În vara lui 1970, la scurtă vreme după terminarea facultății, s-a organizat repartizarea absolvenților pe posturile de profesori de română disponibile, în ordinea mediilor obținute. Ne-am întrunit toți absolvenții din țară din acel an într-o sală imensă (sala de sport a unui liceu din București), în care erau afișate pe niște stative posturile libere din întreaga țară. S-au făcut, bineînțeles, și aranjamente, în sensul că unele posturi, foarte convenabile, n-au fost afișate, ci repartizate direct și discret unor tineri din familii privilegiate. În general, însă, repartizarea a decurs corect.
Și eu, și Domnița, am procedat naiv. Întrucât în curând urma să ne căsătorim, am vrut să ajungem neapărat la aceeași școală și am căutat pe toate listele o școală cu două posturi libere, indiferent în ce localitate s-ar fi aflat. Singura care îndeplinea această condiție era Școala Generală din comuna Cajvana, județul Suceava. Dacă n-am fi avut această idee fixă – romantică, dar pierzătoare – ne-am fi putut găsi, fiecare pe cont propriu, câte un loc de muncă în școli mult mai accesibile, din împrejurimile Bucureștiului (una chiar din București) sau la o instituție la care visau mulți, Radiodifuziunea Română.
Și am mai fi putut face, dar n-am făcut. Am fi putut stabili data căsătoriei înainte de repartiție, ceea ce ne-ar fi adus fiecăruia cincizeci de sutimi în plus la medie și ne-ar fi dat posibilitatea să alegem posturi mai bune. Ne-am gândit însă că am înjosi ideea de cununie programând-o în funcție de interese practice. De ce să amestecăm într-o poveste de iubire o problemă administrativă?
Așa se explică de ce, până la urmă, am optat pentru acea localitate îndepărtată și obscură, Cajvana, de care până atunci nici nu auzisem (deși eu, cel puțin, ar fi trebuit să știu ceva despre ea, ca sucevean). Dacă totuși am făcut această alegere cu inima ușoară a fost pentru că aveam o imagine a satului românesc idealizată, luată din cărți și din propriile mele amintiri din copilărie, de pe vremea când mergeam în vacanțe la bunica, în Boroaia, satul dintre Fălticeni și Târgu-Neamț.
Dar satul românesc nu mai era demult așa cum mi-l imaginam eu. Era infirmizat, se urâțise, avea inserții de comunism dizgrațioase, ca urmele de bici pe un spate frumos. Lozincile scrise pe fâșii de pânză roșie cu litere albe fluturau deasupra ulițelor, mânjind imaginea nucilor bătrâni și solemni, a gardurilor de lemn, înnegrite frumos de trecerea vremii, a caselor de altădată, cuminți, scufundate în ele înseși. Hainele țărănești tradiționale erau completate de purtătorii lor cu „fâșuri” și șepci de vinilin. Nici noroiul nu mai era ca acela de altădată, mângâietor, sănătos-murdar (unii țărani, pe vremuri, își puneau noroi pe răni, ca un pansament). Aveam parte acum de un noroi fetid, nenatural, cu stranii irizații colorate, specifice reziduurilor de motorină, și cu un miros de putreziciune. Uriașa intersecție din centrul satului era acoperită de acest fel de clisă. Încă din prima zi, trecând pe acolo, mi-am pierdut definitiv în noroiul puturos un pantof, în zadar l-am căutat cu mâinile scufundate în mizerie până la cot.
În mijlocul satului se afla – se află și acum – stejarul bătrân de 800 de ani (datare cu carbon, deci reală), sub care s-ar fi odihnit cândva (probabil în 1476, în drum spre casă, după bătălia de la Războieni) Ștefan cel Mare. Aceste informații erau înscrise pe un panou alăturat, într-un stil triumfalist, ca și cum ar fi reprezentat una dintre marile realizări ale regimului comunist.
Oamenii din sat aveau o ostilitate sumbră față de autorități. Activiștii PCR aflați acolo nu înțelegeau nimic din viața așezării. Și mai și erau de o incultură rușinoasă. Un anume tovarăș Grigorean mi-a cerut să caut printre piesele lui Eugen Ionescu o piesă cu ilegaliști și s-o pun în scenă cu elevii. I-am explicat că Eugen Ionescu n-a scris niciodată piese cu ilegaliști (așa erau numiți, eliptic, comuniștii, care continuaseră să activeze, „eroic”, după scoaterea în afara legii a partidului comunist, în preajma războiului). „Căutați, căutați! – a insistat tovarășul Grigorean –, nu fiți comod, este imposibil să nu fi scris vreuna!”
