De la Moldo-Valahia la România Mare, familiile boiereşti au influenţat decisiv istoria politică, socială, economică şi culturală a teritoriilor româneşti. Reformatori, revoluţionari sau oameni politici, boierii au fost cei dintâi şi mai importanţi agenţi ai modernizării României.
Este adevărat, modernizarea nu trebuie privită la singular, căci ea este doar o parte dintr-un mai amplu tablou. În secolul XVIII şi mai ales în secolul XIX, Imperiul Otoman, trecut printr-o serie de eşecuri, pune accentul pe reformarea şi modernizarea propriului sistem politic. Consecinţa: imperiul nu mai contraatacă schimbările din teritoriile aflate sub dominaţia sau influenţa puterii otomane. În plus, la începutul secolului XIX, Rusia îşi asumă misiunea de ţară civilizatoare, chiar dacă imixtiunea sau influenţa sa în treburile interne sunt uneori o frână în dezvoltare. Dar contribuţia determinantă rămâne cea a Occidentului.
Elita românească vorbeşte despre sincronizare, îşi afirmă nevoia de a fi în rând cu cei mai mari din Europa. „Vremea este a ne deştepta“, scrie Dinicu Golescu la începutul secolului XIX, după ce călătoreşte în Vest. „Oare noi, pe lângă cele puţine ce ştim, n-am putea să ne mai împrumutăm de la dânşii?“, se întreabă şi Eufrosin Poteca, cleric cu şcoli la Pisa şi la Paris. Boierii educaţi la marile universităţi occidentale se întorc acasă şi, de aici, îşi reclamă locul în Europa un pic mai civilizată. Aderă la idealurile vestice, cu toate moravurile şi modelele lor.
„Mai întâi, soluţia e imitaţia şi împrumutul, indiferent că e vorba despre codul civil francez ori despre ideile de libertate şi egalitate ale revoluţiilor europene. Încet, se conturează şi un model autohton, construit însă pe scheletul de import. În ciuda rezistenţei unei societăţi mai degrabă conservatoare, schimbările sunt vizibile: sunt urmărite transformarea şi regândirea întregului sistem politic, administrativ, economic, legislativ, redefinirea tradiţiei, a familiei, a raporturilor cu Biserica, a identităţilor sociale“, susţine istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Acest proces presupune şi consolidarea unei clase de intelectuali, majoritatea proveniţi din familii înstrărite. Tranziţia e lungă, interminabilă ar spune mulţi. Dar totul începe datorită entuziasmului unor boieri călători, ambiţionaţi să transforme România într-o ţară occidentală. Se întâmpla acum peste 200 de ani.
„Aristocraţia e o stare de spirit“, i-a scris odată un ziarist snob moştenitorului uneia dintre familiile boiereşti ...... Bărbatul, un erudit inginer, a privit textul şi a surâs înţelegător, duios. Numai simţul umorului a salvat situaţia. De ce această gravă, nepermisă greşeală?
Astăzi, titlul popular de boier ţine seama de un singur aspect: puterea financiară, bogăţia. Ai bani, eşti boier. Aşa merg lucrurile. Vedeţi, titlul acesta s-a deteriorat atât de mult încât şi-a pierdut complet însemnătatea de altădată. Astăzi, boierul e magnet de pizmă zdravănă. Poate o reminiscenţă a stalinismului românesc, când boierul era considerat exploatator, poate simpla invidie stârnită de comparaţie, nici nu are importanţă.
Altceva era nobilimea odinioară. Ca să fii boier în România de-acum 100 de ani şi chiar de mai înainte, trebuia să ai un capital economic sănătos, de o natură aparte – castele, conace, moşii –, un capital social şi un capital simbolic. Fiecare dintre acestea, la fel de importante.
„De pildă, capitalul social trebuie întreţinut prin tot felul de serate, valsuri şi dineuri, ceaiuri şi vizite multe. Şi, chiar dacă nu pare cine-ştie-ce muncă să dai «Bună ziua!» la chermeze şi oficii, capitalul social al unui nobil de România a fost dintotdeauna de importanţă aleasă. Este, practic, reţeaua de relaţii pe care e obligat s-o aibă orice om puternic“, explică istoricul Filip-Lucian Iorga.
Capitalul simbolic l-a făcut însă pe boier cu adevărat boier. Adică farmecul, carisma, acel „Je ne sais quoi“ sau acel Factor X, dacă vreţi. Nu e vorba doar de o distanţare de manierele vulgului, nu e doar înţelepciunea ori felul în care poartă pălăria şi bastonul. Boierul trebuie să fie om de lume, savant, dar practic, salonar, dar popular. Asta-nseamnă să fii boier mare. Nu funcţia îl face pe boier. Există familii foarte vechi care nu au deţinut niciodată mari dregătorii, aşa cum există familii foarte bogate, care au dat domnitori, dar de extracţie mai modestă. Chiar şi boieri în şalvari cu işlic au fost în România, trebuie să ne credeţi.
De pildă, capitalul social trebuie întreţinut prin tot felul de serate, valsuri şi dineuri, ceaiuri şi vizite multe. Şi, chiar dacă nu pare cine-ştie-ce muncă să dai «Bună ziua!» la chermeze şi oficii, capitalul social al unui nobil de România a fost dintotdeauna de importanţă aleasă. Este, practic, reţeaua de relaţii pe care e obligat s-o aibă orice om puternic. Filip-Lucian Iorga, istoric
Pe lângă perspectiva socială, care determină comportamentul şi maniera de afirmare a propriei identităţi, şi pe lângă perspectiva economică, care defineşte statutul boieresc, implicarea boierimii în funcţiile politice, militare şi administrative ale statului era un soi de interes obligatoriu. De la sfatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, cele mai multe dregătorii sunt moştenite sau, în orice caz, tranzacţionate de la o generaţie la alta. E perioada marilor ctitorii – iar aceasta dă măsura exactă a influenţei şi a moştenirii pe care au lăsat-o nobilii din România.
De fapt, aristocraţia nu e doar o stare de spirit – oricât de bogat spiritual s-ar simţi un oarecare ziarist. Aristocraţia e despre genealogie, capital şi istorie. E despre moştenirea concretă şi simbolică a celor mai importante nume din România.
preluat din ADEVĂRUL