ONG-ISMUL: ARISTOCRAȚIA PRETINS MORALĂ A NOILOR TIMPURI

În România postdecembristă, odată cu apariția liniilor de finanțare „pentru societatea civilă”, s-a conturat treptat o formă complet nouă de putere publică: puterea pretins morală, profesionalizată.

Nu este o putere întemeiată pe vot, pe reprezentativitate, pe tradiție sau pe legitimitate democratică Nu își are rădăcina în comunități reale, în autoritatea culturală sau în experiența istorică a poporului român.

Ea se sprijină pe alte trei baze: accesul la resurse financiare externe, vizibilitatea mediatică disproporționată, limbajul normativ importat, care conferă aparența superiorității morale.

Dacă în anii ’90 ONG-urile erau mici, idealiste și deseori marginale în spațiul public, începând cu anii 2000 ele se transformă în instituții paralele, bine finanțate, stabilizate birocratic și perfect integrate în rețele transnaționale. Nu mai sunt grupuri civice; devin actori politici indirecți, cu pretenția unei autorități morale pe care nimeni nu le-a conferit-o prin vot.

Puterea lor nu vine din popor, ci din granturi. Nu vine din cultura română, ci din paradigme occidentale. Nu este susținută de realitățile României, ci de interese și agende globale.

Astfel s-a născut — lent, dar inevitabil — ceea ce putem numi cu exactitate:

aristocrația pretins morală a noilor timpuri.

Ea funcționează ca un strat suprapus peste societate, cu următoarele caracteristici:

1. Are autoritate pretins morală fără responsabilitate democratică

ONG-urile se prezintă ca „vocea societății civile”, dar nu sunt alese, nu reprezintă comunități, nu dau raport în fața nimănui. Cu toate acestea, emit judecăți morale definitive asupra: instituțiilor statului, bisericii, tradiției, valorilor culturale, politicilor publice, orientării societății românești.

2. Are influență politică fără legitimitate politică

Deși nu se supun votului, multe ONG-uri: scriu proiecte de lege, influențează strategii guvernamentale, prescriu direcții educaționale, stabilesc „standarde morale” în spațiul public, fac presiuni asupra justiției, participă la negocieri informale.

Puterea lor este reală, dar nedeclarată.

3. Are vizibilitate mediatică fără reprezentativitate socială

Presa — adesea finanțată în aceleași rețele — amplifică vocea ONG-urilor până la a o transforma într-o „voce oficială a moralității”. Astfel, câteva zeci sau sute de oameni ajung să dea tonul pentru milioane.

4. Valorile pe care le promovează nu sunt orginar românești, ci importate

ONG-urile importante nu pleacă de la: ethosul românesc, spiritualitatea ortodoxă, nevoile comunităților locale, tradițiile culturale, proiectul național.

Pleacă de la: manuale occidentale, paradigme globaliste, limbajul drepturilor reinterpretate politic, prioritățile finanțatorilor internaționali.

5. Puterea lor crește în absența poporului

Pentru că nu există mecanisme de control democratic: nu contează dacă societatea respinge direcția propusă de ONG-uri, nu contează dacă agenda lor contrazice tradițiile poporului, nu contează dacă politicile lor generează rupturi sociale.

Sunt protejate de un dublu scut: scutul finanțării, scutul unei pretinse moralității declarate.

Concluzie scurtă

ONG-ismul românesc a evoluat, în doar două decenii, de la activism pur, spontan și patriotic la o structură profesionalizată cu rol quasi-politic. Nu servește poporului, ci servește paradigma globală. Nu crește din solul românesc, ci din pământul fertil al finanțărilor externe.

Astfel, o nouă aristocrație a apărut: aristocrația pretins morală — o elită fără rădăcini, dar cu putere; fără popor, dar cu autoritate; fără tradiție, dar cu pretenția de a defini viitorul României.

1. De la activism autentic la industrie civică

La începuturile tranziției, ONG-urile românești au apărut ca insule de respirație civică într-o societate aflată în derivă. Erau fragile, improvizate, lipsite de resurse, dar animate de o energie morală autentică.

