KGB a folosit ghizii şi traducătorii pentru a afla de la turiştii români ce cred cetăţenii de rând din dreapta Prutului despre invadarea Cehoslovaciei de către URSS, în 1968, criticată dur de Ceauşescu.
Relaţiile sovieto-române devin tensionate la începutul anilor '60. După retragerea trupelor sovietice din România în 1958, Bucureştiul începe să articuleze treptat o politică independentă în raport cu străinătatea.
Este repusă pe tapet chestiunea basarabeană, iar în presă şi literatură sunt date replici pretenţiilor sovietice cu privire la originea etnică a populaţiei din RSSM şi interpretărilor potrivit cărora Rusia ţaristă a „eliberat" în 1812 provincia pruto-nistreană, iar România ar fi „ocupat-o" la 1918.
CEHOSLOVACIA, 1968: CONTEXT ŞI REPLICA MOSCOVEI
Tensionarea relaţiilor sovieto-române atinge punctul culminant în 1968 în contextul „primăverii de la Praga". Cehoslovacia avea o industrie dezvoltată înainte ca sovieticii să-i impună regimul comunist, în 1945.
Destalinizarea, lansată oficial de Hruşciov la congresul al 20-lea al PCUS din 1956, nu a cuprins Cehoslovacia decât tangenţial şi relativ târziu, abia de la sfârşitul anilor '50-începutul anilor '60.
O aripă reformatoare a Partidului Comunist din Cehoslovacia a început, mai ales din 1967, să promoveze insistent un program care avea drept scop democratizarea societăţii cehoslovace şi renunţarea, în timp, la modelul politic comunist. Acest lucru nu avea cum să nu deranjeze Moscova.
Forţele conservatoare cehoslovace au apelat direct la Brejnev, dar acesta, când a văzut cât de dur e criticat Antonín Novotný, prim-secretar al Partidului Comunist cehoslovac, a preferat să accepte alegerea unui lider reformator, Alexander Dubček, la 5 ianuarie 1968.
În aprilie 1968, Dubček a făcut public programul său, care prevedea crearea „socialismului cu faţă umană", care să fie însoţit de creştere economică (accentul fiind pus pe bunurile de consum în detrimentul versiunii staliniste, bazată pe industria grea), libertatea presei şi a cuvântului, libertatea de circulaţie a persoanelor şi instituirea unui sistem pluripartidist.
URSS a organizat la Bratislava, pe 3 august 1968, o conferinţă a partidelor comuniste şi muncitoreşti, s-a vorbit despre dreptul Moscovei de a interveni în statele din blocul socialist în cazul în care există riscul revenirii „sistemului capitalist" (aşa-numita doctrină Brejnev).
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, forţele armate a cinci state ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia (era vorba de trupe ale URSS, RDG, Bulgariei, Poloniei şi Ungariei). România nu a participat la reuniunea de la Bratislava şi nu a dat semne că ar putea lua parte la o eventuală operaţiune militară, de aceea nici n-a fost invitată să participe la invadarea Cehoslovaciei.
Ceauşescu a decis să speculeze această situaţie şi a condamnat ocuparea Cehoslovaciei, ceea ce i-a atras simpatia unor largi segmente ale societăţii româneşti. Foarte mulţi intelectuali, care priveau anterior regimul comunist foarte critic, au aderat la PCR, printre aceştia fiind şi doi români originari din Basarabia, scriitorul Paul Goma, viitor disident, şi poetul Adrian Păunescu, viitor trubadur de curte al lui Ceauşescu.
TURIŞTI DIN ROMÂNIA ÎN RSSM, 20-26 AUGUST 1968
În perioada 20-26 august 1968, apogeul evenimentelor din Cehoslovacia, RSS Moldovenească a fost vizitată de patru grupuri de turişti din România. Veniţi după declaraţia lui Ceauşescu din 21 august, ei aveau temerea că vor fi trataţi necorespunzător în URSS.
Ghizii şi traducătorii instruiţi de KGB aveau menirea să afle ce gândesc cetăţenii români despre evenimentele din Cehoslovacia şi să încerce să le demonstreze că poziţia liderului român era una greşită şi neloială faţă de URSS şi lagărul socialist.
Membrii grupurilor de turişti din România erau, la rândul lor, supravegheaţi de către agenţi sau informatori ai Securităţii şi intrau cu dificultate în discuţii privind această problemă sensibilă care tensionase şi mai mult relaţiile sovieto-române.
