top of page

XXV. Reformularea lecției





1


După cum am constatat în repetate rânduri, știința economică este o știință care identifică efecte secundare. Tot ea identifică și efectele generale. Este știința care identifică efectele unei politici propuse sau existente nu numai asupra anumitor interese particulare, pe termen scurt, ci asupra interesului general, pe termen lung.

Aceasta este ideea căreia i s-a acordat o atenție specială în lucrarea de față. La început i-am schițat structura, apoi i-am adăugat substanță printr-o suită de aplicații practice.

Exemplele studiate au ilustrat, însă, și aspecte ale altor principii pe care trebuie să se bazeze politica și analiza economică; este momentul să formulăm aceste idei în mod clar și explicit.

Afirmația că știința economică identifică efecte trebuie înțeleasă în sensul că ne dăm seama că, asemenea logicii și matematicii, aceasta este o știință care identifică implicații inevitabile.

Putem ilustra această idee cu ajutorul unei ecuații algebrice elementare. Să spunem că dacă x = 5 atunci x + y = 12. „Soluția” acestei ecuații este y = 7; dar soluția este atât de precisă pentru că, de fapt, ecuația ne spune că y = 7. Nu este însă o afirmație explicită, ci una implicită.

Același lucru se poate spune și despre multe dintre cele mai complicate ecuații matematice: răspunsul este inclus în însăși formularea problemei. Evident, ecuația trebuie rezolvată, iar rezultatul poate constitui o surpriză pentru cercetător. Acesta ar putea crede că a descoperit ceva absolut nou – emoția seamănă cu cea încercată de un observator al bolții cerești, atunci când o planetă nouă intră în câmpul lui vizual. Sentimentul că a descoperit ceva nou ar putea fi justificat de consecințele practice sau teoretice ale răspunsului găsit. Însă răspunsul era deja inclus în enunțul problemei, chiar dacă acest lucru nu a fost observat din primul moment. În acest sens, trebuie spus că matematica a statuat faptul că implicațiile inevitabile nu sunt neapărat și evidente.

Toate aceste afirmații sunt valabile și pentru știința economică. Din acest punct de vedere, științele economice pot fi comparate cu ingineria. Când un inginer se confruntă cu o problemă, trebuie să determine mai întâi factorii de a căror influență trebuie să țină seama.

Dacă proiectează un pod care urmează să unească două puncte, trebuie să cunoască mai întâi distanța dintre cele două puncte, topografia, încărcătura maximă pe care va trebui să o suporte podul, coeficientul de rezistență la întindere și compresiune al oțelului sau materialului din care se construiește podul, ca și presiunile și eforturile la care va fi probabil supus. O mare parte dintre aceste studii preliminare au fost făcute de alții înaintea sa. Predecesorii săi au elaborat ecuații matematice cu ajutorul cărora, cunoscând rezistența materialelor și solicitările la care vor fi supuse, se pot determina dimensiunile, forma, numărul și structura pilonilor, grinzilor și cablurilor.


La fel, un economist căruia i s-a cerut să rezolve o problemă practică trebuie să cunoască datele esențiale ale problemei și consecințele logice ce decurg din aceste date. În știința economică, latura deductivă este la fel de importantă ca și faptele pe care ea se sprijină. Această idee este excelent formulată într-o afirmație a lui Santanaya privind logica (și care nu este mai puțin adevărată în ce privește matematica), respectiv că aceasta „decelează radiațiile adevărului”, astfel încât, „atunci când se poate stabili că un segment al unui sistem logic descrie un fapt, întregul sistem este luminat de razele adevărului”.[1]


Puțini înțeleg implicațiile care decurg în mod necesar din afirmațiile cu caracter economic pe care le fac. Când spun că pentru salvarea economiei trebuie ridicat volumul creditelor, este ca și când ar afirma că pentru salvarea economică trebuie crescut nivelul de îndatorare: acestea sunt definiții ale aceleași realități, dar văzute din unghiuri opuse.

Când se afirmă că o cale spre prosperitatea națională este creșterea prețurilor practicate de fermieri este ca și când ai spune că pentru a crește prosperitatea este necesară creșterea prețurilor alimentelor pentru muncitorii din orașe.

Când se afirmă că pentru îmbogățirea națiunii trebuie acordate subvenții guvernamentale, se afirmă de fapt că pentru îmbogățirea națiunii trebuie crescute taxele.

Când obiectivul principal îl constituie creșterea exporturilor, majoritatea nu înțelege că scopul final devine astfel creșterea importurilor. Afirmația că relansarea economică se poate realiza prin creșterea salariilor este o altă modalitate de a spune că relansarea economică se face prin creșterea costurilor de producție.

Faptul că fiecare dintre aceste afirmații, ca și o monedă, are un revers, sau faptul că afirmația echivalentă sau cealaltă denumire a remediului este mult mai puțin atrăgătoare, nu înseamnă în mod necesar că propunerea inițială era absurdă, indiferent de contextul în care a fost formulată. Pot exista situații în care o creștere a datoriei este o problemă minoră în comparație cu câștigurile realizate prin împrumutul de fonduri, în care este inevitabilă o subvenție pentru atingerea unui obiectiv militar, sau în care o industrie își poate permite o creștere a costurilor ș.a.m.d. Trebuie însă să ne asigurăm că au fost luate în considerare ambele fațete, că au fost studiate toate implicațiile unei propuneri. Iar aceasta se întâmplă arareori.


2


Din