinte într-o cursă din trei, cu mai puțin de 42% din voturi.
Un an mai târziu, el avea să semneze o lege pentru crearea Rezervei Federale.
La un scurt timp, costurile Primului Război Mondial aveau să forțeze guvernele din întreaga lume să înceapă să-și umfle masiv monedele – ceea ce a avut ca şi rezultat sfârșitul etalonului aur.
Deci, dacă standardul de aur clasic a funcționat atât de bine, de ce s-a stricat?
S-a stricat pentru că guvernelor li s-a încredințat sarcina de a-și ține promisiunile monetare, de a se asigura că lire sterline, dolari, franci etc., să fie întotdeauna răscumpărabile în aur, așa cum au promis ei și sistemul lor bancar controlat.
Guvernele au fost stimulate să permită băncilor să imprime mult mai mulți bani de hârtie decât aur la îndemână decât ar putea face pe o piață liberă.