CE CREDEAU MUNCITORII ROMÂNI
În public fiecare încerca să fie cât mai discret în legătură cu acest subiect. În discuţii private însă, unii turişti români erau mai vorbăreţi. KGB dorea să cunoască opinia turiştilor din diferite clase sociale, pentru a afla starea de spirit per ansamblu. Evident, şi structurile KGB din România acţionau în acest sens, dar s-a socotit de cuviinţă să fie a adunate informaţii şi de la turişti, care, primiţi foarte bine, ar fi putut exprima idei mai credibile şi reprezentative despre starea de spirit reală a societăţii româneşti.
Conform unui raport trimis pe 30 august 1968 de către N. Stepanov, şeful Direcţiei turismul străin de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, lui Ivan I. Bodiul, prim-secretar al CC al PCM, opinia românilor faţă de evenimentele din Cehoslovacia era diferită. Astfel, Constanţa Paiu, într-o discuţie cu ghidul G. M. Galan a spus că „poziţia lui Ceauşescu a nemulţumit toată familia mea. Nu vreau să cred că Armata Sovietică ucide cetăţeni paşnici ai Cehoslovaciei".
Marcela Celea, conducătorul aceluiaşi grup, spunea că „luarea de cuvânt a lui Ceauşescu la mitingul din Bucureşti a fost percepută de ea ca un prolog al războiului" şi că „la întreprinderi se organizează detaşamente înarmate", iar la Craiova, în cadrul adunării activului de partid, a fost lansată lozinca privind apărarea patriei socialiste.
De aceea, continua Celea, lumea nu prea voia să plece din localitatea de reşedinţă, ca să nu fie prinşi de război pe drumuri. Muncitorul Pleşa, din Râmnicu Sărat, în discuţie cu ghidul P. A. Eşanu, a declarat: „sunt mâhnit că nu există unitate de vederi între URSS şi România cu privire la evenimentele din Cehoslovacia, iubesc şi respect oamenii sovietici".
O ACŢIUNE REPROBABILĂ
Tot el mai spunea că după declaraţiile lui Ceauşescu din 21 august, muncitorii din România ar fi în dilemă, nu ştiu ce să creadă, întrucât nu ştiu „adevărul" despre cele întâmplate.
După ce ghidul Eşanu i-a spus că în spatele liderilor cehoslovaci stau forţe capitaliste din Occident care vor să abată Cehoslovacia de la „calea cea dreaptă", a socialismului, Pleşa s-ar fi pus pe gânduri şi ar fi spus că nu cunoştea asemenea detalii.
Alt turist, un anume Vârlan, a afirmat că „este poziţia guvernului nostru, dar nici pe departe nu gândesc aşa toţi cetăţenii". Erau însă şi cetăţeni români care îşi exprimau convingerile în mod tranşant.
De exemplu, Vladimir Babiac, electrician, declara: „Aţi săvârşit o acţiune reprobabilă ocupând Cehoslovacia. Nu daţi voie popoarelor să-şi decidă soarta aşa cum vor ele".
După ce acelaşi ghid, Eşanu, îi va aduce la cunoştinţă că decizia nu a fost luată doar de sovietici şi că a fost susţinută de „partidele comuniste frăţeşti" (Declaraţia de la Bratislava) şi de „muncitorii cehoslovaci" (declaraţia muncitorilor de la ATO-Praga), Babiac şi-a exprimat, a doua zi, nedumerirea, spunând că „totuşi trebuiau folosite alte metode pentru a rezolva situaţia din Cehoslovacia".
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/primavara-de-la-praga-perceptii-sovieto-romane-i
A fost România aproape de o invazie sovietică în 1968?
În timp ce Marea Adunare Naţională vota prin decret poziţia oficială a României cu privire la evenimentele din Cehoslovacia în şedinţă extraordinară, la Bucureşti soseau informaţii cu privire la o iminentă invazie din partea Ungariei, Bulgariei şi URSS-ului. Interesat de ipoteza refugierii pe teritoriul iugoslav, de unde, în cazul unei invazii, să conducă rezistenta naţională, Ceauşescu s-a întâlnit pe 24 august cu Tito în localitatea aproapiata de graniţă Vârşeţ. Tito l-a asigurat că se poate retrage oricând pe teritoriul iugoslav, cu condiţia să o facă fără trupe înarmate.[1]
Ceauşescu, după ce trupele Pactului de la Varşovia au intrat în Praga:Acu-i rândul meu!