Într-o Românie fără infrastructură democratică, fără cultură a participării publice și fără tradiție de voluntariat, aceste mici organizații reprezentau prima încercare de implicare civică reală după decenii de dictatură; efortul unor tineri idealiști de a face bine într-o lume care se prăbușise asupra lor; curajul de a aduce în spațiul public teme ignorate complet de statul postcomunist: drepturile copilului, protecția mediului, prevenirea violenței domestice, sprijinirea grupurilor vulnerabile, servicii sociale elementare.

Era o societate civilă naivă, spontană, sinceră, crescută organic din suferințele și nevoile comunităților românești.

Această etapă s-a încheiat brutal și definitiv în momentul în care Occidentul a descoperit în societățile ex-comuniste un teren strategic pentru „exportul democrației”, dar și pentru alinierea culturală și geopolitică. Odată cu primele linii de finanțare externe, activismul de vocație s-a transformat în industrie civică.

1.1. Profesionalizarea accelerată

În doar câțiva ani, lumea ONG-istă a trecut printr-o metamorfoză completă.Activiștii s-au trezit nu într-o mișcare civică, ci într-un sistem birocratic în expansiune.

Activismul a fost înlocuit de: administrație de proiecte, rapoarte trimestriale în format standardizat, indicatori de performanță, jargon managerial, traininguri obligatorii, consultanță externă, audituri ale finanțatorilor, rețele europene de „bune practici”.

ONG-urile mici, cu buget modest și cu motivație morală, s-au transformat în: structuri cu bugete de milioane de euro, personal angajat full-time, departamente de comunicare și fundraising, consilii directoare internaționalizate, clădiri proprii, echipe mobile, birouri regionale, influență politică informală, adesea mai puternică decât cea a unor partide.

Astfel, societatea civilă a devenit o industrie civică — cu organigrame, KPI-uri, reguli stricte și o cultură internă de tip corporatist.

ONG-urile au început să semene tot mai mult cu ministere paralele, agenții alternative, structuri birocratice autonome, instituții cu misiune publică, dar fără responsabilitate publică.

Nu mai sunt grupuri de cetățeni. Sunt subcontractori ai paradigmelor globale.

1.2. De ce este aceasta o problemă structurală?

Această profesionalizare accelerată nu ar fi fost problematică în sine, dacă ONG-urile ar fi rămas ancorate în transparență, reprezentativitate și responsabilitate publică.Dar ele au devenit exact opusul acestor principii.

ONG-urile:

·      nu răspund în fața electoratului — nimeni nu le votează, totuși au influență în elaborarea politicilor publice;

·     nu au bază democratică — rareori reprezintă grupuri reale, majoritatea sunt organizații de birou;

·    nu sunt reprezentative — un ONG de 15 persoane vorbește în numele unei „societăți civile” de 19 milioane;

·    nu sunt supuse controlului public — nu există mecanisme de sancționare, de evaluare internă, de transparență obligatorie.

Cu toate acestea, ele influențează constant: legislația (prin presiuni, memorii, amendamente, expertiză), educația (prin manuale alternative, traininguri, proiecte europene), cultura publică (prin campanii, parteneriate media, „standardele” corectitudinii civice), direcțiile politice (prin indicatori, rapoarte și lobby), narațiunile mediatice (prin think-tank-uri, lideri de opinie, apariții TV).

Aceasta este esența noii puteri pretins morale extrademocratice.

Nu este putere formală — nu există în Constituție. Nu este putere democratică — nu vine din vot. Nu este putere tradițională — nu vine din comunități.

Este puterea finanțării, discursului moral, expertizei monopolizate, vizibilității mediatice, alianței cu instituțiile globale. O putere difuză, invizibilă, dar extrem de eficientă.O putere care se validează pe sine prin limbaj moral, nu prin legitimitate democratică.

