În comunismul meu, trebuia să ne grăbim să ne întoarcem acasă la o anumită oră, dacă eram în vizită sau prin oraș. Nu pentru că nu ne-ar fi plăcut, dar pentru că așteptam un telefon. Expresia asta – “aștept un telefon” – nu mai este folosită astăzi. Nu mai aștepți telefoane, apelurile pot veni oricînd și le poți prelua oriunde te-ai afla, grație micului aparat din buzunar.
Dar iată cîteva amintiri din perioada în care telefonul din casă era un obiect extrem de important, care avea propriul său loc, de obicei pe o măsuță specială (chiar „masă de telefon“ se numea în magazine), așezat elegant pe un milieu sau pe cartea de telefon, cu un carnețel de notițe și un creion alături.
Telefonul cu manivelă
Era cel mai vechi model de telefon pe care-l cunoșteam la acea vreme. Nu mai știu cum de reușiseră bunicii să-l instaleze la țară, dar era util. Alb, cu o manivelă neagră în dreapta. Ca să-l folosești, îl țineai cu mîna stîngă și cu dreapta învîrteai manivela energic. Ridicai imediat receptorul și sperai să-ți răspundă centralista. Dacă nu-ți răspundea, nu auzeai nimic, nu era ton.
După ce-ți răspundea „domnița“, spuneai în ce oraș vrei să vorbești și cu ce număr. Era amuzant că în sate nu trebuia să spui numărul, ci doar numele, ca pe la începuturile telefoniei, cînd agenda era formată din cîteva zeci de abonați.
Închideai și așteptai. Dura foarte mult timp, dacă sunai în alt județ sau, doamne ferește, în străinătate! Mai depindea și de ziua și ora cînd voiai apelul, pentru că centrala avea și ea fișe limitate, nu putea administra foarte multe apeluri simultane.
Te suna centralista după un timp, te întreba dacă tot tu ești și-ți comunica pe un ton metalic:
Aveți legătura cu număul XXXXXX“.
Te puneai pe vorbit și, cam la un minut, domnița te întrerupea:
Vorbiți?“
N-am înțeles niciodată care era sensul acestei verificări… Poate pur și simplu voia și ea să vadă în cît timp îi eliberezi linia, ca să mai beneficieze și alții de minunea telefoniei fixe. La final, centralista îți spunea cît ai vorbit și cît va costa. Costul respectiv se regăsea pe factura lunară, alături de abonament.
Două povești amuzante legate de telefonul cu manivelă:
Tataia a lucrat o perioadă ca paznic de noapte la IAS-ul din sat (Întreprinderea Agricolă de Stat). Într-o seară, aveam chef de glume și am făcut o comandă de convorbire cu postul de pază de la acea unitate. Centralista m-a sunat după un timp și a stabilit legătura. Tataia se trezise brusc din somn. I-am spus, cu vocea schimbată prin ecranarea gurii cu o batistă, că sunt inspectorul Icsulescu și că-l suspectez că doarme în post. El a încercat să nege, s-a bîlbîit, ce mai, a ieșit bine! Evident că a doua zi dimineață era posomorît cînd i-a povestit bunicii despre apelul telefonic. Am rîs bine atunci.Mai dădeau și alții telefoane de la noi, mai ales cînd postul lor telefonic era deranjat. Odată, a venit preotul să sune și, a învîrtit atît de tare manivela aia, încît a rupt-o. A durat un timp pînă ni s-a adus alt telefon. Tot cu manivelă.
O precizare: vă dați seama că telefonistele de atunci erau prețuite de Securitate, pentru că ele puteau asculta întreaga convorbire… Mama a lucrat ca telefonistă (de aici vorbitul ei tare), dar n-am reușit să o trag destul de limbă pe acest subiect.
Telefonul cu disc și aparat de ascultare
Dar ce, credeți că scăpasem de comanda prin centrală doar pentru că aveam disc? Nu! De data asta, ridicai receptorul și apăsai de mai mult ore pe furcă pînă răspundea centralista. Urma procedura normală: îi spuneai cu cine vrei etc.