La sfârşitul lui august 1968, situaţia lui Ceauşescu era complicată. După unele date ale Securităţii, la graniţele României cu Uniunea Sovietică fuseseră masaţi 235.000 de soldaţi aparţinând Comandamentelor Odessa, Lvov şi Kiev. În dreptul gurilor Dunării şi al litoralului românesc al Marii Negre staţionau nave ale flotei sovietice. Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat, i-a înmânat o notă lui Anatoli Dorînin, amdasadorul sovietic la Washington, prin care cerea:să nu invadeze România, întrucât cosecintele vor fi impredictibile. În onoarea zilei de 23 august, Ciu En-Lai a afirmat că România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez, cel puţin aşa îi transmitea Ceauşescu lui Tito. Cornelui Mănescu, reprezentantul României la ONU, i-a cerut reprezentantului american, George Bol, ajutor din partea guvernului SUA, în sensul unei declaraţii din partea preşedintelui american. În acest sens, preşedintele Johnson a declara:Nu asmuţiţi câinii războiului.[2]În interiorul forţelor sovietice şi a statelor membre ale Pactului de la Varşovia care participaseră la invadarea Cehoslovaciei era larg răspândită ideea că România va fi invadată şi ea.[3]
Ceauşescu se pare că vedea invadarea Cehoslovaciei ca un prim pas, ce ar fi fost urmat de o invadare a României. Conform spuselor lui Ion Pacepa, după ce a aflat de intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Praga, Ceauşescu a spus:Acu-i rândul meu.[4]
Măsuri pentru rezistenţă
Ceauşescu a luat o serie de măsuri care ar fi complicat o posibilă invazie a trupelor ţărilor din blocul estic în România. În primul rând, a înfiinţat Gărzile Patriotice. În al doilea rând, pe 13 noiembrie Marea Adunare Naţională a votat o lege privire la Pregătirea Tineretuluipentru Apărarea Patriei, introducând obligativitatea urmării de cursuri de pregătire militară pentru toţi elevii. Nu în ultimul rând, pe 23 august Ceauşescu s-a întâlnit cu doi acivisti cehoslovaci de rang înalt, în vederea formării unui eventual front comun de apărarea împotriva Moscovei.[5]Securitatea a analizat modul în care se desfăşurase invadarea Cehoslovaciei pentru a anula posiblitatea repetării unui asemenea scenariu şi în România. Aeroporturile au fost puse sub pază strictă, iar numărul turiştilor sovietici a fost atent monitorizat.[6]Exista o neîncredere profundă între cei trei lideri de la Bucureşti, Ceauşescu, Bodnăraş şi Maurer, şi autorităţile de la Moscova. Refuzul autorităţilor române de a permite operaţiuni militare pe teritoiul sau a făcut dificil un scenariu că cel aplicat în Cehoslovacia.[7]
Ziua de 23 august este sărbătorită cu mare fast la Bucureşti. Programate să defileze după parada militară, Gărzilor Patriotice li se schimbă traseul pentru a trece ostentativ prin faţa ambasadei sovietice.[8]Era încă un semnal clar pe care secretarul general voia să-l transmită la Moscova:românii vor rezista oricărei intervenţii.