2. Monopolul moral: cum devii arbitru fără mandat

În momentul în care ONG-urile au trecut de la activismul voluntar la profesionalizarea susținută de fonduri externe, s-a produs un salt calitativ în poziționarea lor publică.Din simpli actori civici, au început să se autodefinească drept:

·         gardieni ai democrației,

·         arbitri morali,

·         interpreți oficiali ai valorilor europene,

·         instanțe extrademocratice ale corectitudinii publice,

·         judecători ai discursului politic acceptabil.

Această transformare nu a venit prin vot, mandat sau consultare democratică.Nimeni nu a ales ONG-urile să fie „vocea morală” a României.Însă finanțarea externă le-a dat puterea, presa centrală le-a dat vizibilitatea, limbajul normativ occidental le-a dat autoritatea simbolică.

Astfel s-a instaurat un monopol pretins moral informal, dar extrem de eficient, care acționează în afara oricărei legitimități democratice.

2.1. „Noi suntem de partea binelui.”

Pentru a-și consolida poziția, ONG-urile folosesc constant o retorică a binelui absolut.Discursul lor este construit în jurul unor formule repetitive, care creează impresia exclusivității morale: „noi apărăm democrația”; „noi apărăm statul de drept”; „noi apărăm valorile europene”; „noi apărăm drepturile minorităților”; „noi apărăm Occidentul modern împotriva forțelor reacționare”.

Este un discurs seducător, deoarece se revendică de la valori imposibil de contestat.Cine poate fi împotriva „democrației”? Împotriva „drepturilor omului”?Împotriva „modernității europene”?

Prin această strategie discursivă, ONG-urile creează un filtru pretins moral: cine este cu noi este „progresist”, „civilizat”, „european”; cine nu este cu noi devine automat „populist”, „extremist”, „naționalist”, „retrograd”.

Nu e dialog. Nu e dezbatere. Nu e pluralism.

Este un monopol pretins moral, care transformă orice divergență de opinie într-o problemă etică, nu argumentativă. Este o tehnică foarte eficientă, deoarece mută dezbaterea politică din zona rațiunii în zona moralității absolute, unde orice critică devine automat „imorală”

2.2. Demonizarea adversarilor

Această poziționare morală deasupra societății produce un reflex cultural masiv:

„Cine nu cântă pe linia noastră devine extremist.”

Nu trebuie să fii extremist, e suficient să nu fii aliniat.

Această etichetare automată are câteva consecințe structurale: partidele conservatoare sunt prezentate ca „pericole pentru democrație”; inițiativele civice tradiționaliste sunt ridiculizate ca primitive; intelectualii naționaliști sunt caricaturizați ca „periculoși”; Biserica devine „obstacol în calea modernității”; ideea de suveranitate este tratată ca patologie politică; identitatea națională este suspectată de „derapaje populiste”.

Demonizarea funcționează mai eficient decât cenzura: nu interzici ideea, ci o faci indezirabilă. Nu elimini adversarul, ci îl transformi în dușmanul moral al publicului.

Astfel se restrânge treptat spațiul dezbaterii. Pluralismul este înlocuit de stigmatizare morală.

2.3. De la reprezentanți civici la „comisari culturali”

În acest climat, o parte dintre liderii ONG-urilor ajung să se comporte ca niște comisari ai moralității publice, autoproclamați și auto-îndreptățiți. Dau verdicte publice, stabilesc ce discurs este acceptabil, validează și invalidează opinii, cer sancțiuni simbolice și literale, denunță persoane, partide, instituții, etichetează ideologiile rivale, exclud vocile incomode din spațiul public.

În doar două decenii, acești actori extrademocratici au capturat centrul moral al societății românești, fără vreun mandat, fără vot, fără legitimitate.

Sunt arbitri autodeclarați ai binelui public, în absența oricărei forme de responsabilitate sau transparență.

Prin influența lor: pretinsa lor moralitate devine instrument politic; justiția devine discurs; democrația devine retorică; pluralismul devine monolog; societatea devine teren de reeducare culturală.

