Origini
Alexandru era fiul lui Roman I (domn al Moldovei între anii 1391-1394) și al soției acestuia, Anastasia. Făcea deci parte din dinastia Mușatinilor, primii doi voievozi din această dinastie fiind frații Petru Mușat și Roman I. Lui Roman I i-a succedat la tron fiul său cel mai mare, Ștefan I (1394-1399), apoi alt fiu, Iuga Ologul (1399-1400), ambii dintr-o căsătorie cu o prințesă de origine lituaniană, fiind frați vitregi ai lui Alexandru[1].
Domnia
În anul 1400, cu sprijin militar de la Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, Alexandru l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe fratele său vitreg Iuga Ologul.[2]
Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun a fost, în general, o perioadă pașnică, aceasta și ca rezultat al politicii abile a voievodului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia, puterile dominante în zonă. Recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello (a incheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415, făgăduindu-i ajutor împotriva oricărui dușman), Alexandru cel Bun și-a asigurat sprijinul Poloniei față de încercările Ungariei de a controla importantul drum comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă.
Mai târziu, tratatul de pace dintre Polonia și Ungaria (Lublau, 15 martie 1412) a reprezentat un pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost însă aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită conflictelor ulterioare polono-maghiare. În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii mari purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, în 1422, ambele câștigate de către polonezi, și în care aportul contingentului moldovean a fost apreciat de cronicarii acelei epoci. În 1420 au avut loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, turcii asediind Chilia și Cetatea Albă, dar fără succes, Alexandru reușind să le apere.
În timpul domniei sale, Moldova atinge cea mai mare întindere teritorială de până la acea dată: de la Milcov la Hotin și de la Ceremuș la limanul Nistrului. În 1413 a luat în stăpânire și Pocuția.
Alexandru cel Bun s-a preocupat în mod deosebit de organizarea administrativă (teritoriul Moldovei fiind împărțit în 24 de ținuturi), juridică (pe lângă legea nescrisă „obiceiul pământului” sau „legea țării” apare și o lege scrisă, Zacon, întocmită după legile bizantine), militară și religioasă. A întocmit la curtea domnească de la Suceava dregătoriile deosebite după felul afacerilor statului, într-un fel oarecum asemănător cu cele existente deja în Țara Românească.[3]
Perioada de relativă liniște din vremea sa a permis dezvoltarea economică a târgurilor Moldovei, mai ales că acestea se găseau pe importantele drumuri comerciale către nordul și centrul Europei. Un astfel de drum era cel moldovenesc care făcea legătura dintre Galați, Chilia și Cetatea Albă, de-a lungul văii Siretului, cu Cracovia și Liov, importante orașe din Polonia. În 1408 Alexandru cel Bun oferă un privilegiu comercial liovenilor (act în care este atestat pentru prima dată orașul Iași); de asemenea și brașovenii au beneficiat de un privilegiu asemănător.[4]
Sfârșitul
Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432. A fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa.
În anul 1932, când s-au împlinit 500 de ani de la stingerea din viața a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței, sub două bolți de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unor ample serbări naționale, omagiu adus voievodului care a intrat în istoria țării sub numele de „părintele Moldovei”. O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului (Alexandru cel Bun). Slujba parastasului a fost oficiată de Înalt Prea Sfințitul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Tot atunci s-a sfințit și statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu, situată chiar lângă biserică, pe latura de sud a acesteia.