Pentru organizarea rezistenţei s-a elaborate un plan în cadrul Securităţii. Planul a fost elaborate de Direcţia a XI-a (Direcţia Tehnică) a Consiliului Securităţii Statului, fiind încheiat abia în 1970. Purtând numele de cod Rovine-IS-70, planul prevedea antrenarea întregii populaţii pentru apărarea teritoriului naţional.[9]
Sprijinul Occidentelui:declaraţii de principiu
Ambasadorul României la Washington, Corneliu Bogdan, s-a întâlnit cu Mike Mansfield, liderul majorităţii democraţie din Senat, şi cu Charles Bohlen, adjunctul Secretarului pentru Afaceri Politice. Scopul său era obţinerea unui sprijin din partea americanilor, de orice natură, pentru a rezolva o eventuală criza românească.[10]Imediat după 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică de sprijin din partea Chinei. În acelaşi sens, ambasadorul României la Beijing i-a solicitat lui Zhou En-Lai o întrevedere.[11]
Administraţia Johnson lua în serios posiblitatea unei intervenţii în România, de vreme ce consilierul preşedintelui a întocmit un proiect al unei declaraţii care condamnă presupusa invazie în:Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii ei au întreprins încă o acţiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii teritoriale şi suveranităţii unor naţiuni independente.[12]Pe 30 august, Rusk l-a avertizat personal pe Dobrînin că vor urma repercursiuni grave în cazul unei invadări a României.[13]
Informaţii venite din Occident nu erau deloc încurajatoare pentru România. Tracand peste declaraţiile de principiu, prelungirea ipotetică a invaziei Cehoslovaciei în România era considerată o problemă internă a Tratatului de la Varşovia. Singura excepţie, notabila de altfel, a fost Republica Federală Germană, dar aceasta singură nu avea destul de multă putere pentru a interveni efectiv în ajutorul României.[14]
Istoricul Ovidiu Bozgan susţine că interesul Occidentului era să reducă tensiunea dintre România şi URSS. Ambasadorii occidentali care trec în această perioadă pe la Ministerul de Externe, aducând avertismentul unei invazii iminente, ar fi urmărit nu să-i facă pe romani să-şi pregătească armata, ci să-i facă să calmeze situaţia. Să-i determine aşadar să încheie conflictul cu Moscova.[15]
Cum s-a rezolvat criza românească
Tensiunea dintre România şi celelalte state din blocul comunist se reduce constant. Întrunirea Comitetului Executiv de pe 25 august a avut ca subiect de discuţie mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor maghiare din estul Ungariei, dar şi ale diviziilor sovietice din RSS Moldoveneasca. Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol şi-au exprimat îngrijorarea puternică, iar Bodnăraş i-a asigurat că se iau toate măsurile pentru a preîntâmpina o invazie.[16]În aceeaşi zi a avut loc întâlnirea dintre Ceauşescu şi ambasadorul sovietic la Bucureşti, Basov. După această dată, tonul propagandei româneşti a devenit semnificativ mai blând când se referea la acţiunile Moscovei.[17]
Gheorghe Lupeş susţine că, după discuţia cu Ceauşescu, Basov ar fi folosit un telefon public, evident înregistrat, pentru a transmite Moscovei:Am vorbit cu comandantul, nu va mai latra, nu va mai lătra.[18]
După discuţia cu Basov, se poate spune că luciditatea a luat locul entuziasmului în politica externă românească. Corneliu Mănescu, atunci când este întrebat de consulul francez la New York dacă România şi Iugoslavia ar fi dispuse să critice deschis în Adunarea Generală a ONU invadarea Cehoslovaciei, a răspuns foarte prudent.[19]
De ce nu au invadat sovieticii România?
România nu avea pentru Kremlin importanta strategică pe care o avea Cehoslovacia şi nu era nici atât de aproape, în primul rând geografic, de influenţele occidentale. Din aceste motive, Cehoslovacia era mult mai importantă în blocul socialist decât România.[20]Pentru Moscova, Cehoslovacia era vitală, România avea o importanţă secundară.
Politica externă a României, chiar dacă s-a deschis către Occident şi şi-a urmărit interesul naţional, a servit de multe ori indirect interesele Uniunii Sovietice. Nu doar ca un canal de comunicare diplomatică, dar şi ca modalitate prin care Moscova putea avea acces la tehnologie din Occident.[21]
Ceauşescu a urmărit constant o politică externă bazată pe interes naţional, nu pe loialitate faţă de Moscova. Accentuând opţiunea pentru comunism pentru a linişti Kremlinul, a încercat să câştige în acelaşi timp spaţiu de manevră în plan extern prin declararea României ţară socialistă în curs de dezvoltare. Ceauşescu nu a fost, evident, capabil să depăşească statutul de aliat al Moscovei şi nu a urmărit niciodată acest deziderat.[22]
Dusk le-a spus romanilor că au avut patru scenarii pe care să le aplice în timpul crizei. Primul era legat de o conştiinţă a Moscovei şi a sateliţilor săi. Al doilea se baza pe o reacţie violentă a comunităţii internaţionale. Aceste două scenarii fuseseră aplicate în timpul crizei cehoslovace şi nu au dat roade. Al treilea scneriu avea drept punct esenţial unitatea internă, între partid şi popor. Ultimul plan era legat de riscul unei rupturi diplomatice între URSS şi Occident. Acelste ultime două cărţi se pare că au fost atuurile României în 1968.[23]