Aceste ONG-uri nu mai sunt societate civilă. Sunt instituții pretins morale paralele, cu pretenții de infailibilitate ideologică.

3. „Valorile europene”: scutul ideologic al unei industrii

Una dintre cele mai importante funcții ale ONG-urilor contemporane, mai ales ale celor conectate la rețele internaționale, este aceea de a traduce și de a implementa agende externe — politice, culturale, sociale — în interiorul societății românești.Această traducere nu se face transparent, nu este negociată cu populația, nu este supusă dezbaterii democratice.

Ea este impusă printr-un concept-cheie, elastic, imprecis, dar sacralizat: „valorile europene”. Un termen frumos, încărcat de rezonanță morală, dar folosit ca ambalaj ideologic pentru direcții care, în mod normal, ar fi contestate sau măcar discutate.

În această formulă vagă încape orice: de la politici de identitate la directive tehnice, de la activism cultural la reforme judiciare, de la schimbări curriculare la transformări profunde ale mentalului colectiv.

Astfel, „valorile europene” devin: justificarea universală pentru orice proiect, argumentul ultim împotriva oricărei critici, instrumentul de delegitimare a oricărui adversar, paravanul moral pentru orice agendă importată.

Cine contestă este automat anti-european. Cine se îndoiește este imediat suspect. Cine întreabă de ce este deja vinovat...

3.1. Un concept elastic, generos, dar manipulat

Termenul „valori europene” nu este definit în niciun tratat și nu poate fi redus la o listă stabilă. El este folosit strategic, cu sensuri schimbătoare, în funcție de interesele momentului: uneori înseamnă „stat de drept”; alteori „incluziune”; alteori „diversitate”; alteori „respect pentru minorități”; alteori „modernizare tehnologică”; alteori „acceptarea paradigmelor globale”.

Acest caracter fluid permite ONG-urilor să-l folosească în moduri ideologic convenabile ca scut retoric, etichetă morală, armă împotriva celor care nu se aliniază, mecanism de legitimare pentru orice agendă externă.

Un concept nedefinit poate justifica orice. Și poate condamna orice.

3.2. Ce se apără, de fapt, în numele „valorilor europene”?

În discursul ONG-istic, nu poporul român este protejat. Nici identitatea lui. Nici tradiția lui. Nici suveranitatea lui culturală.

Ceea ce se apără, în realitate, sunt:

a) status-quo-ul financiar

Fluxurile de bani sunt menținute doar dacă discursul este aliniat.„Valorile europene” devin un cod moral al finanțării. Dacă nu respecți codul, dispar fondurile.

b) hegemonia anumitor paradigme

Nu toate paradigmele occidentale devin „valori europene”. Doar cele selectate de rețelele dominante: globalism, identitarism, neomarxism cultural, post-naționalism, deconstrucționism cultural.

c) supremația narațiunilor globaliste

ONG-urile devin canale de transmisie pentru o viziune despre lume în care: statul național este problematic, tradiția este arhaică, identitatea este suspectă, suveranitatea este un obstacol, cultura majoritară este un „privilegiu”, rădăcinile sunt o limitare.

d) influența politică informală a rețelelor ONG-iste

Sub umbrela „valorilor europene”, ONG-urile intră în zone de putere inaccesibile altor actori: comisii parlamentare, grupuri de lucru ministeriale, consultări publice formale, formularea de politici, evaluarea reformelor.

Nu competența le legitimează, ci conformarea la narațiunea globală.

3.3. Ce este sacrificat?

În numele acestui scut ideologic sunt sacrificate: dezbaterea democratică, pluralismul real, libertatea intelectuală, specificul cultural românesc, realitățile sociale autentice, memoria și identitatea comunităților, vocile care nu se aliniază paradigmei oficiale.

Sub pretextul „valorilor europene” se impun schimbări profunde fără consultarea poporului: de la reforme educaționale până la politici culturale, de la programe de sănătate până la restructurarea instituțională a statului.