*
Îmi aduc aminte, clar, cum s-a desfășurat unica mea participare la Luna cărții la sate. Era în februarie 1972, aveam douăzeci și patru de ani și jumătate și lucram ca redactor la revista „Tomis” din Constanța. În martie urma să plec în armată. Ca redactor al revistei „Tomis”, am fost cooptat într-un grup de scriitori și activiști care avea „sarcina” să participe la o întâlnire cu cititorii într-un sat (din păcate, nu-mi aduc aminte numele satului; fiind originar din Bucovina toponimele din Dobrogea mi s-au părut întotdeauna ciudate și greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc.). Într-o dimineață geroasă, ne-am suit cu toții într-un microbuz de la „gospodăria de partid” și „ne-am deplasat” în comuna în cauză. Ne-am oprit întâi la primărie („consiliul comunal”), unde am fost primiți cu țuică fiartă. Apoi ne-am mutat la căminul cultural, într-o sală neîncălzită, în care se vedeau aburii respirației ieșindu-ne din gură la fiecare cuvânt rostit. Scriitorii din grup erau un poet excentric, autor al unor versuri alambicate și ininteligibile, pline de cuvinte scrise cu majuscule și un prozator ambițios, cu mult temperament, atras de analiza psihologică (amândoi – scriitori lipsiți de cine știe ce talent, dar oameni pitorești și plăcuți – nu mai sunt azi în viață). Eu, în calitate de tânăr critic literar, trebuia să-i prezint publicului. Am luat loc toți trei la „prezidiu”, flancați de un activist de la secția de propagandă a Comitetului Județean al PCR și de altul de la Comitetul de Cultură. La aceeași masă s-a așezat și primarul comunei.
Publicul era format din cincisprezece-șaisprezece țărani obosiți de muncă și îmbrăcați gros, cu cojoace și căciuli – bărbații, iar femeile – cu basmale groase. Stăteau tăcuți și respectuoși în scaunele desperecheate aduse de prin birouri (era o sală relativ mică, nu sala de spectacole). Nu mai țin minte ce s-a spus. Dar mi-aduc aminte ce nedumeriți erau țăranii când poetul își declama cu emfază versurile din care nimeni (nici măcar eu, criticul literar) nu înțelegea nimic. Se uitau la el ca la un popândău ieșit pe neașteptate din pământ, în timp ce ei s-ar fi aflat la prășit. Trăznitele combinații de cuvinte, deși indescifrabile, nu îi plictiseau, ci îi uimeau necontenit și îi făceau să aibă o mină gravă, de filosofi.
Mai rău a fost când a început să citească prozatorul un fragment de roman, despre stări sufletești abisale, descrise în fraze arborescente. Țăranii și-au pierdut repede curiozitatea. După un timp, pe unii i-a cuprins și somnul. Își țineau bărbia cu mâna, dar în zadar. Tresăreau speriați când adormeau și încercau din răsputeri, dar în zadar, să rămână treji. Prozatorului nu îi era deloc milă de ei. Neavând parte de audiență în lumea literară, simțea nevoia să-și ia revanșa aici, pe seama unui public inocent și docil.
Am roșit pentru el. I-a chinuit, ca pe hoții de cai, mai bine de o oră, până la istovire. A urmat o masă festivă, oferită de un țăran mai înstărit, acasă la el. Acolo am remarcat – și n-am uitat nici până azi – cum mâncau activiștii. Nu arătau deloc că se bucură de bunătățile scoase la iveală, de gazdă, cu generozitate. Mâncau încruntați, stând în picioare. Aveau aerul că îndeplinesc o obligație, din devotament față de partidul comunist. Eu, lipsit de experiență, am reacționat entuziast la aducerea fiecărui fel de mâncare. Am lăudat pâinea scoasă atunci din cuptor, am lăudat vinul roșu și dulce extras din butoiul din pivniță. Și am mai și făcut o glumă care i-a făcut pe toți să încremenească (fără ca eu să înțeleg de ce). Am spus: „Dacă știam că se mănâncă așa de bine, aș fi participat de multe ori până acum la Luna cărții la sate.”
Urmarea: a doua zi am fost chemat la Comitetul Județean Constanța al PCR și certat aspru pentru denigrarea activității de culturalizare a maselor desfășurate de partidul comunist.