La un moment dat, s-au schimbat centralele și se puteau efectua apeluri automate! Formai numărul, cu prefix sau fără și răspundea omul direct! Mai delicat era la convorbirile în străinătate, acolo tot prin telefonistă treceai. Deh, trebuia să te verifice totuși înainte Securitatea…
Tata instalase la țară o sonerie la colțul casei. Era foarte utilă, mai ales cînd mamaia și tataia erau cu treburi prin curte și eu hălăduiam prin vie sau prin agud. Cînd începea să sune aia, nu se mai oprea pînă nu răspundeai. Țîrîitul era continuu, fără întreruperi așa cum au soneriile normale. Dar era mare bucurie cînd suna! Alergam prin curte după mamaia sau tataia și-i tîram la telefon. Era legătura cu lumea, puteau fi vești de la părinți!
Altă amintire: aflasem eu de la copiii din fața blocului că poți face telefonul din casă să sune singur. Învîrteai de la cifra 9 sau 0, nu mai țin minte, de cinci ori, dar a cincea oară puneai receptorul la loc înainte ca discul să ajungă la capăt. Într-adevăr, telefonul suna! De aici, o serie de farse cu părinții, pe care ei nu prea le gustau.
Cele două telefoane din casă
Ambii părinți au lucrat la poștă. La acea vreme, instituția se numea PTTR (Poștă – Telegraf – Telefon – Radio), deci avea de-a face cu tot ce ținea de comunicare la acea vreme. Așa se face că aveam în casă mereu două telefoane funcționale – unul pe hol și unul în dormitor. Sunau amîndouă cînd cineva ne apela. Răspundeai la oricare din ele, dar normal că de multe ori mă jucam ridicînd pe ascuns receptorul celui de-al doilea, ca să ascult conversația. Aveam stofă de securist…
Cînd telefonul era ascultat de băieții cu ochi albaștri, auzeai la început un triplu păcănit, semn că a fost activat dispozitivul de ascultare. La noi s-a auzit foarte rar acel semnal, deci eram „curați“ din punctul de vedere al urmăririi. Pacepa spune în “Orizonturi roșii” că, la un moment dat, s-a decis înlocuirea tuturor telefoanelor vechi cu unele noi, care aveau un dispozitiv de ascultare mai performant. Îmi amintesc de acel moment, noul telefon părea mai șmecher, dar evident că am făcut legătura cu ascultarea mult mai tîrziu în viață.
Prin casă mai aveam și tot felul de accesorii – galene, cabluri, receptoare. La un moment dat, am construit un interfon cu două galene și două baterii de 12 V, care funcționa destul de bine. Am făcut niște probe din dormitor în dormitor cu sora mea, dar ne-am plictisit repede și l-am abandonat.
Telefonul cu cuplaj
Ziceam mai sus că puteai răspunde la oricare din cele două telefoane din casă. Cam așa se întîmpla și dacă aveai telefonul cuplat, doar că a doua persoană care răspundea era un vecin. Practic, pe o singură linie telefonică erau două posturi telefonice. Abonamentul costa cu 50% mai puțin pentru fiecare dintre vecini.
Telefonul suna…ambii vecini răspundeau…în funcție de cine era la capătul firului, unul dintre vecini închidea
Dacă voia, pentru că putea la fel de bine să rămînă pe linie și să asculte convorbirea. V-ați prins, era o altă metodă ieftină de control al populației.
Puteai face o șmecherie: îți anunțai prietenii să lase să sune de 3 ori, să zicem, apoi să închidă și să sune iar. Așa știai că e pentru tine și răspundeai numai tu. Vecinul cuplat îi anunța pe ai lui să lase să sune de 4 ori, să zicem. Același sistem încă se mai practică la vilele unde există la poartă o singură sonerie pentru tot imobilul.
Și s-a dus telefonul fix…
Nu mai țin minte momentul în care am renunțat la telefonul fix, dar cred că a fost atunci cînd a apărut o ofertă de la o companie, cu cablu TV și telefon (nu era cazul pentru Internet, nu mai locuiam cu părinții și lor nu le trebuia net). La un moment dat, am renunțat și acest telefon. La fel de firesc cum a intrat telefonul în viața mea, la fel de lin a ieșit. Am intrat în iureșul telefoniei mobile, din care nu vom ieși prea curînd.
https://www.cyberculture.ro/2014/04/30/comunism-telefoane/