3.4. Concluzie: protejată nu este Europa, ci un model particular de societate

În final, devine limpede: ONG-urile nu apără „Europa”, nici „Occidentul cultural”, nici „democrația”, nici „drepturile reale ale cetățenilor Europei”. Ele apără modelul de societate finanțat din exterior — un model uniformizat, post-național, post-identitar, tehnocratic și perfect integrat în logica globalizării.

În numele „valorilor europene”, România este împinsă spre un tip de modernitate care nu vine din istoria ei, nu vine din cultura ei, nu vine din aspirațiile ei, ci din agenda celor care o finanțează.

4. Piața ONG-urilor: capital pretins moral și capital financiar

ONG-ismul modern nu are nicio legătură cu imaginea romantică a voluntariatului idealist. Dincolo de narativul altruist, de retorica morală și de discursul progresist, se află un adevărat ecosistem financiar, extrem de bine structurat, predictibil și profitabil pentru cei aflați în interiorul lui. Este o piață — cu actori, cu reguli, cu competiție, cu capital, cu lobby, cu ierarhii, cu dependențe structurale. Diferența este că această piață se legitimează nu prin profit, ci printr-o pretinsă moralitate.

De aceea, ONG-urile nu produc doar „proiecte”, ci două tipuri de capital: capital financiar (bugete, salarii, investiții, infrastructură), capital pretins moral (prestigiu, legitimitate, autoritate simbolică).

Cele două se alimentează reciproc: banii produc prestigiu, iar prestigiul atrage și mai mulți bani.

4.1. Fluxul financiar

Piața ONG-urilor funcționează datorită unor fluxuri financiare masive, stabile și constant alimentate din exterior. Principalele surse sunt:

• Granturi europene:

·         Comisia Europeană (DG Justice, DG Home, DG Reform etc.),

·         EIDHR (European Instrument for Democracy and Human Rights),

·         Erasmus+,

·         Horizon Europe,

·         Fondurile structurale și de coeziune.

• Granturi norvegiene și islandeze:

·         Programul EEA Grants,

·       Programul Norway Grants — printre cele mai generoase și mai ideologizate surse.

• Programe americane:

·         USAID,

·         NED (National Endowment for Democracy),

·         IRI și NDI,

·         Freedom House,

·         Departamentul de Stat prin diverse linii de finanțare.

• Fundații transnaționale private:

·         Open Society Foundations,

·         Ford Foundation,

·         Rockefeller Brothers Fund,

·         European Climate Foundation,

·         Fundații corporate (Google, Meta, Microsoft etc.).

Toate acestea nu finanțează doar proiecte punctuale, ci creează stabilitatea financiară necesară pentru transformarea ONG-urilor în instituții robuste:

·         salarii mari, care depășesc de multe ori salariile profesorilor universitari sau ale funcționarilor publici;

·         echipe numeroase, profesioniste, cu specialiști în comunicare, PR, lobby, juridic, fundraising;

·         campanii media sofisticate, cu bugete de marketing apropiate de cele ale companiilor private;

·         prezență permanentă în spațiul public;

·         acces direct la elitele politice, academice și diplomatice occidentale.

Acesta nu mai este activism civic. Este o industrie transnațională.

4.2. Cine plătește? Cine beneficiază?

Modelul financiar este construit pe o disjuncție fundamentală:

cei care plătesc NU sunt cei care beneficiază.

Cine plătește?

·   contribuabilii europeni (din care o parte importantă este contribuția Germaniei, Franței, Țărilor de Jos);

·        contribuabilii norvegieni și islandezi, prin mecanismele SEE;

·   contribuabilii americani, prin bugetele dedicate de Congres sau prin programe ale guvernului federal;

·        fundațiile private cu capital financiar global.

România contribuie doar marginal, în special prin cofinanțări mici și prin facilități fiscale oferite ONG-urilor.

Cine beneficiază?

· rețelele ONG-iste profesioniste, mereu aceleași, perfect conectate la finanțatori;

·   experții civici, liderii de opinie, trainerii și consultanții ONG;

·   agențiile de PR și de comunicare care derulează campanii pe bani europeni;

·   anumite trusturi media, care primesc contracte pentru diseminare;

·  elitele locale aliniate, care folosesc ONG-urile ca platformă de lansare politică;

·  o mică pătură urbană, educată, cosmopolită, integrată în rețeaua beneficiilor globale.

Cine NU beneficiază?

·   publicul larg, care nu primește servicii reale, ci „mesaje de conștientizare”;

·   comunitățile locale, care rămân dependente de stat și împinse în periferie;

·  cetățenii simpli, pentru care ONG-ismul este un spectacol mediatic, nu o soluție;

·    România profundă, care este ignorată cultural și reprezentată caricatural;

·  tradiția, spiritualitatea, identitatea — pe care rețelele ONG le consideră obstacole.

Mecanismul este limpede: **banii vin de la contribuabili străini. Puterea pretins morală revine ONG-urilor. Costurile sociale sunt suportate de România.Beneficiile se întorc la rețelele transnaționale.**

Aceasta este economia politică a ONG-ismului actual: un model în care România este teren de implementare, nu beneficiar.

5. Înlocuirea poporului cu „societatea civilă”

În discursul public postdecembrist, în special după anii 2000, apare o substituție subtilă, dar extrem de periculoasă: „societatea civilă” este prezentată ca vocea poporului.

Această identificare este artificială, nedemocratică și profund manipulatoare.Ea funcționează ca un mecanism retoric prin care: voința poporului este înlocuită cu pozițiile ONG-urilor, legitimitatea democratică este înlocuită cu legitimitatea autoproclamată, reprezentarea electorală este substituită prin reprezentare simbolică, pluralismul societății este redus la opiniile unei minorități ideologice.

În realitate:

· poporul nu este consultat înainte ca „societatea civilă” să vorbească în numele lui;

·  poporul nu finanțează aceste organizații — ele trăiesc din granturi externe;

·  poporul nu legitimează liderii ONG-urilor prin vot sau mandat;

·  poporul nu este reprezentat în structurile lor — majoritatea ONG-urilor sunt formate din grupuri restrânse, adesea fără legătură cu viața comunităților reale.

„Societatea civilă” devine astfel o entitate metaforică, un construct imaginar folosit pentru a masca orientarea politică a unei elite înguste și perfect aliniate cu paradigmele globale.

5.1. Cum funcționează substituția?

Este suficient să apară un comunicat OFICIAL al unui ONG major pentru ca presa centrală să titreze: „societatea civilă cere…”, „societatea civilă condamnă…”, „societatea civilă solicită demisia…”, „societatea civilă sprijină reforma…”.

În aceste formulări, câteva organizații cu câteva zeci de membri devin, prin magie discursivă, înlocuitoarele unui popor întreg.

Aceasta este una dintre cele mai grave mistificări ale vieții publice românești!!!

5.2. De ce este periculos acest mecanism?

a) Se golește democrația de conținut

Dacă ONG-urile vorbesc „în numele poporului”, atunci votul poporului devine irelevant.Parlamentul devine inutil. Partidele devin obstacole. Instituțiile reprezentative sunt marginalizate.

b) Se construiește iluzia consensului

Când „societatea civilă” aprobă o măsură, pare că întreaga populație este de acord. Nu mai există dezbatere, doar „poziții corecte”.

c) Se legitimează politici nepopulare

Reforme greu de acceptat, proiecte controversate sau direcții ideologice radicale sunt prezentate ca dorințe ale „societății civile”, deși poporul real nu a fost întrebat niciodată.

d) Se produce o captură a discursului public

ONG-urile devin purtătorii autorizați ai moralității și raționalității publice.Tot restul societății intră în categoria „necivilizată”, „needucată”, „neinformată”.

5.3. Cine este această „societate civilă”, de fapt?

În mare parte: un grup redus de ONG-uri bine finanțate, concentrate în centrele urbane mari, formate din tineri educați în paradigme globaliste, conectate la ambasade, fundații, rețele transnaționale, având acces masiv la media și la instituții.

Nu este societate civilă în sens sociologic. Nu este o expresie a comunităților. Nu este vocea poporului.

Este o elită civic-administrativă, constituită în afara oricărei baze electorale, dar cu pretenția constantă de universalitate morală.

5.4. Ce se pierde prin această substituție?

Se pierde exact ceea ce constituie fundamentul democratic al unei societăți: recunoașterea poporului ca sursă de legitimitate, pluralismul valorilor, diversitatea opiniilor, tradiția comunitară, experiențele reale ale oamenilor, contactul cu identitatea națională, legătura cu spiritualitatea și moralitatea tradițională.

În locul acestor elemente organice, vine o voce artificială, mediatizată, finanțată, care transformă opinia unei minorități în normă obligatorie

5.5. Concluzie: ruptura morală dintre România finanțată și România sacrificată

Prin această substituție, România finanțată — rețelele ONG-iste, experții globalizați, elitele urbane — își arogă dreptul de a vorbi în numele României sacrificate, care nu are acces la media, la granturi, la narațiunile „corecte”.

Această ruptură este morală, politică și culturală: unii trăiesc în logica paradigmelor occidentale; ceilalți trăiesc în realitatea satelor depopulate, a salariilor mici, a tradițiilor marginalizate, a identității disprețuite.

„Societatea civilă” devine astfel înlocuitorul poporului, nu reprezentantul său.

O societate care își înlocuiește poporul cu ONG-uri își pierde, inevitabil, suveranitatea morală!!!

Concluzie finală

ONG-ismul românesc modern nu este rău în sine. În forma sa originară, el a reprezentat un început timid, dar necesar, al unei societăți civile într-o țară abia ieșită din totalitarism.Multe dintre primele inițiative au fost autentice, curajoase și orientate spre binele comunității. Însă în structura actuală — transnaționalizată, profesionalizată, ideologizată — ONG-ismul a devenit altceva: o putere autonomă, cu identitate proprie, cu agende proprii și cu o logică internă complet diferită de interesele poporului român.

Astăzi, el funcționează ca: o industrie civică cu interese proprii, unde proiectele aduc bani, iar banii generează noi proiecte, într-un ciclu autoreferențial; un monopol moral, care stabilește ce este „democratic”, ce este „civilizat”, ce este „acceptabil”, transformând moralitatea într-un instrument de putere; un filtru ideologic al discursului public, care decide ce teme sunt legitime și ce teme devin tabu; o putere extrademocratică, ce acționează asupra instituțiilor statului fără a fi supusă votului sau controlului public; un braț cultural al finanțărilor externe, care importă paradigme globale și le implementează în România fără adaptare la realitățile locale.

Aceasta nu este societate civilă în sensul tradițional al cuvântului.Este o aristocrație pretins morală a noilor timpuri — o elită ideologică ce funcționează în afara cadrului democratic, dar cu pretenția de a fi „conștiința națiunii”.

O aristocrație care: nu își extrage autoritatea din alegeri; nu își extrage legitimitatea din tradiție; nu își extrage forța din cultura românească; nu își extrage modele din realitățile sociale ale poporului; nu își extrage misiunea din nevoile României profunde.

Ci din: paradigmele globale, finanțările externe, retorica morală importată, accesul privilegiat la media, rețelele transnaționale care o validează.

În acest context, ONG-ismul nu mai este un simplu actor al societății democratice.A devenit un arhitect al discursului public românesc, un filtru ideologic al modernizării și un vector de occidentalizare dependentă.

Problema nu este existența ONG-urilor. Problema este asimetria de putere, lipsa de legitimitate democratică și pretinsa superioritate morală cu care operează, în disprețul identității naționale și al pluralismului cultural.

În forma actuală, ONG-ismul contribuie la ruptura structurală dintre România finanțată și România sacrificată, dintre elitele globalizate și poporul real. Este o aristocrație pretins morală fără popor, dar cu imensă influență asupra destinului poporului român.